Șase zile prin Mitteleuropa (II). Portorož și Postojna, marea și peștera imperială

Ziua 2, marți, 21 august 2018. Mic dejun copios la Oltra Hotel din Ankaran. Pornim spre stațiunea Portorož pentru o baie de dimineață. Slovenia are o infrastructură impresionantă. Trecem pe lângă Koper, un orășel cu 25.000 de locuitori, totodată un port important. Containere peste containere, mii, parcuri de mașini întinse pe zeci, dacă nu sute de hectare, instalații portuare imense, monștri cu brațe metalice, marea plină de vapoare gata să verse din burțile lor nesfârșite flote de mașini nou-nouțe. Șoseaua e sinuoasă, străjuită de pini bătrâni, un peisaj mai degrabă roman, din altă eră, din alt eon. La Portorož ne întâmpină canicula, hotelurile sunt impecabile, marea e aproape,  dar nu avem plajă cu nisip, ci mai degrabă o faleză de piatră. 

 

Pontoanele se întind sute de metri în apă, ca-n vederile ultimului imperiu, țărmul e năpădit de alge, ne îmbăiem în acest ștrand imens, adriatic. Cândva parte splendidă a litoralului austro-ungar, Portorož emană încă o tihnă imperială, în ciuda arhitecturii relativ moderne. Să nu uităm că Slovenia, această mică țară a Europei, a aparținut cândva Regatului Autonom Croația-Slavonia (1868-1918), parte a Regatului Ungariei din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Te aștepți așadar să apară din clipă în clipă împăratu’ Franz Josef  într-o caleașcă aurită printre aceste mașini impecabile de secol XXI, într-un alai care se întinde în câte alte veacuri. Până atunci însă noi pornim spre casă, spre Ankaran/Ancarano, cu gândul să ne luăm haine potrivite pentru vizitarea Peșterii Postojna, una dintre comorile naționale ale Sloveniei.

 

Până acolo facem cam o oră și jumătate. Autostradă, parcare, bilete, zeci de euro de căciulă, un mic dragon desenat pe asfalt ne îndeamnă să-l urmăm, trecem o punte peste un râuleț sau peste un heleșteu, pe lângă roțile bătrâne ale unei mori de apă, în iaz se bălăcesc rațe și huzuresc pești, noi urcăm spre intrare și avem de așteptat o oră, timp potrivit pentru servirea unor clătite și a altor beri Laško. Un hotel al peșterii se ridică din stâncă, sunt foarte mulți turiști și avem la dispoziție ghizi în mai multe limbi străine, noi alegem engleza și intrăm înlăuntrul muntelui, fotografiați, pentru 5 euro, de o duduie foarte atentă. 

 

Chiar dacă peștera a fost descrisă întâia oară în secolul al XVII-lea de Johann Weikhard von Valvasor, un pionier al studiului fenomenelor carstice (Karst este o regiune din Slovenia), prezența oamenilor în această grotă este mult mai veche, după cum o dovedesc inscripțiile datând de la 1213. Într-un fel sau altul, Peștera Postojna are legătură cu împărații, cu kaiserii, oricine ar fi fost ei, ai Sfântului Imperiu Roman, ai Austriei sau Austro-Ungariei. În anul 1818, pe când grota era amenajată pentru o viitoare vizită a împăratului Francisc I al Imperiului Austriac, cel care fusese totodată și ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman sub numele de Francisc al II-lea, un localnic anodin, de meserie lampagiu, pe numele său Luka Čeč, a descoperit din întâmplare o nouă și vastă porțiune din peșteră. Primele șine au fost amplasate în Peștera Postojna în anul 1872, pe acestea aluneca un vagonet pentru patru persoane care era împins de ghizii cavernei, care pesemne trebuia să fie niște persoane bine dotate fizic. 

 

La începutul secolului trecut au fost introduse, tot în scopuri turistice, vagonete conduse de locomotive diesel, asemenea mocănițelor de pe la noi, un factor de poluare constant până după cel de-al doilea război mondial, când s-a trecut la locomotivele electrice. Peștera a beneficiat de iluminat electric înaintea capitalei Ljubljana, primele 41 de becuri fiind instalate aici anume pentru Kaiser und König Franz Josef în anul 1883, cu ocazia primei sale vizite. Proaspăt scăpat din încercarea de asasinat de la Trieste din 1882 pusă la cale de iredentistul Guglielmo Oberdan, împăratul Austro-Ungariei a revenit de mai multe ori la Peștera Postojna, fie și numai pentru plăcerea de a se da cu mocănița pe acolo. În schimb, nu a mai vizitat Trieste/Trst niciodată, oraș care avea, la începutul secolului XX, o populație de origine slovenă mai numeroasă decât întreaga populație slovenă a Ljubljanei (sic!).

Grație ultimului imperiu și ultimului împărat care a stăpânit Slovenia, Postojna este singura peșteră din lume în care accesul se face cu un tren și totodată prima în care s-a deschis un oficiu poștal (1899). În timpul celui de-al doilea război mondial, armata germană de ocupație a depozitat în grotă o mie de recipiente cu combustibil pentru avioane, cărora partizanii sloveni au avut grijă să le dea foc în aprilie 1944. Focul a ars o săptămână, distrugând o bună porțiune din peșteră, iar fumul rezultat a înnegrit pereții intrării. 

Fiind atât de lungă, de complexă, de spectaculoasă, Postojna este aidoma unui palat subteran al lui Hades, anticul Kaiser al adâncurilor. Cuprinde o Sală a Muntelui Mare, Peșterile Frumoase, Podul Rusesc (o structură construită de prizonierii ruși în timpul primului război mondial), o Sală a Spaghetelor, o Sală Albă și o Sală Roșie, o Sală a Congresului (aici a fost organizat în 1965, pe teritoriul fostei Iugoslavii, Congresul Internațional de Speologie), o Sală de Dans și de Concerte care poate găzdui... 10.000 de oameni, unde are loc, între altele, un prestigios festival de blues. Una dintre emblemele peșterii este Diamantul, o stalagmită impresionantă, înaltă de cinci metri. 

 

Peștera a fost creată în milioane de ani de râul Pivka. Este una dintre cele mai lungi și spectaculoase peșteri din lume. Doar patru din cei 24 de kilometri, cât măsoară caverna, sunt vizitabili. Turul nostru per pedes, intercalat între călătoriile cu mocănița dus-întors,  a fost de aproximativ 1,5 km. Cu trenul se fac vreo 2 km, deși drumul ferat pare mai lung. Există peste 10 km de cabluri de-a lungul părților vizitabile, iar turiștii calcă pe un beton special, antiderapant, care a fost turnat în anul 2002.

De cum urci în micile vagoane și pornești în aventura subterană, gândul nu îți este deloc la aceste informații, altminteri interesante, pe care ți le turuie ghizii, cărțile de istorie ori Wikipedia, ci mai degrabă te lași confiscat, captivat, fermecat de frumusețea de basm a acestui pântec subpământean. Tunelul e îngust și scund, ai impresia că din clipă în clipă te vei lovi cu capul de pereți, peisajul e demn de călătoria hobbitului lui Tolkien prin măruntaiele Muntelui Singuratic, din loc în loc se deschid săli grandioase unde îți poți imagina consilii ale gnomilor, întruniri ale regilor piticilor, ospețe pentru solii elfilor și ai spiridușilor.  Nici cuvintele și nici fotografiile nu pot descrie senzațiile trăite aici, în această călătorie unică pe șine de tren, într-o mocăniță care scârțâie, coborând adânc în inima unui basm.

 

Îți poți imagina figuri umane în fiecare stalagmită, tavanele au perdele briliante, de țurțuri, de ace și de țepi, e frig și umed și oricând poți vedea ielele dansând la capătul unui tunel ascuns, trolii treziți la viață de zgomotele oamenilor, necromanții malefici punând la cale prăbușiri de bolți pentru tine, făpturi ale întunericului cu chipuri nemaivăzute stând la pândă în spatele fiecărei colonade obscure ori strălucitoare. Mie mi-ar fi plăcut să-i revăd aici pe Bilbo Baggins, pe Thorin Scut-de-Stejar, pe vrăjitorul Gandalf, pe piticii Balin și Dwalin, Fili și Kili, pe Dori, Nori, Ori, Oin și Gloin, pe Bifur, Bofur și Bombur... Ba chiar aș fi sărit din vagonul meu iute legănător pentru a porni  în căutarea celebrei Pietre Ark, mult râvnita comoară regăsită de hobbitul Bilbo.

Cât despre dragoni, despre Smaug, despre zmeul care păzește comorile din adânc, după destule escapade prin peșterile lumii,  nu l-am întâlnit nici de data aceasta. În schimb am putut vedea o ființă discretă și cuminte, mai mereu nemișcată, numită pe nedrept Micul Dragon. Localnicii îi spun însă, mai inspirat, Peștele Om. Proteus anguinus, pe numele său latin, dragonul cu pricina este de fapt o salamandră acvatică, care poate trăi peste o sută de ani. Grație unui ritm metabolic încetinit, această adevărată emblemă a peșterii poate supraviețui în mediul său fără să se hrănească timp de zece ani. Simpatica salamandră poate fi văzută într-un acvariu amplasat în interiorul cavernei, dar și în Vivarium, un alt obiectiv turistic local, cu tur separat. Viețuitoarea numită de sloveni Peștele Om mai este cunoscută ca salamandra de peșteră sau salamandra albă, trăind în peșterile din Europa Centrală și de Est, în speță în cele din Alpii Dinarici. Și mai poate fi văzută în toate magazinele din jurul cavernei, în chip de emblemă drăgălașă a acestei minuni a naturii, pe numele său sloven Postojnska Jama.

Mai multe imagini:  Portorož, Peștera Postojna