Note de călătorie în Ţara .hu cu prilejul şi pretextul lui VinCE 2012

De fiecare dată lucrurile se petrec la fel. Şi nimeni nu înţelege până la capăt de ce prefer să lăsăm maşinile în curte, în garaj şi prin parcări şi să luăm drumul Budapestei cu trenul, departe de confortul cu miros de Volkswagen, Honda şi Alfa Romeo al maşinilor noastre premium.
O fac pentru că ştiu bine că o călătorie prin lume este în primul rând o călătorie printre oameni, iar noi am uitat cumva, pierduţi pe marile rute aviatice ori auto, să mai atingem realitatea. Am uitat să ne mai contaminăm de contraste, să dăm deodată de cerşetori şi prinţi ai vinului, de cenuşă şi diamant. Fixăm adresa pe ecranul cu GPS şi aterizăm direct la destinaţie, aseptici, civilizaţi, mirosind a parfumul de la plecare. Şi ne întoarcem la fel, însoţiţi de nişte facturi şi de încrederea oarbă că într-adevăr am fost undeva, în altă parte.
Dar chiar am fost acolo cu adevărat? Eu nu cred că întotdeauna se întâmplă asta. Din aceste motive şi îndoieli, am vrut să fac totul pe dos şi chiar am reuşit să conving trei prieteni să se suie în tren cu mine şi să meargă la VinCE 2012. Ori mai degrabă la Budapesta, căci oricât de reuşit ar fi un festival al vinului, pentru mine un astfel de eveniment e mai degrabă pretextul decât pricina intimă a unei călătorii în capitala Ungariei.
Era o dimineaţă văratică de martie, trenul a sosit la timp în gara-monument istoric a Aradului de care un arhitect idiot a găsit de cuviinţă să lipească un bloc cutie de chibrituri. În cele patru ore de voiaj cu naşii români şi maghiari care ne-au controlat plini de morgă biletele, am avut plăcerea să fotografiez lumea oglindită în ochelarii lui Dan, ţara de sălcii, trestii şi bălţi de dincolo de Curtici, decrepitudinea postimperială şi postcomunistă, suburbiile mizere ale marelui oraş de pe Dunăre, căruia creatorii i-au spus, însumat, Budapesta. Apoi, după un scenariu din anii trecuţi, am imortalizat geometria de nori şi oţel a gării Keleti şi în general toate fiinţele şi obiectele pe care le poţi caracteriza virtual ataşându-le, în loc de prescurtarea de acasă, câte un "a coadă de maimuţă" urmat de ".hu".
În Ţara Punct Hu, toate ritmurile sunt altfel. De îndată ce intri în curentul subteran al metroului, poţi observa fluxul fascinant al unei alte fiinţe comunitare, formate din milioane de oameni. Aş putea călători la nesfârşit cu metroul budapestan. Îmi place să observ chipurile, gesturile, economia de mişcări, cochetăria şi tristeţea, căţeii din coşurile damelor singure, bătrânele care au prins revoluţia maghiară, navetiştii, studenţii, controlorii atotprezenţi, liniştea pasagerilor cu căşti în urechi, plăcuţele metroului antic pe care scrie CCCP 1974.
Între timp, între timpul dintre 2011 şi 2012, pare că aici nu s-a schimbat nimic esenţial, poate doar VIP-urile din reclame. Dacă priveşti atent însă, există diferenţe de substanţă. Căci n-am mai găsit la locul ei Moszkva tér, ci doar o piaţă identică, însă cu alt nume. La Villa Korall toate erau la locul lor, toporaşii de martie, mugurii tuiei, rădăcina unui arbore sacrificat de mult, aerul curat, ca de munte, al zonei rezidenţiale din Budaörs. Singurul care lipsea era amicul nostru Robert, fostul amfitrion, timişorean, al pensiunii, plecat definitiv în Noua Zeelandă. Robert şi-a urmat pasiunea şi s-a mutat la antipozi, predând afacerea unor doamne, cu tot cu motanul Tomy, acum puţin mai slab şi mai nostalgic. Pe Tomy l-am găsit pe o alee şi părea că m-a identificat pe dată, de vreme ce mi s-a suit în poală şi n-a mai vrut să se dea jos decât momit cu o bucată apetisantă de şuncă de la supermarket.
Şi ce-aş putea să-mi mai amintesc din drumul meu către VinCE, cu trenul, cu metroul, cu autobuzul şi cu pasul prin cea mai frumoasă capitală europeană de lângă Arad? Poate chipul lui Helen Mirren dintr-o reclamă underground, pasajele şi podurile cu lumini, afişul cu un Sting bărbos care va concerta la Sportaréna. Am tot umblat cu autobuzul 139 până la Déli pályaudvar şi cu metroul până la Oktogon ori Széll Kálmán tér, uimit de ceea ce vedeam. Adolescente care mâncau spaghetti pe o banchetă ori îşi aruncau pantalonii la container din cauza celor 27 de grade pe care le arătau termometrele stradale, Saint-Bernarzi târându-şi stăpânii la o porţie de kebab, şiruri de triciclete printre SUV-uri pe bulevard. Apoi am dat de Caragiale şi de Silviu Purcărete pe un afiş cu Színházi Fesztivál şi mi-am zis că toate sunt în toate.
E puţin ciudat că, deşi nu ştiu o boabă ungureşte, mă simt foarte acasă la Budapesta. O fi de vină Pivnicera, cu maghiara sa literară de pe malurile Mureşului? Ori faptul că am crescut la Timişoara, printre clădiri şi oameni care încă mai păstrau ceva din ţinuta ultimului imperiu?
Altminteri, nu am foarte multe lucruri în comun cu oamenii aceştia. Sunt atât de altfel, de în lumea lor, traficul nu pare să fi fost aglomerat vreodată, maşinile şi trecătorii păstrează distanţa legală. Metroul vine imediat, cerşetorii autohtoni nu sunt agresivi, ci pleacă de îndată dacă-i refuzi, schiţând timid, în traducere, un "mulţumesc". Toate respiră însă într-un alt ritm, numai proporţiile arhitecturale aduc cu cele ale fostelor oraşe austro-ungare de acasă.
Mi-ar fi plăcut să trăiesc o vreme aici, să contemplu această creaţie urbană. Nu cred însă că asta m-ar fi transformat în vreun fel, nu cred că aş putea fi asimilat de această cultură citadină, fiindcă simt în străfunduri că nu aş putea să-i aparţin vreodată cu adevărat.
Dacă ar fi să asociez comportamentul budapestan cu un anume soi de vin, primul nume care îmi vine în minte este Cabernet Franc. Un vin catifelat, distins, care aspiră mereu către o înaltă ţinută socială.
Cu toate aceste gânduri în minte, uşor obosit de umblet şi de distanţe, am intrat în Corinthia Grand Hotel. Până atunci degustasem totul în jurul meu, pusta dintre Arad şi Budapesta, atmosfera de mare capitală europeană, peisajele şi decorurile unei călătorii de plăcere. De-acum însă aveam în faţă şi pretextul ei, vinul. Aşa că am început turul VinCE la fel ca anul trecut, la standul Ştirbey. Povestea degustării de la Corinthia este însă mai lungă şi chiar trebuie spusă, în cuvinte, emoţii şi imagini, într-o postare ulterioară.

Galerie foto