Rânduri despre Budapesta în drum spre București, scrise în VinCE-GoodWine Express

Imaginaţi-vă că există o ţară, un oraş şi un loc, nu departe de ţara, oraşul şi locul unde trăiţi, în care, cu toată criza asta nenorocită, cu tot gradul de îndatorare de 80% pe care-l suportă un popor întreg, lămpile continuă să lumineze feeric iar oamenii îşi văd liniştiţi de viețile lor. Imaginaţi-vă că acolo la festivalurile de vin nu se spală pahare în chiuvetele WC-urilor, că în contul biletului primiţi şi un pahar de 14 dolari bucata, că există garderobă în spaţiul unde se organizează întreaga poveste și meniu de vinuri la restaurantele din preajmă. Că patronii nu-şi închid localurile sâmbăta sub pretextul că în acea zi trebuie să-şi plătească dublu angajaţii. Că summit-urile de vin nu se organizează numai pentru a da medalii şi colane celui care plătește mai mult organizatorului, că invitaţii, personalităţi adevărate din lumea oenofilă, ţin conferinţe și acordă distincţii pe bune. Că publicitatea nu se face cu o sticlă de vin ori cu un banner trântit pe gratis sau "în parteneriat" pe site-urile şi blogurile celor dependenţi de o doză anume.
Dacă puteţi face acest exerciţiu de imaginaţie, vă invit să călătoriţi, alături de vestici, în cel mai apropiat loc de România în care chiar se întâmplă toate lucrurile normale enumerate mai sus, adică la Budapesta. Să o faceţi fie cu ocazia vreunui festival al vinului, fie aşa, pur și simplu, dintr-un capriciu oarecare.
Noi chiar asta am făcut zilele trecute. Am admirat nocturn Bastionul Pescarilor și nu ne-am putut desprinde ochii de la spectaculosul peisaj al oraşului de pe Dunăre. Toate strălucesc în noapte de parcă povestea asta cu lipsa banilor, cu crahuri de tot felul și intrarea unor ţări întregi în faliment e doar o glumă proastă născocită de nişte bancheri veroşi nemulţumiţi de mărimea cametei.
De data aceasta, sfătuiţi de cei mai maghiari dintre noi, am luat masa la Bock Bisztró, un restaurant şic, garnisit cu vinuri, dopuri şi obiecte de anticar. Localul se află chiar lângă Corinthia Grand Hotel, locul desfăşurării VinCE, prilej pentru noi să servim un excelent rosé și un veritabil Cabernet Franc de la casa de vinuri cu acelaşi nume. Rosé-ul l-am asortat cu nişte pită cu untură ca la mama bănăţeană ori ardeleană acasă iar vinul roşu cu o friptură de raţă despre care am tot povestit pe urmă. Prin grija Naşului meu, pe care l-am invitat să deguste alături de noi un Negru de Drăgăşani tocmai la Budapesta, am putut urmări pulsul nocturn al capitalei maghiare și de pe scaunele comode ale unui Volkswagen ultimul răcnet. GPS-ul ne-a pilotat fără greş, pe nişte străzi şi bulevarde pustii într-o sâmbătă seara, pe poduri cu sau fără de lanţuri, direct în cetatea Budei. Am fost aproape singuri pe promenadele Palatului Regal, printre creneluri şi turnuleţe, și aproape că auzeam ecourile propriilor paşi pe dalele din jurul Mátyás Templom, cu ochii la statuia morganatică a lui Szent István. O limuzină Old Man's Music Pub a strâns lângă ea puţinele suflete rătăcite în cetatea budapestană, îmbiindu-le la un party gratuit cu nişte fluturaşi şi cu chipul lui Janis Joplin vibrând pe o portieră.
Mda, e ca un basm, cu clădiri de basm, cu fluviu de basm, cu licăriri de basm. Consilierul IT al grupului Vestik ne-a trezit însă pe toţi din visare, ţinând morţiş să ne anunţe că i s-a făcut foame şi că e musai să dăm o fugă până la restaurantul Fatál de pe Váci utca. Ceea ce am şi făcut, găsind la locul ei emblema cu bufniţă şi uşa medievală, neferecată, a localului. Ghinion însă, tocmai au închis.
Pe urmă a trebuit s-o luăm către pensiune, în goana Volskwagen-ului, pregătind în gând întâmplările de a doua zi. Și ce altceva era să facem decât să ne dăm, pe lumină, pe Vaci utca, să pozăm paprika și păpuși mici și scumpe în costume populare? Ori să ne prostim pozând cu câte-o căciulă de hun pe cap, având un preţ pe care nu şi l-ar fi permis nici Marele Attila.
L-am regăsit pe Puskás în aceeași vitrină, zâmbind din gloria sa de dincolo de timp și de fotbal. Şi am putut observa cum chipul lui Che Guevara a ajuns obiect de reclamă pe mărunţişurile capitaliştilor mercantili, alături de Lugosi Béla şi de un Lenin nereuşit care ne anunţă că The Party Is Over.
Altfel, am stricat bani pe ce ne-a venit, pe cărţi de joc, pe marţipane, pe suveniruri de tot felul pentru cei dragi de acasă. Şi pe oferta zilei la terasa Anna Café, unde se bea cafea bună şi unde anul trecut am putut imortaliza un căţel cu steagul unguresc în coadă. Acum a trebuit să mă mulţumesc cu imaginea unei cerşetoare prosternate în stil românesc în fața domnilor trecători şi a umbrelor parfumate ale acestora. Şi, poate, cu reclama unui salon de masaj thailandez asociată cu simpaticul îndemn de Rent a Bike, de parcă ar fi şi greu să alegi între cele două oferte. Când nu mi-a mai rămas nimic de făcut şi de degustat în capitala vecinilor noştri mult mai îndatoraţi dar şi mult mai relaxaţi decât noi, am pornit agale către gară, spre autobuzele şi metrourile noastre cele de toate excursiile budapestane. Naşii plecaseră de dimineaţă spre Timişoara, împreună cu ceilalţi vestici care au ales ruta auto. Pe drum am mai surprins zborul unor porumbei peste antenele Yagi de la Szolnok, gara decrepită din Békéscsaba, nişte case şi nişte biserici şi umbrele unor călători aşteptând un tren care să-i ducă sigur în altă parte.
Îmi dau seama că nici n-am plecat bine din miezul acestor întâmplări cu aromă de Sárga Muskotály şi de Cabernet Franc şi iar mă încearcă nevoia de întoarcere în metropola maghiară. Iar dacă mă gândesc că postez toate aceste cuvinte şi fotografii pe ecranul unui laptop în vagonul de dormit al unui tren care ajunge în curând la București, ironia este aproape deplină. Mai ales că mă aflu pentru a doua oară, nici eu nu mai ştiu cu siguranţă de ce, în căutarea vinului cel bun la GoodWine. Ba ştiu. Cred că e din cauza prietenilor, a celor pe care i-am întâlnit şi a celor pe care nu i-am întâlnit în periplul meu prin Budapesta.