sâmbătă, 27 august 2011

Degustare alandala cu Riesling, Cabernet Sauvignon şi nemţi mari şi mici

La ultima degustare de august în curtea cu brazi şi iederă de acasă, am amestecat în chip plăcut lucrurile, oamenii şi vinurile. N-aş fi crezut că putea să iasă totul atât de bine, de teama caniculei, a necazurilor curente şi a neprevăzutului din fiecare sticlă.
Ultima seară de vineri trebuia să fie una aproape obişnuită, cu baschet, cu Silviu şi cu o mică degustare de Riesling-uri pe care le primisem nici nu mai ştiu când de la Boris, maestrul de ceremonii şi de vânzări al Casei Oprişor prin vestul ăsta de ţară. N-am reuşit până acum să le destupăm din tot felul de motive nefericite, amânând mereu momentul sorbirii şi povestirii lor. S-a nimerit să avem parte însă de oaspeţi intempestiv, adică de nişte rude apropiate care se întorceau din concediul gorjean în Germania. Dieter, Monica şi Mara au aterizat la Arad într-un Land Rover Defender, după ce colindaseră cu succes, pe drumuri asfaltate şi neasfaltate, întregul Parâng.
Aşa că n-a fost nici o problemă să mai punem nişte pahare la masă, în timp ce încropeam cu Dieter o conversaţie într-o engleză aproximativă, iar cu Monica, într-o oltenească de-a dreptul cursivă. Şi cum Dieter prefera vinul red, am fost nevoiţi să încălcăm legile degustării şi servirii vinurilor, deschizând mai întâi un Cabernet Sauvignon, Origini, 2007, de la Budureasca, unul dintre preferatele "vesticilor". Herr Dieter a fost aşa de încântat de acest vin încât şi-a amânat cu o noapte plecarea spre Schweinfurt, iar noi le-am făcut culcuş în răcoarea pivniţei, umflând saltele şi cărând lenjerii de pat în underground.
În timp ce vinul roşu dispărea încet din pahare iar noi vorbeam de marile excursii africane ale rudelor noastre, prin Tunisia, Egipt şi Maroc, Silviu, cu Mara pe umeri, jucau baschet la lumina lunii, acompaniaţi de zgomotele Zilelor Aradului care răzbăteau brutal de pe ştrand. Pe urmă Dieter ne-a mărturisit că-i place mai mult vinul decât berea. Nici nu era nevoie să o facă, ne-am dat seama imediat că el însuşi poate deveni un "vestic" autentic după încântarea cu care adulmeca aromele din pahar şi după ce şi-a amintit că, în urmă cu mai mulţi ani, comandase vreo zece vinuri premium din Africa de Sud, achitând în final o notă de 800 DM. Însă asta nu trebuie să o spuneţi la nimeni...
Dintr-una într-alta, am hotărât totuşi, împotriva tuturor regulilor decenţei, să deschidem, după vinul roşu, şi Riesling-urile lui Boris, unul provenit de la firma-mamă a Cramei Oprişor, Kendermanns, Kalkstein, Riesling Trocken 2006, şi altul tocmai din Australia, Penfolds, Rawson's Retreat, Riesling 2006.
Eram convinşi, căutam întruna cu papilele gustului aroma vagă de kerosen pe care Boris se jura c-a identificat-o în vinurile astea albe. De primul, cel nemţesc, nu pot spune decât că e un vin decent, de la el de acasă, aşa cum mai gustasem unul pe Dealul Silagiului, la Crama Fundaţiei Buttenberg, în compania oenologului german, cu mustăţi răsucite în sus, de la Castel Peter, şi că acela care l-a creat l-a lipsit de vreo odoare de combustibil, fie el şi de avion. În schimb, în cel australian, am putut zări, cu ochii gustului, vagi amprente de acest fel, poate mai mult induse decât reale. La urma-urmei, ce mai contează, de vreme ce vinul le-a plăcut tuturor, servit chiar şi aşa, alandala.
Când Mara dormea deja de mult, fericită, în lumea viselor de copil iubit, am mai deschis o sticlă din acelaşi, Cabernet Sauvignon de la Budureasca, poate şi fiindcă vroiam să identific din nou pe chipurile lui Dieter şi Silviu aceeaşi încântare de connaisseurs fără de autorizaţie.
A fost o noapte liniştită, Land Rover-ul a dormit între iederă şi tuia, oaspeţii în pivniţă, Rita - pe canapeaua antică din bibliotecă, iar melonul şi celelalte pălării ale grupului Vestik, sub lumina pală a unui sfinx-aplică. În rest, iedera creştea în voie pe tulpina bradului venerabil, zorelele dădeau să se deschidă, iar Lucky motanul pândea păianjeni imaginari camuflat perfect în frunze.
Cum nu aveam ce face dis-de-dimineaţă, m-am apucat să amestec lucrurile rămase de la degustare, amuzându-mă de ce-a ieşit: sticle de vin nemţeşti şi australiene de Oprişor, Origini de la Budureasca şi un tirbuşon Terra Romana de la SERVE. Dacă stau să mă gândesc bine, aş mai fi putut adăuga şi o sticlă de Fetească Neagră de la Basilescu, fie ea şi Eclipse 2008, şi numai întâmplarea şi oboseala au făcut ca să nu se întâmple asta. Nici nu m-am gândit cum poate să încapă atâta concurenţă pe un singur platou de bambus rotitor. Şi, privind la tirbuşon, m-a cuprins un dor infinit după Cuvée Charlotte 2007. Mai am câteva sticle din cupajul roşu de la SERVE, între care şi una personalizată, cu semnătura regretatului conte Guy Tyrel de Poix, pe care probabil nu mă voi îndura s-o deschid multă vreme de acum încolo.
Zâmbetul Marei şi salutul de rămas bun al lui Dieter şi al Monicăi mi-au alungat însă umbra de tristeţe matinală, în vreme ce ei porneau către întâmplările şi rutinele lor nemţeşti viitoare, pregătind deja un viitor concediu care nu va ocoli casa arădeană cu iederă, brazi şi pivniţă din care nu lipsesc niciodată vinul cel bun, vinurile cele bune.


sâmbătă, 20 august 2011

Voyeur la taifas cu păianjenul din colţul privirii

Îmi editez amintirile, am făcut din asta o meserie. Păstrez totul în imagini: fiinţe, vinuri, căţei care nu mai sunt. Le ţin undeva în cotloanele memoriei digitale ca pe nişte oglindiri ale conştiinţei. Doar că, înlăuntrul gândurilor mele, imaginile nu sunt zgâriate, şterse ori murdare, ci au o claritate imaculată.
Obişnuiesc să şterg imperfecţiunile de pe chipul bunicii, să dau contrast strugurilor din via care nu mai există, să descopăr păianjenul din colţul privirii, camuflat pe o floare din grădina copilăriei.
Toate încap în microcipul cu lumină albastră: chipuri de doamne din anii '30 ieşite la promenadă în Micul Paris, icoane de bătrâne de la ţară surprinse în tihna casei într-un joc de lumini şi umbre, culesul viei din locul numit Goale, lecţia tandră de patinaj, inundaţii de demult din satul uitat de lume, un zâmbet de copil al cărui nume s-a pierdut. Frânturi de viaţă, din viaţa cunoscuţilor ori necunoscuţilor, petrecută în marile capitale ale lumii ori prin sate de care nu a auzit nimeni.
Am mai adus aici, în ziarul ăsta măsurabil în pixeli pe care îl citesc şi îl scriu uneori doar eu, pe gratis (cred că e din cauza crizei), fotografii răzleţe care ascund poveşti incredibile. Imaginea nonagenarului şezând pe un sicriu făcut de el însuşi în urmă cu jumătate de veac dintr-o precauţie aproape nemţească. Fotografia unui acordeon care a traversat oceanul împreună cu proprietarul şi-apoi a luat-o îndărăt, după nu mai ştiu câte zeci de ani, într-o pribegie la modă, dus-întors, pe drumul dintre comunism şi capitalism. Portretul cu joben al fratelui meu zis Ceacea, zâmbind pentru voi şi pentru el însuşi într-o imagine de la sfârşitul anilor '70 à la Josef Berwanger şi à la Forum studenţesc. Un trup de copil ascuns în roata mică şi totuşi imensă a unui tractor, priponită de unul din perii care rodesc în fiecare an nişte fructe care au gustul paradisului. Portretul unei doamne în vârstă ţinând o carte în mână, surprinsă în sobrietatea sa de veac XIX de unul dintre fotografii berlinezi ai începutului de veac XX. O poartă a sărutului în deschiderea căreia se plimbă nişte studenţi îndrăgostiţi, cu plete şi carnete de ASR-işti, care n-au mai apucat să clădească socialismul în România.
Ce legătură poate fi între toate acestea, de ce le-am aşezat aici, ca-ntr-un puzzle cu piese color, cu piese alb-negru, cu piese în sepia? Nu ştiu ori poate nu vreau să divulg asta. Cred că aş fi putut fi pe rând oricare dintre aceste personaje, culegătorul de struguri ars de soarele Banatului cândva, în urmă cu 30 de ani, patinatorul cu şapcă surâzând pentru posteritate în Berlinul fără de ziduri al anului 1936, bătrânul şvab cu inimă aritmică pe care a uitat să-l ia moartea, micuţul rubicond care întinde mâna spre obiectiv prin cercul de fier şi cauciuc al unei roţi uzate, observatorul micului potop rural de care nu-şi mai aduce nimeni aminte, bunica zisă Muma, cu cârjă şi cârpă mică, aşteptând anotimpuri mai blânde pe un scaun aşezat în echilibru precar, cântăreţul adolescent cu acordeon aterizat înainte de război într-un orăşel canadian.
Dacă mă uit atent, descopăr cu lupa şi cu zoom-ul amănunte senzaţionale ale clipei de ieri. Identităţi uitate, numere de telefon la care nu mai sună nimeni, chipuri dragi pe care nu mai are cine să le regrete, destine mărunte pe care nu au mai apucat să le povestească biografii anonimi ai ultimului secol întreg. Magazine de împrumut care nu mai există, pantofi şi ochelari chic care au făcut furori în perioada interbelică, jobenuri şifonate purtate cu o întârziere de un secol şi ceva, mănuşi care au încălzit mâinile cuiva în timpul celeilalte mari crize economice, patine care au scrijelit gheaţa de sub tălpile bunicilor. Toate sunt aici, aproape tangibile. Le poţi mări sau micşora, le poţi privi cu plăceri de voyeur la nesfârşit, emană parfumul tuturor timpurilor şi al tuturor spaţiilor în care au trăit şi dansat oameni, în care au iubit oameni, în care au suferit oameni.
Poate că fac o muncă de detectiv afectiv, deşi nu mai sunt de la o vreme în solda nimănui. Pot chiar să disting păianjenul minuscul din colţul privirii, care stă la pândă pe o petală de floare a cărei culoare a împrumutat-o. Pot să povestesc dramele miilor de musculiţe care i-au căzut în plasă în virtutea unor decrete inexorabile ale sorţii. Doar am fost atunci şi acolo, cu aparatul foto în mână, surprinzând totul din profesionalism ori din greşeală, anume pentru a povesti cândva, adică acum, pe acest blog cu vagă aromă de viaţă, de revelator şi de Cabernet Sauvignon.
Da, cred că am făcut o meserie din a-mi edita amintirile. Şi nu pot să explic asta. În alte condiţii, poate că aş fi filetat şuruburi, aş fi pilit cuşti de iepuri în schimbul doi, aş fi condus tiruri cu marmeladă între două metropole ale lumii despre care n-aş fi ştiut să le povestesc nepoţilor prea multe. În alte condiţii, poate că n-aş fi fost decât o creatură în lesa normalităţii. Aşteptând fără să ştiu ca undeva, cândva, cineva să mă surprindă într-o fotografie întâmplătoare şi să-mi spună apoi povestea fie şi pe un blog anodin, fie şi pentru un cititor unic dar pricepător, căruia să-i alunge pentru o clipă rutina, plictisul ori tristeţea unei seri însingurate de august.

marți, 9 august 2011

Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!

Mama soacră, o distinsă doamnă care în copilărie a şezut de multe ori pe umerii lui Petre Ţuţea ori a fost prezentată lui Mircea Eliade pe la sindrofiile casei, mă răsfaţă în ultima vreme cu reţete regale. N-am apucat încă să-i mulţumesc în scris pentru toate darurile făcute şi m-am gândit să o fac acum dat fiind că mi-a provocat un cât se poate de domestic flashtasting cu un Tempranillo, şi asta cu puţin timp înainte să-i devorez prăjitura, New York Cheesecake, recomandată în cartea de bucate a Principesei Margareta.
Să nu credeţi că fac aici vreun exerciţiu stilistic de măgulire ori cine ştie ce elogiu interesat. Nu. Pur şi simplu nu am apucat încă să vă povestesc cum dânsa, singura fiinţă din univers căreia am avut curajul întemeiat să-i spun mamă după ce fiinţa iubită care m-a născut a părăsit această lume, mi-a dăruit o mulţime de lucruri nepreţuite, între care se numără o maşină japoneză nou-nouţă cu care am colindat părţi bune din Europa. Şi nici că găteşte, în anumite zile de sărbătoare ale anului, nişte grozave sărmăluţe în foi de viţă aduse de la Ferendia.
Cel mai scump dar pe care putut să mi-l facă a fost însă Pivnicera. Fără ea, nimic din toate acestea nu s-ar povesti, fericirea, vinoteca, blogul, vinurile. Şi nici flashtasting-ul de care vroiam să vă zic şi poate că aş fi şi făcut-o dacă nu m-aş fi luat cu aceste efuziuni bruşte, care şedeau în mine sub formă de gânduri şi cuvinte şi încă nu găsiseră cale să iasă în afară, în lume.
Ei bine, în aceeaşi zi în care mama soacră gătea pentru întreaga familie cake-ul cu pricina, Pivnicera punea la cale tot o mâncare acreditată la Curte, Pasta con pesto, pe placul Regelui Mihai, iar eu, în mod absolut aleatoriu, am luat un Torres 2004, un Tempranillo a cărui sticlă prindea mucegai în vinotecă şi, fără de amici, surle, trâmbiţe şi alte accesorii comunitare, am realizat o degustare domestică în bucătărie. Chiar dacă n-am avut parte de decorul cu autostradă neterminată şi bloggeri pozând pe burtă pahare cu Riesling bănăţean, chiar dacă nu m-am suit cu "vesticii" pe cazemate în lanul de floarea-soarelui şi n-am purtat ochelari şi pălării de Blues Brothers şi chiar de n-am întruchipat Drăgaice Roşii printre păpuşile din atelierul maestrului Nelu Pitic, în bucătăria mea s-a petrecut un eveniment de zile mari. Fiindcă totul a fost cât se poate de ales şi fiindcă am simţit cumva că, gustând aceste bunătăţi povestite de principesă într-o carte şi gătite magistral de soţie şi de mama soacră, am gustat dintr-o întreagă lume dispărută. Una după care am tânjit mereu, căci bunicii şi părinţii au nostalgizat cu încăpăţânare după acel "dinainte de comunişti" care desemna libertatea, după vremea Regelui. Sunt un reacţionar aşadar, doresc restauraţie monarhică, oenologică şi gastronomică. Vreau rafinament şi bun gust. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui stat nostalgic!
Ştiu de unde mi se trage. Ca să mai alung din gândurile şi adumbririle cu care m-a împovărat soarta în ultimele săptămâni, am răsfoit un pic Cartea Regală de Bucate a Principesei Margareta, răsfăţându-mi imaginaţia cu foarte concrete reţete royale, cu fotografii ale unor purtători de sânge albastru şi cu uimitoare poveşti gastronomice. Fotografia preferată - cea a lui Amama, Regina-Mamă Elena a României, ţinând în braţe un căţel imaculat, un fel de Bubico de la Curte. Iar printre reţetele preferate am trecut deja New York Cheesecake, cea pe gustul Regelui Mihai, şi Lemon Drizzle Cake, preferata uneia dintre fiicele sale, Principesa Elena. Din poze zâmbesc ducese şi principi, principese şi arhiduci, regi şi regine, arhiducese şi markgrafi. Şi tot din poze îmi fac cu ochiul paste şi tocane rafinate, sufleuri şi budinci pentru împăratul, icre şi andive, jeleuri, şniţele, crochete şi plăcinte irezistibile, bunătăţi de pe toate continentele şi pe toate gusturile princiare, strânse într-o carte de excepţie.
Din pricina lor, a celor gătite de mama soacră şi de soţie după reţete regale, m-am simţit pentru o zi prinţ moştenitor şi chiar monarh, suveran, şef al casei regale în bucătăria Pivnicerei mele. Şi am deschis acel Torres Coronas, un vin cu blazon numai bun de asortat la pastele care i se par delicioase ultimului suveran român.
Bine, să nu credeţi acuma c-oi fi cine ştie ce sclifosit care se dă mare cu toate ale sale de dragul de a epata pe cine se nimereşte prin părţile astea virtuale ale blogosferei. Nici vorbă. Mie îmi plac în continuare şi mâncărurile simple, dar nu simpliste, cu care m-au ghiftuit mama şi mumele şi babele de la ţară, dar şi cele uzuale, gătite acasă ori preparate pe vreun grătar ori în vreun ceaun de veterinarul-bucătar de serviciu al grupului Vestik. Din când în când simt însă nevoia unui turism oenologic şi gastronomic, istoric şi nostalgic prin lumea de altădată, pe toate palierele sale geografice, istorice ori sociale. Aş vrea să gust din toate câte puţin, să degust de fapt din experienţa, trufiile şi modestiile furnicarului uman în care mă mişc, în care s-au mişcat cei dinaintea mea.
Mă gândesc că devin pentru câteva minute italian dacă servesc lasagna undeva pe litoralul liguric, că sunt pentru o jumătate de oră florentin dacă beau un Antinori pe o terasă de lângă Piazza della Signoria, că îmi curge un pic de sânge albastru în vene dacă savurez o îngheţată de cafea a la Vila Sparta, reşedinţa Reginei Elena.
Ceea ce n-am încercat încă şi probabil că nici n-o s-o fac vreodată e să mănânc orez cu steluţe roşii pe beţigaşe, să-mi pun chipiu şi uniformă de Mao Zedong şi să mă simt ca în timpul Marşului cel Lung al utopiei comuniste. Prefer totuşi cartofii prăjiţi şi friptura la tavă gătită de Muma de la Ferendia. Şi înjurăturile străbunicului cu picior de lemn pe care n-am apucat să-l cunosc din pricină că inima i-a fost slăbită de prea multe deportări, prigoniri şi cote: Aramă şi piatră vânătă să se aleagă de comunişti!
Prefer oricând o lume de contraste, una de prinţi şi cerşetori, de trântori şi albine, uneia îmbrăcate în uniforme, cu oameni care-şi duc viaţa în trei schimburi, mâncând acelaşi terci la aceeaşi cantină, într-un falanster de doi bani. Şi închin pentru asta un Tempranillo 2004 Coronas marca Torres, şi gust pentru asta o bucăţică din New York Cheesecake, în timp ce ascult în căşti Imnul Regal şi alte imnuri de care nu e cazul să pomenesc aici. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!