joi, 27 decembrie 2012

Câteva trăsnăi cu bicicleta Ucraina, potcoave de cai morţi şi vinuri La Cetate





 După o scurtă dar surprinzătoare hibernare dincolo de preocupările obişnuite legate de club, de vin şi de scris, am zis că e timpul să ies din bârlog şi să scot din el, dacă se lasă, şi o parte dintre vestici. De obicei o fac prin câte-o postare, care poate ţine loc de excursie şi aventură ori chiar îndeamnă la asemenea ieşiri din monotonia existenţei.
Poate că pentru unii ceea ce facem noi, acest experiment continuu în piscina cu vin, reprezintă o preocupare frivolă, chiar ruşinoasă, pe care nici un om cu scaun la cap nu şi-ar trece-o în CV alături de profesiunea serioasă alături de care şi-a propus să-şi traverseze soarta din tinereţe până la adânci bătrâneţi. Poate că indivizii serioşi, aceia care nu s-au abătut niciodată de la calea bătută pe care defilează, la costum şi cravată, majoritatea covârşitoare a oamenilor, nu concep să alegi ca imagine a ceea ce faci un motan care închină un pahar cu vin. Că li se pare ridicol să scrii din perspectiva unei pisici despre trăiri şi muriri interioare pe câte un blog anodin. Poţi să-i condamni pentru asta? Pentru faptul că nu înţeleg de ce te-ai apucat să organizezi degustări pe autostradă, pe cazemată ori pe cetăţi strămutate de care nu a auzit nimeni? Nu cred. Şi nu atât din pricina nedumeririi pe care le-o stârneşti, cât fiindcă îţi dai seama că aşa, înlăuntrul rutinei şi judecăţii lor contabile, de slujbaş căruia nu-i ajung niciodată banii şi căruia, între viaţă şi moarte, i s-a dat un anume număr de închideri şi deschideri ale uşii de la serviciu ori mai degrabă de la servici, sunt de fapt profund nefericiţi. Şi atunci, în loc să-i judeci, mai bine le dedici un flashtasting subacvatic, pe tunuri ori pe catalige...
Mă gândesc la toate astea în timp ce pedalez pe o veche bicicletă Ucraina în jurul mult mai vechii cetăţi a Aradului din care răsar două mari turle în paragină şi invizibile ţevi de Kalaşnikov. În căşti aud muzică de Nelu Pitic feat. Silviu Radu la Vestik Club, în minte revăd filmul anului care se pregăteşte să treacă. Mă gândesc la anturajul pestriţ care s-a format în jurul acestui joc cu pahare şi limpidităţi şi postgusturi inefabile pe care l-am creat. Unii fac surf în Portugalia, alţii schiază în Dubai, alţii se pregătesc să deguste flori de Jamaica la Guadalajara. Se întrec cu bicicletele pe pistele inexistente ale oraşului, dau fuga la un sushi undeva într-un megalopolis al Asiei, apoi vin la câte-o degustare cu baroni şi miniştri în dormitorul bunicii, acolo unde-i aşteaptă şi-i identifică motanul alb-negru al casei căruia ne-am obişnuit să-i spunem Lucky.
În ce mă priveşte, călătoriile mele sunt mai scurte, mai previzibile, eterne reîntoarceri din cetate în lumea satului. Le fac uneori singur, alteori alături de nepotul risipitor; dezgropăm potcoave de cai morţi care au mâncat jăratec în raiul cailor rechiziţionaţi de istorie şi vechi alambicuri în care distilăm gustul dulce amar al anilor din urmă, renovăm în gând construcţiile trecutului din care am emigrat cu toţii şi care astăzi se ţin doar în pilonii nevăzuţi ai sufletelor părinţilor şi bunicilor. Acolo bem vinurile alese ale oraşului, acolo le împărţim egal cu omul nostru din Panama care priveşte totul prin dioptriile îndepărtării rurale şi tot acolo plănuim să plantăm universul cu viţa-de-vie a acestei nostalgii care nu vrea să ţină cont în nici un chip de chibzuinţă ori de preţul benzinei . 
Şi-atunci nu ar trebui să vă miraţi că între trăsnăile plăcute pe care am reuşit în ultima vreme să le săvârşim se numără şi aceea că am convins nişte comercianţi de butic să vândă vinuri premium şi că acestea au trecere la anumiţi clienţi din cartier, dintre aceia pentru care calitatea e mai importantă decât preţul, dintre aceia care nu întreabă: Aveţi un vin roşu, tare şi dulce?
Puteţi considera că rândurile de mai sus, care ne-au plimbat pe atâtea continente dinlăuntru şi dinafară, sunt oarecum efectul unor pahare consumate cu măsură, la ore însă nechibzuite, dintr-un anume Shiraz, Merlot, Fetească Neagră ori Pinot Noir, dintr-o anume gamă La Cetate, produse la o anume cramă căreia prietenii obişnuiesc să-i spună Oprişor. Cam asta le recomandă doamna de la buticul menţionat clienţilor cu conştiinţă în ochi. Restul e doar rutină.

vineri, 30 noiembrie 2012

Prin Alba Iulia, altfel decât în pas de defilare


Era o zi ploioasă de toamnă târzie, una din acele zile în care nu-ţi vine să dai nici câinele afară din cuşcă, nici visele din cuibul privirii şi nici pe tine însuţi din comoditatea de acasă. Şi totuşi, noi, vesticii, ne-am încumetat să călătorim pe unde n-am mai fost nicicând ori poate doar când şi când, prin cetatea Albei Iulia.
Am pătruns cu Loganul lui Mihai printre clădirile centenare, pe lângă busturi de oameni mari şi statui ecvestre şi biserici grandioase, iar privind la gazonul impecabil şi la rânduiala fără cusur m-am gândit că nu e ceva în regulă, că parcă am fi în altă ţară. De parcă nu am fi călătorit doar în spaţiu, undeva în inima Transilvaniei, ci şi în timp, într-un imperiu căruia îi pasă de tot ce se află în jur. E atât de frumos restaurată Alba Iulia că ajungi să regreţi încă o dată şi încă o dată că nu aici s-a întâmplat să fie capitala României dodoloaţe, ci în Bucureştiul acela ex-centric şi balcanic spre care nu prea te trage inima de ardelean, inima de bănăţean. Oricum ar fi, şi este prea târziu pentru astfel de regrete, Alba Iulia trebuie să devină o destinaţie pentru orice român şi o mândrie turistică pentru ţara asta.
Noi veneam de la o inaugurare de cramă şi ploua necontenit, mărunt, mocăneşte. Am pornit cu paşi neauziţi pe dalele ude, printre lămpi şi statui, admirând arhitectul şi municipalitatea şi oamenii care s-au îngrijit de acest loc, acum, în prezentul anilor 2000. Ca să prindem puteri, am luat câte un hotdog de la un chioşc şi mai plouat decât noi, apoi am păşit la braţ alături de o doamnă de bronz din veacul al XVIII-lea şi am salutat un domn din acelaşi veac, cu tricorn şi sabie în teacă şi aer parcă şi mai habsburgic decât santinelele în carne şi oase care făceau de gardă la porţile cetăţii.
Un pic mai încolo şedea o tânără florăreasă încremenită în timpul ei austriac, cu zâmbet de Giocondă şi trandafiri de vânzare, iar pe o bancă ne aşteptau un copil şi bunica lui, două personaje demne de Fraţii Grimm, parcă încremenite de o vrajă care face timpul să şadă în loc, transformând oamenii şi animalele şi orice făptură vie în frumoase siluete de piatră ori bronz, supuse unui soi de nemurire. De pe picioarele goale ale puştiului picurau stropi de ploaie cu gust metalic. În arcul porţii ne aştepta o santinelă plină de morgă, cu perucă şi tricou şi zâmbet ştirb, de epocă. Ne-a salutat cu distincţie, cu mâna la tâmplă, înclinând puşca dotată cu baionetă. A dat mâna cu noi iar apoi a ieşit un pic din secolul său, dând fuga în prezent ca să răspundă unui apel la telefonul celular.
Am fotografiat de mii de ori zidurile bătrâne, statuile pustii, detalii şi chipuri mitologice, păsări negre luându-şi zborul deasupra acestei lumi atât de vechi de care cineva s-a îngrijit atât de bine. La poalele cetăţii se întinde oraşul de blocuri, puţin trist în contemporaneitatea sa. Trec cupluri sub umbrelă, biciclişti pe alei şi căţei pe lângă. Un manej fără cai se arată în spaţiul dintre ziduri şi tunurile stau să tragă asupra inamicului care de vreo sută de ani nici nu mai vine.
Ni s-a făcut foame şi am găsit un restaurant medieval, la care am ajuns pozând fântâna şi arborele curţii interiorare şi sânii de piatră ai statuilor. Chelnerii sunt şi ei din alt veac şi totul e atât de frumos, inclusiv nota de plată, încât ne întrebăm iarăşi dacă ne aflăm în România, ori am nimerit într-altă ţară, într-una germanică de care n-am auzit încă şi care s-a nimerit să fie pe undeva prin părţile noastre.
Puţin mai târziu, ghiftuiţi cu pui de casă şi vin alb din partea locului, după ce ne-am prostit în preajma dovlecilor folosindu-i pe post de castaniete, am continuat să explorăm cetatea pe lângă ziduri romane şi dudui române zâmbind din câte-o şcătulă turistică. Am dat de-un alt soldat cu tricorn şi baionetă, la fel de încremenit ca şi distinsul domn de pe bancă cu bufniţă la baston şi melc pe genunchi, dintr-un veac parcă mai apropiat nouă. Apoi am întâlnit o  seamă de căţei în carne şi oase, căţeii cetăţii, dar şi o mâţă neagră strecurându-se firesc printre nişte pietre antice.
O punte solidă din lemn ne-a dus către eşafodul lui Horia şi Cloşca, în locul din care, prin ovalul ştreangului, puteai zări turla unei biserici de lemn şi un tricolor în ploaie. O secure sinistră zăcea înfiptă în butucul de lemn, printre cătuşe şi funii şi roţi ale unui supliciu parcă fără de sfârşit. Un loc înfricoşător, în care nu am zăbovit din pricină de tristeţe, de înserare şi de vreme de ducă. Privind nişte reproduceri de stampe, auzeam parcă gemetele celor ucişi aici, în vreme ce Mihai îndrepta parasolul spre chipul cu codiţe al unuia dintre martirii români.
Un soare târziu, gata să apună, s-a arătat în sfârşit dintre nori iar maidanezul cetăţii se juca de zor cu manieratul pechinez al unei doamne simandicoase care-şi făcea plimbarea de seară. A venit vremea să pornim şi noi către Timişoara, o urbe care astăzi nu mai păstrează decât nişte bastioane din gloria habsburgică de altădată, şi spre Arad, cu a sa cetate stelată ocupată de militarii batalionului mixt româno-maghiar pe care o fură, cărămidă cu cărămidă, ţiganii de prin partea locului. De, fiecare cu cetatea lui, atâta cât i-a mai rămas, atâta cât mai poate să-i poarte de grijă...



Galerie foto

duminică, 25 noiembrie 2012

Adevărul inocent şi gol-goluţ despre ultimul GoodWine în Micul Paris


Despre ultimele evenimente oficiale din lumea vinului românesc, unii, mai cârtitori decât un nevinovat Pivnicer, ar putea spune că au intrat într-o oarecare rutină. Că nu mai apare nimic nou, că festivalurile se succed în capitalele de provincii istorice cu o viteză cu care vinurile produse la noi nu pot ţine pasul. Că oamenii sunt mai puţini şi parcă mai interesaţi de cantitatea decât de calitatea din pahare. Că producătorii sunt obosiţi de acest tur de forţă la care sunt supuşi toamnă de toamnă, fără prea mari rezultate în cifrele de vânzări.
Eu ştiu bine însă că aceasta ar putea fi o falsă impresie şi o falsă concluzie şi îmi dau seama şi mai bine de asta pe când derulez pozele făcute la GoodWine-ul din acest noiembrie. Ar fi meritat să merg acolo, în îndepărtata mea capitală cu care am, de la o vreme, o relaţie de dragoste-ură, preţ de două nopţi la clasa I a unui tren de călători care a făcut în urmă cu jumătate de veac curse prin RFG, fie şi numai/ori mai ales pentru zâmbetul Angelei Prado în compania lui Louis Heriard Dubreuil şi Emanuele Reolon, fie şi numai/ori mai ales să ascult o frumoasă columbiancă, un francez cu sânge albastru şi un italian pasional vorbind despre vin în româneşte. În mod simbolic, cei trei reprezintă frumuseţea vinului şi speranţa vinului românesc de epocă nouă, viitorul lui în lumea liberă. Şi nu numai ei, ci şi mulţi alţii pe care mi-ar fi plăcut că-i cuprind într-o singură fotografie de grup cu producătorii, oenologii şi proprietarii mei preferaţi.
Însoţit de Pivniceră, am fost într-o sâmbătă acolo, în locul mutat al festivalului, în pavilionul C1 al Romexpo, căci alături, în sala gigantică de expoziţii, se ţinea un târg de carte. Mie mi-ar fi plăcut să amestec vinurile printre cărţi şi cărţile printre vinuri, doar ambele sunt bunuri culturale, ambasadori ai ţărilor şi ai creatorilor lor. "Cărţi şi vinuri" ori "Vinuri şi cărţi", aşa s-ar fi intitulat festivalul organizat de mine la Bucureşti. Aţi fi găsit acolo cărţi de Llosa asociate cu vinuri de Ştirbey, Un veac de singurătate al lui Garcia Marquez între sticle de Cuvee Andrei de la Avincis, romane de Kundera învălmăşite alături de vinuri de SERVE, Sirene de la Vinarte în compania Poveştilor nemuritoare, Nenumite de la Oprişor şi poezii de Nichita Stănescu şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Şi cui nu-i place asta nici n-ar trebui să vină la târgul meu virtual!
Lăsând visurile frumoase în plata Domnului, trebuie să spun că i-am găsit de o parte şi de alta a standurilor Goodwine din această toamnă pe cei mai mulţi cunoscuţi şi apropiaţi cu care mi-ar fi şi plăcut să mă întâlnesc acolo. La standul Ştirbey, doamna Kripp cu surâsul său unic, domnul Kripp plin de o morgă simpatică, Oliver şi Raluca Bauer, prieteni minunaţi, Ghislain Moritz şi Angela Prado - un cuplu de Hollywood, un Cornel Sandu laconic şi inimitabil, frapiere şi vinuri cu numele său. În mulţime ne-am bucurat să-i întâlnim şi să-i îmbrăţişăm pe soţii Valeriu şi Irinel Stoica, proprietarii Avincis, cu care am împărtăşit mai târziu o fabuloasă degustare cu vinuri de Chile. La standul Vinarte, elegantul Costel Cainamisir servindu-ne cu tot ce are mai bun şi somelierul Stelian Ştefan, protagonistul uneia dintre cele mai reuşite verticale din Clubul Vestik. La Oprişor, aglomeraţie şi vinuri mari şi o Luminiţă om-orchestră şi un Gabi Roceanu galant şi o doamnă oenolog Veronica Gheorghiu cu zâmbet plăcut asemenea vinurilor pe care le creează. Văzută de sus, toată această lume are ceva miraculos, ajungi să asociezi oameni şi vinuri într-un fel de basm, de O mie şi una de nopţi în mai multe sezoane pe care ştii sigur când ai început să le vizionezi şi care ai vrea să nu se termine niciodată.
De sus, Manu zâmbeşte la standul Petro Vaselo alături de colegele sale discrete. Vica Necula s-a mutat la standul Basilescu, aducând acolo aceeaşi căldură cu care a ştiut să promoveze vinurile de la Budureasca. La SERVE, Louis e primul care ne întâmppină, prieten vechi, de câţiva ani ori parcă de-un veac. Dan Săvulescu e la locul lui, neobosit, inoxidabil, un pilon sau poate mai mulţi piloni din fier beton care susţin construcţia regretatului conte Guy. Cătălin Păduraru e peste tot, prezintă, vorbeşte, în faţa oamenilor şi a camerelor de luat vederi şi a bliţurilor de luat vederea. La Villa Vinèa i-am găsit pe Alfred Binder şi un Merlot de ţinută pe care nu apucasem să-l degust până acum. Am mai dat pe la Liliac, l-am întâlnit şi pe Ciprian Roşca, căruia i-am spus că membrilor clubului Vestik le e dor de vinurile de Recaş, l-am găsit şi îmbrăţişat în mulţime pe Ioan T. Morar, adică pe Biju, de-acum locuitor francez care mai apucă să vină în ţară când şi când. Am salutat şi staff-ul de la Alira, dar pot să spun că mi-e dor cu adevărat de Veronica Guzun şi de Gabi Lăcureanu, un alt cuplu de aur din lumea vinului românesc, care însă nu a fost prezent, din motive întemeiate şi fericite, la eveniment. Amici şi cunoscuţi bloggeri ori ziarişti peste tot, Mona Arsulescu şi Răzvan Jurcă şi Nicuşor Cazan şi Cezar Ioan şi Vali Ceafalău. Într-un colţ i-am găsit şi pe George Mitea şi Dan Micuda, iar mai încolo am apucat să-l salut cordial şi pe Ciprian Haret.
Poate că n-au fost toţi şi nici nu i-am pomenit pe toţi cei întâlniţi. La standul Vinarte am fost vrăjit vreo jumătate de oră de sânii cât se poate de goi, de inocenţi şi de pictaţi a două fete atrăgătoare care au făcut senzaţie în compania vinurilor şi profesioniştilor de acolo. Pesemne că tot gândindu-mă la ele am ajuns la finalul acestei poveşti fără să spun mai nimic de vinuri. Am degustat prea puţine, trebuia să-mi aloc trei zile ca să am de povestit despre toate. Totuşi, am să amintesc spumantul, desertul şi Cabernet Sauvignon Rezervă de la Ştirbey cu care am început, respectiv sfârşit ziua. Un tânăr Cabernet Sauvignon de la Avincis mi-a dat gata, cu al său vino-ncoace. De la Vinarte am savurat Sirena Dunării 2001, o minunată Nedee, primul asamblaj din soiuri româneşti, şi o ultimă sticlă de Floare de Toamnă, adusă special din portbagaj pentru noi, vesticii, de atentul domn Cainamisir. Din asta, dacă ajungea la timp la mine, mi-aş fi făcut o rezervă de o mie de sticle. Dar n-a fost să fie. La SERVE, n-am ratat noul Rosé şi mare parte din vechile şi cunoscutele mele febleţi, între care locuri de cinste ocupă Cuvée Amaury şi Cuvée Alexandru. Atenţie la noul Merlot cu facelift din gama Vinul Cavalerului; e printre preferatele mele, alături de Feteasca Albă din aceeaşi gamă. La Petro Vaselo, vinuri fine, Pinot Noir-uri remarcabile, Chardonnay-uri de top. Crama Basilescu m-a îmbiat cu Feteşti şi cu ce a avut mai bun, am fost iarăşi acasă acolo. Degustarea cu vinuri de Chile organizată în prezenţa unui oficial consular şi susţinută magistral de Doru Dumitrescu, ajutat de un alt somelier, a fost un eveniment în sine înăuntrul GoodWine. De fapt, am servit mai mult Carmenère-uri de la diverşi producători chilieni. Vinuri măreţe! Şeful Asociaţiei Somelierilor din România ne-a prezentat mostre de lemn ars şi un dop cu cristale pe dânsul, fetişuri specifice lumii vinului. Am plecat ameţit de plăcere după două ceasuri alături de vinuri demne de topuri mondiale.
Nu am uitat să dau pe la prietenii de la Villa Vinèa, pe la standurile Liliac şi Transilvania Bois, pe la Trufarom ş.am.d. Nu am ajuns la mulţi alţiii, mi s-au terminat orele şi trenul stătea să plece din Gara de Nord către casa mea de la marginea României. De fapt, a plecat cu două ceasuri întârziere. Am dus cu mine, în zgâlţâitul roţilor de tren, alături de iubita Pivniceră, nişte visuri cu tanini şi oameni de care m-am apropiat în ultima vreme, dar şi un postgust plăcut al întâmplării din urmă căreia în ultimii ani organizatorii i-au spus, atât de inspirat, GoodWine.
 

Galerie foto: Prin Bucureşti, GoodWine

marți, 23 octombrie 2012

Câteva mărturii video despre timpul meu şi prietenii mei


Am simţit nevoia să pun aici, la vedere, câteva mărturii video despre timpul meu şi prietenii mei. Îmi tot propun de câteva săptămâni să o fac, însă n-am avut vreme, se terminaseră zilele, ceasurile şi secundele, căci am fost mereu plecat ori am fost nevoit să deretic prin casă şi prin viaţă, prin colţul de lume în care respir. În ultima vreme am umblat mult, în două săptămâni am fost în Dealu Mare, la Bucureşti, la Şopotu Vechi, la Novaci, la Ferendia, la Tg. Mureş, la Mica şi la Alba Iulia. Rămăseseră neprocesate, prin foldere, mici filme cu prietenii mei cântând prin club ori cu muzica sărbătorilor de cramă. Cu asta mă hrănesc, cu muzică, cu vin, cu emoţia călătoririlor şi a reportajelor. Mă gândesc să împart hrana asta cu alţii, cu voi, nu neapărat fiindcă îmi prisoseşte, ci din nevoia sinceră de împărtăşire a unui fior.
Prietenii mei sunt păpuşari care cântă la chitară, şomeri care zboară la business class, IT-işti care fac pe somelierii, jurişti care gătesc aidoma unor master chefi, atunci când nu cântă jazz la pian, veterinari care fură de pe lume o vâslă pentru barca părerii de rău, stomatologi care tratează facebook-ul de caria mediocrităţii şi meschinăriei. Prietenii mei iubesc pletele şi ploaia şi cămăşile-nflorate şi nu uită să treacă uneori pe strada Popa Nan, obişnuind să mă sune noaptea, dar după două, când poezia pare mai nouă. Prietenii mei, pe nişte scări, vorbesc cu ceilalţi care-au fost, şi chiar nu contează cât de lung au părul, important e cât de mult gândesc.
Mă bucur enorm că nu au intrat, aidoma celorlalţi, pe poarta unei întreprinderi socialiste la douăzeci de ani, ca să iasă la pensie, pe aceeaşi poartă, după patruzeci de ani, necuvântători, strângând spasmodic în mâini o cheie uzată de paişpe. Cu toţii merită de aceea un Cuvée Charlotte, o Nenumită, un Vitis Vetus ori un Cuvée Alexandru, poezia îmbuteliată a vieţii lor de la care sigur n-au apucat să ia totul şi căreia nu i-au dat încă atât cât ar fi vrut.

Alte: Romanţă, Nu sunt eu, Delta lunară, Cântecul bufonului

marți, 16 octombrie 2012

La un gulaş cu Herr Heiner Oberrauch şi vinurile Villa Vinèa


Dacă-l întrebi pe Herr Heiner Oberrauch cărei naţii îi aparţine, nu îţi va spune că e german, austriac, elveţian ori italian, chiar dacă ţie ţi se pare că ar putea fi un amestec din toate acestea. Îţi va răspunde simplu: TIROLEZ. Am mai primit acest răspuns, la Budapesta, şi de la baronul Jakob Kripp, şi cum, vorba acestuia, şi eu sunt aproape tirolez de vreme ce m-am născut într-un sat învecinat cu aşezarea cărăşeană Tirol, m-am simţit foarte acasă pe Valea Târnavei Mici, în judeţul Mureş, acolo unde am fost invitat la Marea deschidere a Cramei Castel Vinum. Acasă în Europa, acasă într-o istorie de multe sute de ani, acasă într-un Ardeal multietnic şi multiconfesional care astăzi îşi regăseşte civilizaţia, normalitatea, cosmopolitismul.
Herr Heiner, magnat din industria textilă, a avut cândva afaceri în domeniu la Mediaş, înainte să-şi mute producţia în China. Dintr-un hobby devenit între timp afacere, în 2006 a demarat o investiţie cu şase cifre care cuprinde astăzi o cramă modernă şi 32 de hectare de viţă-de-vie, replantate în mare parte. Crama Castel Vinum se află în satul Mica, în Valea Târnavei Mici, judeţul Mureş, la 30 de kilometri de Tg. Mureş, iar brandul consacrat, Villa Vinèa, cuprinde vinuri obţinute din nouă soiuri de struguri (Fetească Neagră, Fetească Regală, Gewürztraminer, Kerner, Merlot, Pinot Noir, Riesling de Rin, Sauvignon Blanc, Zweigelt).
La inaugurare am ajuns patru vestici, într-o formulă deja consacrată. E un drum de cinci ore şi jumătate de la Arad, pe care l-am făcut în Loganul de serviciu al mezinului grupului, Mihai. Pentru sâmbăta, 13, a deschiderii, se anunţa o ploaie mocănească, însă invitaţia făcută de directorul de vânzări Marcel Farcaş era de nerefuzat. Mai ales că eram foarte curioşi, dat fiind că vinurile Villa Vinèa au apărut brusc în peisajul oenologic românesc, adjudecându-şi de la prima ieşire în lume importante premii la un concurs internaţional din Bucureşti. În plus, în urmă cu câteva luni avusesem în Clubul Vestik şi o degustare cu vinuri albe produse de Castel Vinum, care au cucerit anturajul arădean. Cumva, şi judeţul Mureş reprezenta pentru unii dintre noi dacă nu un terroir incognitus, sigur o terra incognita.
N-am avut ce regreta, în ciuda vremii mizerabile. Târgu-Mureşul, reşedinţa de judeţ unde am fost cazaţi, este fără nici o îndoială un oraş european, în care îţi face plăcere să te întorci iar şi iar, pentru o plimbare pe Corso, pentru a admira Kultur Palota ori Turnul Bisericii Franciscane, pentru a servi o prăjitură într-unul dintre numeroasele localuri din zona centrală. După o noapte la etajul şapte al unui hotel din buricul târgului, în care am apucat să surprindem luminile oraşului, a doua zi pe la prânz am pornit în ploaie către Crama Castel Vinum. Un Azomureş poluant şi pufăitor ne-a petrecut cu privirile-i de smog şi abur pe drumul ce duce către comuna Cristeşti, ca s-o ia apoi înspre satul Mica. Am traversat o zonă colinară cuprinsă de ceaţă, cu sate cuminţi, pline de fântâni cu cumpănă, cu oameni care-şi vedeau de ale lor într-o zi umedă de octombrie. După un timp, autocarul şi-a făcut drum pe poarta cramei, înaintând încet către destinaţia finală, prin viile înecate în ceaţă. Ploua mărunt şi trist, abia am putut distinge un om lovind ceva cu toporul, lângă o scenă în curs de înălţare. Apoi, din pâclă, s-a ivit şi turnul cramei, acela care se regăseşte pe etichetele vinurilor marca Villa Vinèa.
Ne-a întâmpinat extrem de afabil Herr Heiner Oberrauch, cu zâmbetul său tirolez şi jacheta sa tiroleză atât de autentice! În ceasurile care au urmat aveau să sosească alte autocare şi zeci de maşini cu invitaţi. Era noroi, viile şi satele de la poalele dealului se ascundeau în pâclă, dar asta nu ne-a stricat buna dispoziţie, mai ales că ne-am trezit cu un pahar de Fetească Regală în mână, privind la nişte néni în costume populare maghiare, gătind în bucătărie bunătăţi irezistibile. Am aflat că jumările pentru pogăcele fuseseră făcute special cu o zi înainte de aceleaşi bucătărese locale. Alături de noi, mulţi invitaţi, mult mai de seamă, din patria investitorului, de pretutindeni, de la vârful judeţului Mureş. Marcel Farcaş era omul-orchestră, în vreme ce taraful ţigănesc postat lângă nişte cisterne nou-nouţe încălzea cu câte un ceardaş atmosfera cramei, locul în care, în lipsa unei zile însorite, s-a ţinut inaugurarea propriu-zisă. Taraful din Ceuaş, Schreiber Zigeuner, e unul scump şi renumit în zonă şi nu numai, dat fiind că obişnuieşte să cânte prin toată Europa.
A fost un chef ardelenesc pe cinste, cu patron tirolez, cu oaspeţi din toată ţara şi lumea, cu mâncăruri tradiţionale din care n-a lipsit gulaşul, adus la masă de la ceaun, în prima cratiţă, de însuşi Herr Heiner. Am mai fost serviţi, la carafă, cu o puternică pălincă de drojdie, iar vinul a curs din belşug, asortat, după caz, gulaşului, aperitivelor, mititeilor, fripturii de căprioară ori crofnelor de la desert. În răstimpuri, am savurat oportunităţile apărute în obiectivul aparatului foto: un sfânt Urban, patronului viei, tronând într-o încăpere amenajată sub semn spiritual, ţiganii lăutari cu instrumentele lor uzate dar minunate, ştersul pantofilor de noroi, poalele pirandelor înfoiate pe scenă, un fluture pe haina de pivnicer, trabucul lui Herr Heiner, zâmbetele duduilor irezistibile, un VW Broscuţă în vie, umbrele lângă pahare de vin în curs de golire.
I-am regăsit aici cu bucurie pe prietenii de la Vinul.ro, Cezar, Vali, Roxana, Horia şi restul, cu care am petrecut, am râs, am povestit, am nostalgizat, am efuzionat şi chiar am băut, bucurându-ne de fiecare picătură din paharul vieţii. La poalele dealului, o biserică îşi arăta turla transilvană, risipind o parte din ploaia şi ceaţa zilei. Programul oficial a cuprins tăieri de panglici, dansuri pe scena din curte, discursuri şi focuri de artificii. Cel neoficial a adăugat şi un miniconcert de acordeon şi chitară susţinut de Herr Heiner şi invitaţii săi, acompaniat de primaşul plin de morgă al tarafului ţigănesc. Pe scenă au dansat două formaţii remarcabile: ansamblul folcloric românesc din comuna sibiană Dârlos şi ansamblul folcloric ţigănesc din satul mureşean Băgaciu (Bogeschterf, Szászbogács). Câte o néni şi câte un bácsi au tot mestecat la ceaunul cu gulaş, zâmbind pentru public şi pentru eternitate în faţa aparatelor video ori foto.
Dacă daţi pe la Castel Vinum ori doriţi să vă procuraţi vinurile Villa Vinèa, vă pot spune că foarte pe gustul meu au fost, de data aceasta, Feteasca Regală şi Gewürztraminerul, din gama albelor, iar la vinurile roşii mi-am tot turnat în pahar o excelentă Fetească Neagră şi un senzaţional Pinot Noir. Toate vinurile produse aici sunt însă de calitate, respectă un înalt standard, pe măsura muncii oamenilor locului şi a exigenţelor winemaker-ului Celestino Lucin, oenologul anului 2009 în Italia, potrivit publicaţie Gambero Rosso.
Privind în urmă, realizez că, în ciuda vremii, aceasta a fost una dintre cele mai reuşite sărbători de cramă la care am participat vreodată. Şi ar trebui să ne dăm jos pălăria cu toţii în faţa patronului Cramei Castel Vinum, a oamenilor care lucrează acolo, a tuturor celor care ne-au făcut să ne simţim atât de bine într-o după-amiază şi seară de octombrie în care soarele nu a reuşit să se arate nici măcar o clipă printre norii de ploaie deasupra satului Mica de pe valea Târnavei Mici.


Galerie foto: Herr Heiner, Gypsies, Vinul punct ro, Media, Ceaţă, Artificii, Vario, Gulaş, Tg. Mureş