"Asta este deja pasiune!"

Aşadar VinCE 2012, maşini de lux, ţinută şi lipsă de snobism, connaisseurs şi plebe cu pretenţii, bloggeri şi provinciali, masterşi şi diletanţi, lume de tot felul într-un hotel superb, desprins parcă dintr-un încă nefilmat film cu James Bond.
Am socotit un pic. Cu toţii am fost vreo douăzeci, dacă ţinem seama şi de aripa maghiară din anturajul clubului.
De cum a sosit, Silviu a ţinut să-i spună baronului Jakob Kripp că a venit la Budapesta anume pentru a degusta Negrul de Drăgăşani 2010. Aflat alături, Oliver Bauer, oenologul Casei Ştirbey, a exclamat: "Asta este deja pasiune!" Trebuie să ştiţi că împărtăşesc aceeaşi pasiune la rându-mi, însă de curând, în anii din urmă, am descoperit încă una, secretă, pe care o am pentru oraşul în care se petrece acţiunea. Asta a făcut ca, în vreme ce împătimiţii vinului din grupul Vestik se aflau la cursuri de neratat despre şampanie, Cabernet Franc şi istoria coniacului, eu să mă plimb cu Pivnicera de mână pe lângă magazine de lux, printre oameni obişnuiţi, studiind, cu un ochi digital şi unul sufletesc, cursul vieţii în capitala maghiară.
Înăuntru, la VinCE, ne-am întâlnit din nou cu Vali Ceafalău, uşor emoţionat de un interviu important pe care-l luase unei mari personalităţi oenofile şi uşor tensionat din pricina viitorului interviu pe care urma să-l ia unui alt oeno-VIP prezent la festival. Vali e foarte profesional şi pare că mereu se află în miezul lucrurilor. L-am lăsat să-şi facă job-ul şi am luat-o către standuri, răsuflând uşuraţi că aparţinem unui club de degustători absolut neautorizaţi şi de bloggeri absolut liberi de sarcini. Câteva ore mai târziu aveam să ne amuzăm privindu-l pe Dan cum îi stârnea exclamaţii de uimire lui Steven Spurrier, o somitate în domeniul vinului, în timp ce prezenta pliantul clubului. Pe rând, privind la fotografiile cu flashtasting pe autostradă, cazemată, la teatrul de păpuşi ori în pod, Mr. Spurrier spunea câte un "Fantastic!", oferind autografe numai bune de pus în wine club.
Am fost bulversat de mulţimea producătorilor şi de sutele de vinuri. De fapt, n-am ajuns să le degust pe toate, erau prea multe iar eu alocam timp şi pentru cealaltă pasiune a mea, oraşul în sine. Am început cu standul Ştirbey, cu o foarte familiară Crâmpoşie cu care doamna baron Ileana Ştirbey ne-a îmbiat din start. Un pic mai târziu aveam să gust noul Negru de Drăgăşani, 2010, pe care Oliver Bauer îl adusese proaspăt îmbuteliat, în ediţie limitată, şi la degustarea din wine clubul Vestik.
Apoi am început să colind standurile româneşti, care s-au dublat faţă de anul trecut. Dacă în 2011 au fost aici doar Recaşul (Transylwine), Wine Princess şi Prince Ştirbey, anul acesta i-am găsit, alături de ultimii doi producători, şi pe Nachbil, Petro Vaselo, Domeniile Boieru şi Cramele Halewood. La urma-urmei, asta înseamnă profesionalism. Ştim cu toţii că încă nu s-a inventat un capitalism fără concurenţă şi implicit fără promovare şi reclamă. Cum condiţiile de la Corinthia Grand Hotel sunt mai bune din toate punctele de vedere decât cele de pe la târgurile similare din România, iar publicul este mai educat decât cel de la noi, de ce să nu-şi scoată vinul în lume, în lumea bună, cei mai pe fază producători români? Dacă punem la socoteală, dincolo de ambientul select, de ţinuta deosebită a manifestării, şi costurile accesibile pentru toată lumea, de 500 de euro pentru trei zile, nu e VinCE locul ideal pentru promovarea vinului românesc? De ce să nu fie atunci 60 de producători români acolo, şi nu doar şase? Din păcate, asta, prezenţa pe piaţa externă, ţine doar de profesionalismul celor care îşi vând marfa: cramele mici, de câteva zeci de hectare, pe care le-am găsit la Budapesta, sunt mai receptive şi mai atente în privinţa promovării externe decât coloşii tradiţionali care cultivă mii de hectare, dar care încă n-au învăţat cum să-şi scoată vinul dincolo de birturile comunale. Iar atunci când rulezi anual, fără probleme, sume de ordinul zecilor de milioane de euro, însă când vine vorba de promovare te uiţi la preţul tirbuşoanelor şi antipicurătoarelor, nu se poate spune că trăieşti în timpul prezent.
Altfel, nici nu mai ştiu cum a trecut timpul în sâmbăta aceea toridă de martie, la VinCE. După ce am pus buzele pe un Bendis, atras de zâmbetele duduilor de la Petro Vaselo, şi pe un Sauvignon Blanc cu parfum de trandafiri de la Domeniile Boieru, am trecut la Nachbil, producător de la care apreciez în mod deosebit cupajul Trei Graţii 2008. La standul Cramelor Halewood am fost servit cu Pinot Noir Hyperion, cu Cabernet Sauvignon din aceeaşi gamă şi cu un Cabernet Sauvignon Cantus Primus. Pe ultimul l-aş vrea şi în vinoteca mea. Nu am ajuns la Wine Princess, nu ştiu de ce. Poate că vinurile sunt de vină ori lipsa de magnetism a promotorilor săi ori poate pur şi simplu faptul că nu-mi amintesc de ceva memorabil care să mă atragă acolo.
În schimb, am încercat mai multe standuri ale producătorilor maghiari, consiliat cu discreţie de Cristi Boroş, medic veterinar şi doctor de vinuri, un adevărat connaisseur din aripa maghiară a grupului Vestik. Aşa am ajuns să polemizăm pe seama amestecului lemnului în aromele interne ale Cabernet Franc-ului. Am dat şi pe la Bock şi am luat vinurile la rând, toate Cabernet Franc sau cupaje care conţin acest soi atât de iubit în Ungaria. Să bei un vin de 16 grade şi să nu simţi alcoolul e o reuşită oenologică suficientă să te facă în stare să înveţi ungureşte. Nu am ratat nici standul Gere Attila, unde o doamnă impecabilă m-a îmbiat pe engleză cu un Kopár minunat. Au mai fost şi alţii, puţini, ale căror vinuri le-am încercat, mi-aş aminti doar de Vylyan (Cristi mi-a explicat că aceasta este denumirea latină a zonei Villany), de la care am degustat un foarte pur şi nealterat de butoi Cabernet Franc 2007 zis Mandolás şi un excelent Montenuovo Cuvée 2007.
Nu pot să nu amintesc că ne-am întâlnit fericiţi cu amfitrioana noastră de fiecare joi de la Enoteca de Savoya, prilej pentru Pivniceră să exerseze o îmbrăţişare perfectă, că am mai numărat alţi câţiva călători din ţară şi că am gustat mult prea puţin din VinCE faţă de cât mi-am propus. De vină or fi, poate, şi ultimii producători pe la al căror stand am trecut, Masi şi Lafite Rotschild. La primul am trăit un extaz final când, după alte câteva vinuri superbe, am încercat Amarone Costasera 2007, iar la ultimul am înţeles din nou, servind un Château Peyre-Labade 2009, că Franţa nu este o ţară, ci o planetă din lumea vinului, una pe care mi-ar face plăcere să o cunosc cu adevărat cândva.
Când a luat sfârşit ziua, pe la opt, oraşul ne aştepta afară cu lumini pale şi cu câte-o ambulanţă care-i tulbura liniştea de sâmbătă seara. O superbă maşină de epocă îşi aştepta proprietarul rasat în faţa hotelului. Noi, vesticii, am băut o cafea şi-am fumat pasiv ţigările doamnelor, trezindu-ne din oboseala plăcută provocată de zecile de vinuri degustate. Cristi vorbea cu cineva la telefonul digital sau mai degrabă la paharul digital, iar eu am numărat iarăşi prietenii din anturaj. Cutare a venit tocmai din Novaci, Gorj, cutare din Tg. Jiu, dânsa a călătorit din Baia Mare la Arad şi apoi la Budapesta, naşii sunt din Timişoara, iar noi din Arad. Aşadar, am dus 20 de vestici la VinCE, de dragul călătoririi şi al vinului. Nu e rău, nu, pentru un mic club arădean? Se vor întoarce acasă cu o bucăţică de splendoare, cu un postgust de Amarone, cu un suvenir pe care scrie ceva în ungureşte. Iar eu urmează să povestesc, într-o postare care va veni, celelalte aventuri oenogastronomice prin oraşul de care m-am îndrăgostit a nu ştiu câta oară.

Galerie foto