Lucio Dalla
Traseu: Via
Flaminia – Circus Maximus – Piazza Bocca della Verità – Ponte Palatino –
Trastevere – Casa Lucio Dalla - Ponte Cestio – Isola Tiberina - Ponte Fabricio
- Cafeneaua Tazza d’Oro – Fontana 
di Trevi - Piazza del Popolo
Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; prânz la Ristorante Antico Carbone, cu polpette di tonno e patate și carciofi alla romana, tonnarelli cacio e pepe, maccheroncelli all’amatriciana, tiramisù, alături de vinurile Benevento Alta Crirem Falanghina 2021, Frescobaldi Castiglioni Chianti 2021; mai multe cafele espresso la Tazza d’Oro, La Casa del Caffé de lângă Panteon
Ziua
4, 23 aprilie 2023. E duminică, o zi de relaș dedicată unui
singur obiectiv turistic, Circus 
Maximus,
și mai ales prietenilor noștri Manu&Giulia și micuței lor fiice Aida. Manu
sosește cu familia la Roma în jurul orei 12, anume pentru această întâlnire.
Vine din Toscana, de la Poggibonsi, acolo unde este manager de cramă. Până să-i
întâlnim, avem vreme de umblat. Nu suntem conștienți însă de surprizele acestei
zile aparent obișnuite, de 23 aprilie. Și asta fiindcă nu am aflat că marea
sărbătoare italiană Festa della
Libberazione a devenit prilej de vacanță prelungită, de vineri, 21 aprilie
(Ziua Romei), până marți, 25 aprilie
(Ziua eliberării de sub fasciști).
Așa că Roma este luată cu asalt, de la primele ore
ale dimineții, de un număr uriaș de turiști italieni, care se adaugă
numeroșilor vizitatori 
străini. Pe unele linii, trenurile de metrou circulă doar
o dată la 5 minute. Până la Gara Termini, a patra stație de la hotelul nostru,
totul e bine în underground. De acolo însă, pe linia care duce la Colloseo și Circus Maximus, e o aglomerație uriașă, abia se închid ușile trenurilor.
Unora dintre românii aflați în capitala romană, această înghesuială le
amintește probabil de obișnuitele zile cenușii ale dictaturii ceaușiste, când
se circula atât de precar pe scările tramvaielor, autobuzelor și firobuzelor.
Cum-necum, sardine între
alte sardine, ajungem la stația Circus
Maximus. Ieșim la lumină și poposim 
în Piazza
di Porta Capena. În față, la capătul Viei
di San Gregorio, încadrat de pini, stâlpi, cabluri, semafoare și mașini, se
vede Arcul lui Constantin. La stânga,
cum privim din același unghi, niște ruine impresionante, iar la baza lor, o adâncitură
prelungă, în care și în jurul căreia mișună oameni: Circus Maximus. Traversăm bulevardul și iată-ne în fața destinației
alese.
Aflată în apropierea
Colloseum-ului și a Forului Roman, această arenă milenară, care odinioară
găzduia curse de care și nu numai, este și azi animată. O paradă a costumelor
și uniformelor romane adună mii de spectatori, pe o căldură ca de vară. Uitându-te
la imensa groapă înverzită care a rămas din Circus
Maximus, având la un capăt un turn medieval și niște bucăți de ziduri și
coloane antice, nici nu ai spune că aici a încăput și s-a stins cândva întreaga
glorie a lumii. Mai spectaculoase sunt ruinele din marginea dinspre Palatin ale
Palatului lui Domițian, cel care a și unit acest edificiu cu circul, pentru a
privi de aproape cursele. Dar asta e o doar o falsă impresie...
Pentru vechii romani,
cuvântul circus desemna pista pe care
aveau loc cursele de cai. Circus Maximus
'
nu numai că este primul și cel mai mare dintre edificiile romane destinate
acestor întreceri, ci este și cea mai mare arenă sportivă din câte au existat
vreodată. Folosită pentru jocurile romane (ludi
romani), luptele de gladiatori, vânătoare de animale (înainte de construirea
Colloseumului), execuții publice, construcția ocupa 12 ha în epoca sa de
glorie, echivalentul a 12 stadioane moderne. Arena propriu-zisă măsura peste
560 m în lungime și cca 80 m în lățime. Capacitatea ei a variat de-a lungul
mileniilor. Dacă la început era vorba de vreo 140.000 de locuri, în vremea lui
Pliniu cel Bătrân (sec. I d.Hr.), arena putea găzdui 250.000 de spectatori. La
apogeu însă, în veacul IV d. Hr., aici ar fi încăput 385.000 de oameni! Pentru
comparație, în zilele noastre, cel mai mare stadion de fotbal, Maracana, are o capacitate de 200.000 de
locuri.
În primii ani de la întemeierea 
Romei, în valea
dintre Aventin și Palatin, pe locul unde se află Circus Maximus, se desfășurau
jocurile sacre Consualia,
dedicate zeului Consus, zeul fertilității pământului. Potrivit legendei,
răpirea sabinelor ar fi avut loc în timpul acelor festivități. Al cincilea rege
al Romei, Tarquinius Priscus (616-578 î.Hr.), ar fi început amenajarea zonei
pentru a găzdui cursele hipice.
În sec. IV î.Hr., în timpul Republicii, Circus Maximus avea deja tribune de lemn
și 12 încăperi cu porți 
boltite numite carceres
– locul de plecare pentru care și călăreți. Trei sute de ani mai târziu, cei
care asistau la luptele cu elefanți organizate de Pompei erau protejați de o
balustradă metalică. Iulius Caesar a reamanajat arena, adăugând și un șanț
protector între pistă și spațiul destinat spectatorilor. Un prim obelisc
egiptean, adus de la Heliopolis și aparținând lui Ramses al II-lea, a fost
amplasat aici în timpul lui Augustus. În vremea lui Claudius au fost construite
tribune de piatră, iar mai apoi, în vremea împăratului Nero, spectatorii au
fost apărați de sălbăticiunile din arenă cu ajutorul unei balustrade de lemn,
acoperită cu fildeș.
În timpul
incendiului din 64 d. Hr., focul izbucnit în prăvăliile din apropiere s-au
extins la tribunele din 
lemn ale circului, năruind edificiul. Ulterior,
tribunele au fost refăcute din marmură. După un alt incendiu, Traian a
reconstruit marele circ, mai ales că între timp numărul de zile alocate pentru ludi romani a trecuse de 100, peste 60
fiind destinate curselor de cai. Traian a și emis un sesterț cu ocazia
refacerii arenei. La mijlocul veacului IV d.Hr., Constanțiu al II-lea a
amplasat aici un obelisc uriaș, înalt de 33 m, adus de la Karnak și datând din
timpul faraonului Tutmes al IV-lea. Ultima cursă din Circus 
Maximus s-a desfășurat în anul 549 d.Hr. În epoca creștină,
edificiul s-a transformat în ruine, fiind folosit ca material de construcție
pentru noile clădiri și lăcașuri ale Cetății Eterne. Obeliscul adus de Augustus
a ajuns să împodobească Piazza del Popolo,
iar cel pus de Constanțiu II a fost mutat în fața Bazilicii Sfântului Ioan din Lateran.
În golul
deprimant rămas în urma jafului milenar sunt organizate astăzi concerte,
spectacole, vizionări, 
alte evenimente care adună sute de mii de participanți. În 2006, finala Cupei Mondiale de fotbal, câștigată de
Italia în fața Franței, a fost urmărită de 600.000 de spectatori pe trei ecrane
gigant, amplasate în ruinele Circus
Maximus. În 2011, cu prilejul beatificării Papei Ioan Paul al II-lea, la veghea
de rugăciune organizată aici s-au strâns 200.000 de oameni. Iar astăzi s-au
adunat mii de participanți la o paradă care are loc în 
cadrul marii sărbători a
orașului. Noi am nimerit cumva la spartul târgului, dar și așa, de pe margine, spectacolul
încheierii e unul interesant. O tabără de corturi romane, biciclete, un emblematic
mistreț de lemn, scuturi străvechi, legionari romani, steaguri, coifuri,
vestale, patricieni, fotografi, copii lângă arme, căței în lesă, harababura
pestriță a cohortelor de oameni care se retrag printre coloane de mașini.
Ne-am propus să vizităm și Piramida lui Cestius, și Bocca
della Verità. Renunțăm pe rând, în primul 
caz din motiv de depărtare, în al
doilea - de coadă uriașă. În plus, trebuie să ne întâlnim cu prietenii noștri,
care au și rezervat o masă la un restaurant din districtul Trastevere. Așa că
ne odihnim într-un parc, amuzați de marea de oameni și mașini care bâzâie
într-un mod inconfundabil, apoi trecem podul peste Tibru, Ponte Palatino, și vizităm Isola
Tiberina. Lungă de vreo 300 de metri și lată de vreo 90, insula cu pricina
e unită de Trastevere prin Podul Cestio
și de vechea Romă prin Ponte Fabricio,
cel mai vechi pod roman (62 î.Hr.).
Insula are vreo două străduțe, biserică și restaurant,
emană un farmec distinctiv, cinematografic. La asta 
contribuie și saxofonistul
de sub Podul Cestio, care acoperă cu
melodiile sale celebre sunetul apelor învolburate ale Tibrului, nu departe de
un cuplu care s-a așezat chiar la piciorul podului, foarte aproape de apă. Curentul
e atât de puternic acolo, că o rățușcă face eforturi uriașe pentru a ajunge la
mal. Într-un final renunță și se lasă în voia șuvoiului, ca o localnică
înțeleaptă care știe că își va regăsi în cele din 
urmă cuibul. De pe cele două
poduri ale insulei se văd ruinele unui mare pod antic, Ponte Aemilius/Ponte Rotto
(sec. II î.Hr.), situat la câteva sute de metri în aval, în preajma căruia se află
gura de vărsare a canalului Cloaca Maxima.
E timpul să părăsim ședința foto și visarea și să ne întâlnim cu Manu&Co în
Trastevere, la Restaurantul Antico
Carbone.
Manu, Giulia și Aida sosesc din Toscana, au câteva
ore de făcut pe drum. Își lasă mașina la periferia
Romei și vin către noi cu
metroul. Îi așteptăm în fața localului și depănăm amintiri, admirând rafinatul
decor urban. Pe Manu, Emanuele Reolon, l-am cunoscut prin 2011, la un festival
de vin, pe când era oenologul cramei bănățene Petro Vaselo. Ba el a și susținut 
atunci o degustare în dormitorul bunicii, iar noi am vizitat crama pentru care
vinifica. Ulterior, a devenit oenolog la alte crame de pe la noi și din alte
părți, iar eu l-am revăzut în toamna lui 2016 pe dealurile Măderatului, pe
când preluase proiectul MaxiMarc.
În anii care au urmat, am devenit buni prieteni,
ne-am revăzut în cadre de familie, la festivaluri și la 
desele degustări
susținute de el în club sau la cramă. Am împărtășit și bucuria căsătoriei sale
cu Giulia, și nașterea primului copil, fetița Aida. Ba am petrecut și două
sărbători de Rugă, solare, la Ferendia, în compania vinurilor bune și a celor
mai gustoase lubenițe. Drumurile profesionale l-au dus în Italia, începând din
2021, iar noi ne revedem acum după ceva vreme, din pricina unei fotografii
postate cu două zile în urmă, având pe fundal Columna lui Traian, care i-a făcut pe prietenii noștri să vină din
Toscana la Roma pentru noi și pentru un prânz împreună în Trastevere.
Și iată-i, fericiți, împingând un cărucior pe o
străduță cu pavaj antic, gata să ne îmbrățișeze și să 
exerseze din nou limba
română, chiar dacă ne aflăm în capitala Italiei. Aida a crescut mult, e sfioasă
la început, se refugiază în brațele tatălui de străinii care o sărută,
spunându-i ceva într-o limbă aproape necunoscută. Cum trec minutele însă, parcă
își amintește de noi și redevenim cei mai buni prieteni. Ristorante Antico Carbone
are specific mediteranean, italian, lazial și mai ales roman, fiind supraglomerat
la amiază; chiar dacă avem rezervare, mai trebuie să așteptăm, cu copilul după
noi, cel puțin un sfert de oră.
Deși de loc din nord, Manu și Giulia parcă sunt
acasă aici: recomandă și comandă dezinvolt felurile 
propuse. În deschidere luăm
polpette di tonno e patate și carciofi alla romana, adică niște bulete
de cartofi și ton și anghinare la cuptor, iar ca primi piatti, tonnarelli
cacio e pepe (paste cu percorino și piper) și maccheroncelli all’amatriciana (macaroane cu sos de pecorino,
roșii, gușă de porc și ceapă), desertul fiind câte un tiramisù. Din meniul de vinuri, Manu a ales două licori
excelente: Benevento Alta Crirem Falanghina 2021, Frescobaldi Castiglioni
Chianti 2021.
De prisos să mai spunem că am avut parte de o
excelentă și tradițională masă romană, într-o companie 
perfectă. Aida s-a delectat
cu jucăriile primite în ristorante,
cea mai apreciată fiind o bucată din aluatul preparat la vedere de bucătăreasa
Antonietta, căci localul este unul cu dimostrazione:
poți vedea pe geam cum se elaborează din plămadă tot felul de ravioli, tonnarelli, tagliatelle. La urmă nu am servit cafea, cum ar fi fost
de așteptat, căci prietenii noștri ne-au invitat la o renumită cafenea romană, Tazza d’Oro, din apropierea Panteonului.
La doi pași de localul pe care tocmai l-am părăsit,
o surpriză uriașă: casa în care a locuit, între anii 
1980 și 1990, unul dintre
cântăreții noștri preferați, Lucio Dalla; pe plăcuța pusă între ferestre, deasupra
unui grilaj de fier forjat, sunt inscripționate versurile unei melodii celebre:
È la notte dei miracoli
fai attenzione/ Qualcuno nei
vicoli di Roma/Ha scritto una canzone... Trecem iar podurile spre Vechea
Romă, pe cel care duce la Isola Tiberina
și pe celălalt, ce duce în cetate. Aida e când în cărucior, când în spinarea
mamei, când pe umerii lui Manu, suntem prieteni adevărați de-acum. Și savurăm
fericiți spectacolul străzii...
Iubesc podurile cu lacăte, artiștii stradali,
rafinamentul clădirilor romane, aceste insulae
de modă mai 
nouă, amforele cu flori de la ferestrele cu șolocaturi, tratoriile
cu viță-de-vie pe zid, măslinii la ghiveci, mulțimea cățeilor, vitrinele
magazinelor, steagurile Italiei și ale UE, pavajul din piatră cubică, firmele
cu Totocalcio... Iaca și Panteonul
și, într-un colț al pieței, Antigua Tazza
d’Oro, La Casa del Caffé, unde putem servi, la masă ori în picioare, cafele din toată
lumea. Ne 
încumetăm să vizităm apoi chiar și Fontana di Trevi, poate cel mai
aglomerat loc din Roma. Avantaj pentru Aida: de pe umerii tatălui, poate urmări nedumerită cum se
înghesuie pentru un selfie miile de oameni veniți din toate cotloanele
lumii. Manu descrie foarte bine situația: „Roma nu e un oraș, ci un imens parc de distracții, iar
primarul nu conduce o urbe, e doar managerul acestui parc”.
Obosiți de
freamătul orașului, ne refugiem către „casă”, la propunerea inspirată a Adinei.
În Piazza del
Popolo, admirăm în treacăt
expoziția pompierilor iar apoi trecem pe sub arcada Porții Flaminia. Ultimele ore cu prietenii noștri le-am petrecut pe
terasa interioară a luxosului nostru hotel, având decorațiuni care amintesc de
Roma antică. După efuziuni, îmbrățișări și promisiunea (îndeplinită) că ne vom
vedea peste câteva săptămâni în Arad, am primit în dar mai multe sticle de vin
toscan de la crama lui Manu. Prilej, în altă seară, de spectaculos flashtasting la fereastra cu vedere spre
capodoperele Cetății Eterne.
Spina, ecurii, aurigi. Aidoma
Colloseumului, Circus Maximus avea la
exterior trei etaje, iar tribunele
se înălțau până la 27 m. De-a lungul axei
sale, arena era împărțită în două de un îngust postament central numit spina, în jurul căreia aveau loc
cursele. Pe spina, situată în
interiorul pistei, se găseau obeliscuri, statui, coloane, altare și șapte
delfini de bronz, rotitori, folosiți pentru numărarea turelor. Semnalul
plecării în cursă era dat din loja imperială, prin aruncarea unei eșarfe albe
numite mappa. O cursă însemna cca 7,5
km și presupunea realizarea a șapte ocoluri. Erau folosite patru echipe de câte
trei care, având culorile alb, verde, albastru și roșu, reprezentând
anotimpurile, iar grajdurile (ecuriile)
se aflau în partea dinspre Tibru a circului, în vreme ce poarta de intrare și
totodată cea de ieșire pentru învingători era situată la extremitatea sudică,
acolo 
unde se găsea un alt arc al lui Titus. Carele, conduse de sclavi numiți aurigi, puteau să aibă de la unul până
la zece cai. Furioși pe echipele câștigătoare, unii împărați, la rândul lor
susținători ai unor culori, precum Vitellius și Caracalla, au recurs la
omorârea vizitiilor acestora. Se pare că marea arenă era un loc periculos nu
numai pentru fiarele supuse vânătorii, pentru gladiatorii care se luptau pe
viață și pe moarte ori pentru vizitiii echipelor câștigătoare, ci și pentru spectatori.
Astfel, în anul 140 d.Hr., peste o mie de oameni au pierit în urma prăbușirii
unei părți de tribună.
Un nume scris pe apă. Piramida lui
Cestius este situată la marginea unui cimitir creat pentru străinii
necatolici, într-un loc nesfințit unde sunt îngropați mai ales evreii și creștinii protestanți
sau ortodocși. Acolo se află mormintele poeților englezi Percy
Bysshe Shelley și John Keats.
Numele celui din urmă nu este trecut pe piatra de mormânt, care cuprinde
această inscripție: „Aici
se află unul al cărui nume a fost scris pe apă ". La
Roma, Keats a trăit în Piazza di Spagna,
la nr. 26, într-o clădire de lângă Treptele
Spaniole, transformată ulterior în casă memorială.
Diocles,
cel mai bine plătit sportiv din istorie? Cursele de cai din
epoca romană erau un sport extrem de periculos, oferind competitorilor o
speranță de viață redusă. Există însă similarități izbitoare cu sportul modern.
Chiar dacă majoritatea erau sclavi, o dată ajunși campioni, vizitiii (aurigi) puteau să-și răscumpere
libertatea și chiar să câștige sume inimaginabile. Totodată, ei erau
transferați de la echipă la
alta, în funcție de voia patronilor. În sec. IV se
ajunsese la un ritm zilnic de 24 de curse, de-a lungul a 66 de zile. Carele mai
frecvent folosite erau cvadrigile.
Concurenții încercau să ajungă în fața adversarilor, împiedicându-i să continue
cursa, atelajele scoase din joc, prin răsturnare, zdrobire de spina sau alte stricăciuni, fiind numite
naufragia. Veniturile competitorilor
și ale unor participanți erau susținute și din pariuri, unii pariori chiar
aruncând pe pistă plăcuțe de blestem pline cu cuie. Aurigi purtau căști, aveau hățurile legate în jurul taliei și schimbau
unghiul de deplasare prin înclinarea corpului, iar mâinile le foloseau pentru
echilibru și biciuire. În cazul distrugerii carului, dacă nu reușeau să taie
hățurile cu un cuțit pe care îl aveau asupra lor (falx), uniii erau târâți pe pistă și omorâți. Un mare campion,
Scorpus, câștigase 
peste 2.000 de curse, dar a murit zdrobit în timpul unei
asemenea competiții, la doar 27 de ani. Riscul era însă direct proporțional cu
câștigul. În sec. II, Gaius Apuleius Diocles, învingător în 1.462 din totalul
de 4.257 de curse susținute, ar fi devenit cel mai bine plătit sportiv din
toate timpurile. Retras la 42 de ani, după o carieră de 24 de ani, câștigase 35.863.120
de sesterți, sumă echivalată de unii, probabil luând în calcul valoarea de
colecție, la cca 15 miliarde de dolari actuali. Dacă însă luăm în considerare valoarea
unui sesterț în raport cu dolarul, stabilită prin raportul dintre plata unui
muncitor necalificat din primul secol după Cristos și cea a unui lucrător
actual din SUA, averea lui Diocles ar fi astăzi de 390 de milioane de dolari.
Insula
din grâne. „Mulți romani știau, așa cum știu geologii moderni,
că insula din mijlocul Tibrului, 
acolo unde fluviul curge prin Roma, era o
formațiune relativ recentă, în termeni geologici. (...) o tradiție romană îi
plasa originile în perioada chiar de la începutul regimului republican, când
grânele care crescuseră pe pământurile private ale Tarquinilor fuseseră
azvârlite în fluviu. Pentru că nivelul apei de atunci fusese unul scăzut,
grânele se acumulaseră pe fund și, treptat, adunându-se în jurul lor aluviuni
și alte resturi, se formase o insulă”. (**)
Despre valoarea monedelor și a pieilor de leopard. Primele monede romane, emise în sec. III î.Hr.,
erau
niște discuri de aramă sau de bronz cu greutatea de 324 g (o livră romană),
având mai multe subdiviziuni, între care și uncia, reprezentând 1/12 dintr-un
as, adică 27 g. Valoarea lor era dată de greutate, dar cu timpul a devenit
intrinsecă. În urma devalorizării cauzate de războaiele punice, greutatea asului
a tot scăzut, ajungând la 20 g în veacul II î.Hr. acesta având ca multipli
sestertius - sesterțul (2,5 as) și dupondius (2 as) și ca submultipli semis
(1/2 as) și quadrans (1/4 as). Spre sfârșitul Republicii, un denarius - denar
valora 1/2 quinarius,1/4 sestertius și 10 as. Ulterior, sub Augustus, un denar
echivala cu 16 as, având ca multipli cystophora – 3 denari, quinarius de aur –
12,5 denari, aureus – 25 denari. Caracalla (211-217 d.Hr.) a introdus o nouă monedă, dublu denarul,
numită antoninianus (50% argint). În epocă, o pâine valora 1 antoninian, o
pereche de încălțări – 12, o barcă de pescuit – 186, un cal - 250, iar un sclav
– între 800 și 1.200 de antoninieni. În timpul lui Dioclețian, prin anul 300, un
denar de bronz cântărea 1,5 g și reprezenta a mia parte dintr-un aureus (5,45 g
aur) și a 60.000-a parte dintr-o livră de aur (327 g), un antoninian avea 2,9
g, iar un denar de argint – 3,4 g. Un edict al acestui împărat privind
prețurile maximale stabilea că un muncitor agricol putea câștiga 25 de denari
zilnic, tot atât cât un curățător de canalizare; în schimb, în cazul unui
avocat, venitul pe zi putea fi de 1.000 de denari, acesta fiind și prețul unei
piei neprelucrate de leopard. (*)
Tiberium in Tiberim! „Deoarece Lucius Piso era capabil să bea alături de el
două zile și două nopți, 
Tiberius l-a numit în funcția de administrator al
Romei (Pliniu, Istoria naturală
14.145). Reputația de bețiv a împăratului era așa de mare, încât numele lui,
Tiberius Claudius Nero, era pervertit în Biberius Caldius Mero („băutor de vin
nediluat”) (Suetoniu, Viața lui Tiberius
42). Acest joc de cuvinte era ceva mai inteligent decât strigătul mulțimii, la
auzul veștii că împăratul a murit: Tiberium in Tiberim! („[Aruncați-l pe]Tiberius
în Tibru !”) (Suetoniu, Viața lui
Tiberius 75), dat fiind faptul că Tiberius înseamnă „omul de pe Tibru”. Cadavrele
altor împărați, dar nu și cel al lui Tiberius, au fost într-adevăr aruncate în
Tibru: Vitellius (69 d.Hr.), Heliogabal (222) și, posibil, Commodus (192). Ambii
frați Gracchi avuseseră aceeași soartă nedemnă, Tiberius, în 133 î.Hr., și
Gaius, în 121 î.Hr. Maxențiu a fost împins în Tibru și s-a înecat atunci când
trupele lui au încercat să fugă din fața armatei lui Constantin, în bătălia de
la Podul Milvius (312 d.Hr.)” (*)
Bibani, garum, piscina. În Istoria
naturală, Pliniu cel Bătrân relatează că bibanii cei mai grozavi erau
pescuiți în apropierea Insulei Tiberina,
aproape de locul în care Cloaca Maxima
se varsă în Tibru. Un ingredient folosit frecvent în bucătăria antică romană
era garum, un sos fermentat, elaborat
din măruntaie de pește, menționat întâia oară în veacul V î. Hr. în scrierile
autorilor greci Eschil și Sofocle. Se pare că garum era făcut din garos,
o specie de pește rămasă necunoscută, acest sos fiind mai scump decât cele mai
alese vinuri. În zona de vest a Mării Mediterane au fost descoperite ruinele
unor ateliere care îl produceau. Urât mirositoare, ca și tăbăcăriile,
atelierele de garum se aflau la
marginea orașelor, în cazul Romei, în Trastevere, pe malul vestic al Tibrului.
Cuvintele „piscină” din limba română, „piscina” din limbile italiană și
spaniolă și „piscine” din franceză provin din latinescul „piscina”, care
însemna bazin pentru creșterea peștilor (pisces)
destinați ospețelor aristocrației romane. (*)
Apeducte și latrine versus piramide. Apa de consum curent, cât și cea folosită continuu în
toaletele
publice, care ulterior ajungea în canalizare și apoi în Tibru, era asigurată
de apeducte. Notitia regionum, un
catalog din secolul IV d. Hr., atestă că Roma avea pe atunci 144 de toalete
publice (latrinae). „Ai putea compara aceste
numeroase și utile apeducte cu inutilele piramide sau faimoasele, dar
nefolositoarele lucrări ale grecilor?”, se întreabă Frontinus (sec. I
d.Hr.), autor de tratate tehnice. Se pare că, după căderea Imperiului Roman,
aceste standarde inginerești în materie de igienă publică au fost reatinse în
Europa abia în sec. XIX. O parte importantă a sistemului era Cloaca Maxima, 
principalul canal de
evacuare a apelor uzate, cu diametrul de până la 5 m, vechi de cca 2.600 de
ani, operațional parțial și azi. Pe locul din Teatrul lui Pompei unde a fost asasinat Iulius Caesar, membrii celui
de-al doilea Triumvirat au construit o latrină. De obicei, toaletele publice
aveau 25 de locuri, dar în acestea încăpeau simultan 80 de utilizatori. În Domus Flavia, de pe Palatin, s-a păstrat
o latrină cu 60 de locuri destinată sclavilor palatului. (*)
Un paradox numit Vespasian. E foarte curios că
tocmai unul dintre cei mai zgârciți împărați romani, 
Vespasian, a inițiat
ridicarea unuia dintre cele mai scumpe și durabile monumente romane, Colloseum. Avariția acestui conducător e
ilustrată de povestea unui văcar bătrân, care i-ar fi cerut să-l elibereze din
sclavie când va ajunge împărat. Vespasian i-a spus că trebuie să plătească
pentru asta, iar sclavul a strigat atunci: „Vulpea își schimbă părul, dar nu și
firea”. Urina era o materie primă prețioasă în antichitate. Oalele de noapte,
diferențiate după sex, se numeau scaphium,
în cazul femeilor, și matella, pentru
bărbați. Doar aceștia din urmă erau cei care utilizau și umpleau vasele
stradale destinate colectării urinei, materie primă folosită ca înălbitor de
spălătorii de rufe. O spălătorie de rufe își colecta 
direct lichidul înălbitor
cu ajutorul unei conducte conectate la Băile
lui Mithras. Vespasian este cel care a impus o taxă pe toaletele publice,
împrumutând mai târziu numele său unui tip de toaletă modernă amplasat pe
trotuarele franceze - vespasiana.
Criticat în epocă de Titus pentru această măsură, împăratul a scos o monedă din
primele mii produse de această afacere naționalizată și a pus-o sub nasul
fiului său, întrebându-l dacă e deranjat de miros. Când Titus a răspuns
negativ, împăratul a remarcat: „Vezi? Și e scoasă din urină”. (*)
Aqua,
fie ea și traiana, nu era pentru toți. Nu toți locuitorii
Cetății Eterne aveau acces la apa curentă 
oferită de cele 14 apeducte conectate
la izvoarele din Apenini, care transportau un milion de mc zilnic în cele 247
de castele de apă (castella) ale
orașului. Cartierele de pe malul vestic al Tibrului au fost aprovizionate
pentru prima oară de un apeduct – aqua
traiana – în anul 109 d. Hr., până atunci asigurându-și apa din fântâni.
Dacă miile de domus, vilele celor
avuți, erau conectate la apă cu ajutorul conductelor de plumb, blocurile
antice, numite insulae, indiferent de
malul pe care se aflau, nu aveau această facilitate decât la parter, acolo unde
spațiile comerciale și de altă natură erau ocupate de cei mai bogați locuitori
ai acestor imobile. Săracii care domiciliau la etajele acelor construcții, în cenacula, își procurau apa de la
fântâni. În plus, locuitorii vilelor aveau la dispoziție și latrine, a căror
mizerie era colectată fie de un canal, fie 
de o fosă. Aceleași facilități le
aveau și locatarii parterelor din insulae;
în schimb, cei de la etaje erau nevoiți să folosească, contra cost, latrinele
publice. Cei mai mulți însă preferau să-și golească scaunele găurite (sellae pertusae) și vasele (lasana) în butoiul (dolium) de sub casa scării sau, dacă asta nu le era permis de către
proprietar, la groapa de gunoi. În
Roma imperială, un număr mare de străzi își aveau propria groapă de gunoi (lacus), locul în care de obicei ajungea
cea mai mare parte a mizeriei orașului. Cei mai necivilizați dintre locatarii insulae-lor aruncau însă conținutul
oalele de noapte direct în stradă, în capul trecătorilor aflați în locul
nepotrivit, la momentul nepotrivit. (***)
O piramidă pentru Cestius. La baza colinei Aventin, lângă
Porta San Paolo și nu departe de Monte
Testaccio, se află un mormânt unic în Europa: Piramida lui Cestius. Ridicată în anii 18-12 î.Hr. pentru
magistratul Gaius Cestius Epulo, la data zidirii sale se găsea în afara
orașului, mormintele fiind interzise înlăuntrul zidurilor cetății. Ulterior,
Roma a cunoscut o dezvoltare exponențială, așa încât monumentul a devenit
devenit unul interior. Înglobată în fortificațiile aureliene, realizate între
271 și 275, a fost ferită de distrugerile barbarilor, fiind una dintre cele mai
bine conservate construcții din Roma antică.
Având o bază cu aria de cca 30 mp și înălțimea de 37 m, este mai abruptă decât piramidele egiptene, urmând
modelul celor din Nubia. Fundația este din travertin, iar construcția a fost
realizată din beton și cărămidă, acoperită cu dale de marmură albă. În Roma,
undeva între colina Vatican și Mausoleul
lui Hadrian (Castelul Sant’Angelo),
a existat și o a doua piramidă, mai mare: Piramida
lui Romulus. Aceasta a fost demolată în sec. XVI de
papa Alexandru al VI-lea, marmura fiind utilizată la realizarea treptelor Bazilicii San Pietro.
Constantin,
dacii și olimpiada. Construit între anii 312 și 315 d.Hr. în
apropierea Colloseumului, la 
capătul Viei Triumphalis, Arcul lui Constantin comemorează victoria de la Podul Milvius asupra lui Maxențiu.
Această ultimă construcție monumentală a epocii imperiale înglobează fragmente
ale unor alte monumente antice, evocând și faptele de arme ale împăraților Traian,
Hadrian și Marcus Aurelius. Ba are, în partea superioară. și statui de daci,
dar și basoreliefuri reprezentând războaiele daco-romane, probabil „împrumutate
” din Forumul lui Traian. A marcat
linia de sosire pentru proba de maraton a Jocurilor Olimpice de vară din 1960.
O
cloacă maximă și o zeiță a curățeniei. Roma antică avea trei
sisteme de canalizare, care serveau la 
colectarea deșeurilor, apelor pluviale,
apelor uzate de la terme și la drenarea zonelor mlăștinoase de pe malurile
Tibrului. Acestea erau Câmpul lui Marte
(în nord-vest), Circus Maximus (în
sud-est) și Cloaca Maxima (în
centru), cel din urmă fiind cel mai cunoscut.
Romanii aveau chiar și o zeiță a curățeniei, Venus Cloacina, care era și protectoarea canalizării. După unii
autori, construirea Cloacei Maxima ar
fi început în timpul regelui Tarquinius Priscus (616-578 î.Hr.), după alții –
în vremea domniei lui Tarquinius Superbus (534-509 î.Hr.), ultimul rege roman. Sistemul
de canalizare a fost refăcut în timpul consulatului lui Cato cel Bătrân
(sfârșitul sec. II î.Hr) și în vremea dictatorului Sulla (veacul I î.Hr.), Iulius Caesar fiins
cel care l-a regândit și extins, lucrările fiind terminate în vremea lui
Augustus. Se pare că lungimea canalului 
principal, care
începea în dreptul Templului Minervei
și avea cca 20 de ramificații care colectau reziduurile de la Închisoarea Mamertină și de
la edificiile Forumului Roman, era de
1,6 km. Avea gura de vărsare în Tibru în apropierea Forumului Boarium, unde se ținea târgul de vite. Deschiderea are
înălțimea de 3,6 m și lățimea de 4,5 m și se află lângă Ponte Palatino. În
anul 33 î.Hr., pe când era magistrat și avea în grijă aprovizionarea cu apă și
sistemul de canalizare al Romei, Agrippa a navigat prin Cloaca Maxima până la Tibru.
Capacul de
canalizare care pedepsește mincinoșii. Unul dintre obiectele de atracție ale Romei, o uriașă 
mască de marmură, se găsește
în apropierea Podului Palatino, în Bazilica
Santa Maria in Cosmedin, clădită pe locul lui Forum Boarium, târgul de vite al Romei antice. Relieful La Bocca della Verità (Gura Adevărului), care cântărește 1,3 t și
este încastrat în zidul lăcașului, reprezintă, după unii, chipul zeului mării Oceanus, după alții – cel al zeului Jupiter Ammon (încarnare a divinității
egiptene și oracolului Ammon în zeul
suprem Jupiter), dacă nu cumva un
faun. Potrivit legendei, această mască este un antic detector de 
minciuni, care
taie mâna celui care nu spune adevărul. La
Bocca della Verità ar fi, de fapt, un capac de canal vechi de două milenii,
provenit probabil de la Cloaca Maxima,
dat fiind că, în Roma antică, aceste obiecte reprezentau divinități acvatice,
menite să protejeze orașul de inundații. Unii autori au presupus că ar fi fost
un capac de scurgere al Templului lui
Hercule Victor, dotat cu oculus
prin care pătrundea ploaia. Alții zic că obiectul era utilizat de negustorii de
vite pentru scurgerea sângelui animalelor sacrificate în onoarea lui Hercule.
În perioada medievală, Gura Adevărului
este menționată ca instrument 
util soților pentru a afla dacă consoartele le-au
fost infidele. La Bocca della Verità apare
într-o scenă din filmul de Oscar Vacanță
la Roma (1953), care îi are ca protagoniști pe Audrey Hepburn și Gregory
Peck.
Galerie foto: Circus Maximus, Gourmet, Isola Tiberina, Manu&Co, Piazza della Bocca della Verità, Tevere, Trastevere, Vario
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu