O mică dilemă pentru iubitorii de baschet şi vin

Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?

Petro Vaselo sau cum să inventezi din nou Banatul viticol, pe italiană

Toată lumea, dar absolut toată lumea care nu a fost încă lovită de criză ori de streche se afla la muncă în dimineaţa aceea noroasă de decembrie. Satele Banatului se înşirau liniştite privitorului din maşină, cufundate cu totul în sinea lor. Numai noi, nişte cavaleri contemplieri rătăcitori, ne aflam iarăşi pe drum, on the road again. Pe drumul care duce negreşit, prin Recaş şi Şuştra, către Petrovaselo.
Via din Petrovaselo începe cam unde ia sfârşit cea din Recaş, în locul în care nişte tractoare îşi făceau de lucru prin peisajul cu stâlpi şi oameni-furnici mişcându-se de colo-colo. Privind în direcţia aceea, aproape că te aştepţi să-l vezi pe Mr. Cox făcându-ţi prietenos cu mâna dinlăuntrul propriei legende manageriale. Asta nu s-a întâmplat însă şi aievea, fiindcă noi, şase vestici de serviciu, aveam treabă în altă parte, la Crama Petro Vaselo, unde ne aşteptau câţiva prieteni noi, pe care ni i-am făcut la ultima ediţie a Goodwine. Ca să-i găsim, a trebuit să traversăm satul mohorât, pe drumul pietruit sumar şi prin noroiul de acasă căruia orice bănăţean adevărat îi spune imală. Şi ne-am şi rătăcit un pic pe Dealu Mare, anume ca să pozăm clădirea mică dar vizibilă a cramei, ca un desen reuşit, făcut de un copil care s-a jucat de-a adevăratelea cu peisajul din Petrovaselo.
Un pic mai în vale, oenologul Emanuele Reolon, adică Manu, ne întâmpină în stil italian, cu exuberanţă şi cu PR-ul Ariana alături. În clădirea administrativă, signore Roberto Marchetto ne spune şi el bun venit şi dă apoi un ordin scurt, în italiană: să fie aduse cizmele! Aşa că suntem nevoiţi să ne lăsăm încălţările înşirate frumos, ca-ntr-o moschee, şi pe urmă să ne strecurăm picioarele în gumele galbene şi trupurile în jeep-uri pentru a lua în piept dealurile Ovaş şi Otarniţa, ale căror roade sublimate în vin le-am degustat cu plăcere la salonul bucureştean. Manu conduce încet maşina printre vii şi zice în română tot ce vrei să ştii. Cine, unde, cum, când, cât. Şi o face cu atâta pasiune, că ajungi să te întrebi dacă nu cumva el este singurul localnic, iar ceilalţi tocmai au colonizat satul, în jurul lui şi al viei plantate de puţini ani.
Din când în când ne scoborâm din maşinile de teren iar Manu ţine să explice grupului în italiană, tradus de Ari, ce Chardonnay se află în stânga şi ce Riesling în dreapta, care sol e calcaros şi care-i nu ştiu cum, în ce fel se taie şi leagă Pinot Noir-ul, câţi ochi se lasă la Cabernet Sauvignon şi Merlot, ce lucrări rămân de făcut în primăvară. Nişte lucrători conştiincioşi se văd mişunând în viile îndepărtate, însoţiţi de câinii păzitori ai cramei. Un vânt tăios ne alungă în maşini, o luăm din loc şi iar coborâm pe urmă, ca Manu şi Ari să ne arate strugurii tăiaţi şi aruncaţi cândva pe sol de dragul calităţii. Amândoi vorbesc de viţă ca de o fiinţă vie, ca de un copil de care trebuie să ai grijă până creşte mare. Şi sunt atâţia copii de îngrijit în via de la Petrovaselo!
Pe nişte stâlpi atârnă şi se zbuciumă din când în când hainele muncitorilor pe care i-am zărit cu puţin timp în urmă de pe alt deal. Manu şi Ari răsucesc cheile în contact şi-apoi coborâm lent o pantă de-a lungul unei păduri tinere de salcâm. De acacia, după cum precizează Manu, căruia am uitat să-i spunem că prin părţile noastre acestor arbori li se zice chiar băgrini. Când ieşim iar din jeep-uri, paşii şi vorbele noastre tulbură liniştea unui uliu, stăpânul absolut al acestui teritoriu populat cu fazani, mistreţi, vulpi şi cerbi şi, din când în când, chiar cu oameni.
Ari şi Manu vorbesc despre mediu cu o dragoste aparte, nu neapărat profesională, pe care parcă n-o întâlneşti la bătrânii satului. Iar locul lor de muncă, via, pădurea şi câmpul, dovedesc că acestea nu sunt vorbe goale. De pe deal, printre fructele măceşului şi păducelului, se văd liniile gri ale viei, cizmele galbene ale vesticilor şi undeva, în depărtarea văii, turla cenuşie a unei biserici. După lecţia de viticultură, silvicultură şi prezervare a mediului, ne întoarcem către casa administrativă depănând cu Manu, oenolog originar din Veneto dar stabilit în Toscana, la Montalcino, amintiri legate de Florenţa. O dată ajunşi la sediu, el nu uită să ni-i prezinte pe dulăii Bepi e Toni, doi dintre cei patru angajaţi cu coadă ai cramei. Lăsăm cizmele noroite în hala cu tractoare, chei, sape şi alte scule cu care se poate îngriji acest univers cu italieni, dealuri şi viţe tinere de Pinot Noir.
E vremea să suim la cramă, pe dealul Gornje Selişte. Crama poartă un nume uşor de diferit de cel al satului, Petro Vaselo, şi aduce cu o uzină secretă. Din hala supraterană, relativă mică, în care se vor procesa strugurii recoltelor viitoare, se ajunge pe nişte scări în spirală într-un spaţiu subteran enorm. Acolo, dedesubt, numai conducte, manometre şi cisterne imense, o întreagă fabrică SF, aidoma celor de la Enira sau SERVE, de pildă. Şi câte-o dudă lungă prin care strugurii procesaţi într-un alt spaţiu, deschis, aflat la suprafaţă, ajung sub formă fluidă în recipientele potrivite. Manu ne arată hublourile pe care se aşezase cu bocancii câteva minute mai devreme, când ne făcuse turul pe sus. Face totul pe italiană, gesticulează expresiv, descrie în amănunt, aproape teatral, procesele de producţie. Şi când termină de explicat, ajungem în sfârşit în sala baricurilor. O facem cumva gravitaţional, aşa cum i se întâmplă şi vinului, al cărui drum începe prin conductele strălucitoare din inox care acoperă tavanul şi pereţii halei.
Manu scoate vin pentru fiecare de prin baricuri. Deocamdată, acestea sunt puţine la număr, vreo 25, completate de şi mai puţine butoaie, cărora, dacă n-aţi ştiut, li se mai spune tonneaux chiar şi în Italia. Degustăm un tânăr şi minunat Chardonnay din via pe care tocmai am vizitat-o, un Pinot Noir despre care oenologul zice că se comportă acum, în primii ani ai viei, ca un adolescent, imprevizibil, obligându-ne să aşteptăm o maturizare care vine abia după zece ani şi care îi oferă în cele din urmă caracterul de soi. Nu poţi să nu-i dai dreptate gustând acest vin de un rubiniu uşor transparent, cu un buchet surprinzător de amplu, însă foarte timid şi puţin expresiv în gust. Am mai încercat un Chardonnay extras direct din cisternă, cu odoruri de soc din copilărie, un Pinot Noir cu numele dealului pe care se află via, Otarniţa, cupajul în curs de devenire, tot cu nume de deal, Ovaş 2011 şi, bineînţeles, de-acum cunoscutul Ovaş 2009, un vin pentru care merită oricând să faci drumul până la Petrovaselo.
Sprijinit de butoaiele aduse din Italia, Manu ne-a mai explicat cum se vede mâna unui meseriaş în cazul tonneau-urilor: fibrele lemnului trebuie să fie orientate longitudinal, nu transversal, în aşa fel încât vinul să poată respira.
Am mai făcut un tur a ceea ce rămăsese nevăzut din cramă, privind de pe terasa situată la bază la viile nu foarte îndepărtate aparţinând Cramelor Recaş. Trecuseră mai bine de patru ore când ne-am luat rămas bun de la gazde, pornind cuminţi către casă. În Petrovaselo am oprit un picuţ lângă biserica plină de tristeţe, pozând un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. Şi mai apoi, am oprit iar maşina în dreptul căminului şi şcolii în apropierea cărora curge izvorul veşnic al satului. Doi copii umpleau câteva pet-uri cu apa care i-a făcut, în urmă cu peste cinci veacuri, pe unii dintre întemeietorii satului să se mute de pe Dealu Mare, Gornje Selişte, chiar aici, în apropierea izvorului. I-am urmărit pe puşti cum pleacă ducând pe umăr apa vie a locului, traversând drumul mare către o destinaţie ştiută şi iubită. Asta am făcut şi noi până la urmă, am pornit către culcuşul arădean în vreme ce soarele ilumina stins lumea prin fantele înserării.


Galerie foto

Două degustări de vin şi istorie cu Mariana, Franz, Mladen şi Draghiţa Roşie

Cum să povesteşti vinul? Să fie totul o simplă enumerare de gusturi, de condimente şi de arome exotice pe care campionii papilelor le descoperă pe fundul unui pahar? Nu, nu poate fi doar atât...
De câte ori mă întorc la Timişoara, zona Pieţei Unirii, adică a lui Losonczy tér/Platz, este o destinaţie obligatorie pentru mine. Ştiu bine că acolo nu calc pe nişte dale oarecare, pe nişte străzi care vin de undeva şi duc undeva, ci păşesc pur şi simplu pe istorie. Asta o spun statuile, clădirile, underground-ul, oamenii. Şi, de ce nu, chiar şi vinul. Mie vinul degustat sub bolţile multicentenare ale Enotecii de Savoya nu-mi evocă cine ştie ce parfumuri de iasomie, vanilie, piper şi alte bazaconii, aşa cum ar spune cu emfază un critic autorizat, încovoiat de distincţii şi colane obţinute pe la tot felul de festivaluri, ci-mi dezvăluie întregul zbucium istoric al cetăţii Timişoarei şi Banatului Timişan. Şi-atunci conversaţia poate să capete accente ungureşti, nemţeşti ori sârbeşti şi fiecare întâlnire la mai mult de şase picioare sub pământ se poate transforma într-o adevărată întoarcere în timp.
Sigur, de vină pentru asta sunt atmosfera aparte a vinotecii, creată de patronii mecenaţi, şi amfitrioana care ştie atât de bine să facă plăcută şederea şi degustarea acolo, chiar şi pentru cei mai arădeni dintre noi.
Ultima oară, într-o vineri, Mariana ne-a invitat la o întâlnire cu vinurile Casei Basilescu, cu acelea care au fost rebotezate şi reambalate, transformându-se în mod straniu, în calea lor de la geneză către perfecţiune, în golem. Se pare însă că vinul din sticle a evoluat mai inspirat decât denumirile sale, fostul Genesio, cupaj de alb, acum Golem 2010, şi fostul Perfectio, cupaj roşu, acum Golem 2008, continuând să contrarieze şi în unele cazuri să încânte simţurile oenofililor. De Merlot-ul Eclipse Selection 2009 nu vreau să povestesc nimic aici, iar Busuioaca de Bohotin Autentique 2009 rămâne un desert şi o alegere excelentă atât pentru amatorii de vinuri din soiuri autohtone, cât şi pentru aceia care şi-au propus să încânte cu ajutorul ei vreo doamnă entuziastă şi nu neapărat pricepută în ale vinului.
Şi fiindcă lipsea totuşi ceva după degustarea propriu-zisă, Mariana, care ne rezervase o masă de VIP-uri, s-a îndurat să ne servească nişte licori de la enomat şi să deschidă chiar ce avea mai bun prin cotloanele enotecii. M-am reîntâlnit cu Koparul (cupaj de Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc şi Merlot, 2007) de la Gere Attila, cu unul deschis de ceva vreme, dar pe care nu m-am îndurat să-l beau prea repede din pricina complexităţii sale minunate, creaţie a unui oenolog francez. Apoi am avut parte de un Merlot Primarius 2006 de la Takler, oxidat, şi de un Cabernet Franc 2006 de la aceeaşi casă, un vin de 16 grade alcoolice, care i-au cam ucis caracterul de soi. Nu pot uita însă un uluitor cupaj de Tempranillo şi Cabernet Sauvignon din 2006 de la Aalto, foarte umil şi cuminte în buchet, însă dezlănţuit în gust şi postgust, unul din vinurile la care am de gând să mă întorc cu portofelul plin. Căci, nu-i aşa, viaţa e prea scurtă ca să rişti să ţi-o petreci în compania vinurilor proaste, vorba amicului Plutarh. "Am fost, am mâncat, am băut, treci şi tu", vorba amicului Franz. Cum care Franz? Franz, adică Francesco Griselini, bătrânul meu prieten din alt veac, cel cu Încercarea de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei. Pe care a repovestit-o parţial, atât de alambicat, un alt amic de demult, Nicolae Stoica de Haţeg, în a sa Cronică a Banatului.
Am lăsat-o pe Mariana cu oaspeţii săi şi-am ieşit la suprafaţă, uitând de înţelepţii care s-au ascuns de mult sub fânul cailor. M-am plimbat un picuţ prin Piaţa Libertăţii, Jenő herceg tér ori Prinz Eugen Platz, ştiind bine că păşesc pe un asfalt aşezat peste canalizarea austriacă şi peste podinele de lemn turceşti pe care, în urmă cu vreo patru veacuri, şedeau ţiganii şi aruncau trecătorii în noroi dacă nu-şi primeau bănuţii de rigoare. Pe deasupra fântânilor turceşti şi chezaro-crăieşti îngropate în fundaţiile caselor şi palatelor baroce, pe lângă tunurile otomane de la porţile clădirilor şi zidurile fantomă ale cetăţii angevine. E bizar cum toate aceste vinuri valahe, ungureşti şi spaniole pot să-mi evoce vremuri cu miros de praf de puşcă, în lumea asta zgomotoasă pline de tramvaie, SUV-uri şi gadget-uri.
Într-un târziu am luat calea cetăţii Aradului gonind cu viteză de autostradă pe-acelaşi drum familiar pe care am venit. Mă despărţeam însă de Timişoara doar pentru o noapte, căci a doua zi, sâmbătă, era programată o nouă degustare. De data aceasta, de vinuri ne-am ocupat noi, vesticii. Evenimentul s-a desfăşurat cât se poate de profesional, tot într-o pivniţă restaurant, în localul unui bun prieten căruia Pivnicera a ţinut morţiş să-i gătească, după o reţetă din caietul bunicii, o irezistibilă prăjitură Rigó Jancsi. Aşadar prăjitura a fost austro-ungară, vinurile româneşti, iar prietenul - sârb, o mică babilonie de care ne-am îngrijit cu plăcere.
Am călătorit din nou, nu neapărat geografic, de la Arad la Timişoara, la restaurantul Karageorge al prietenului Mladen, cât în timp , într-o istorie comună, atât de zbuciumată. Chipul lui George Petrovici, Karageorge eliberatorul, luceşte palid în firma luminoasă iar noi coborâm în localul cu nume dinastic unde suntem aşteptaţi de Mladen, de chelnerul Roman şi de bucătarul cu nume uitat, cu cel mai bun platou din lume. Am dus cu noi opt vinuri şi, pe măsură ce le degustam, mai furând câte o bucată de brânză, de pâine, de caşcaval ori chiar de varză, şuncă sau cârnaţ, discuţia devenea mai gravă, mai profundă. Abia am deschis Fumé-ul 2009 de la Budureasca şi Rusalca Albă 2009 de la Oprişor, că am şi început să despicăm firul în patru în chestiunea destrămării Iugoslaviei, vorbind de violenţă şi spiritualitate, de Balcani şi de marile imperii care au transformat acest loc în teatrul lor de luptă vreme de sute de ani. Şi Mladen s-a însufleţit, ca un sârb autentic, în vinele căruia curge un sânge la fel de năvalnic ca al strămoşilor. I-am spus că învingătorii sunt cei care contează, că ei iau totul, şi-apoi m-a întrebat dacă ştiu istorie. N-am apucat să-i răspund, o fi fost de vină Crâmpoşia 2010 de la Ştirbey. Şi ce să-i fi spus, că ştiu că sârbii s-au stabilit aici în veacul al VII-lea, că s-au creştinat în secolul IX, că am auzit de marele Jupan Ştefan Nemanja ori de regatul lui Ştefan I? Însă interpretându-mi tăcerea drept ignoranţă, m-a întrebat dacă am auzit de Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan, de acel ţarat al sârbilor, albanezilor şi grecilor, chiar mai mare decât ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin. Asta se întâmpla pe când degustam deja o superbă Tămâioasă Românească vinificată în sec de la Prince Ştirbey. Ce să mai zic, n-am apucat nici să vorbim de bătălia de la Maritsa din 1371 şi nici de cea de la Kosovo Polje din 1389, de destrămarea acelui imperiu balcanic medieval care a durat doar 40 de ani, iar amfitrionul ne-a povestit de pelerinajul său la Muntele Athos, în timp ce noi ne îndeletniceam cu degustarea unui Novac din 2009 care lui Mladen îi amintea de Vranac.
Pe urmă ne pregăteam să destupăm o Drăgaică Roşie, o Draghiţă, cum zicea Mladen în glumă, nemaiapucând să numărăm cei aproape 350 de ani de ocupaţie otomană a Serbiei. Asta nu l-a împiedicat pe marele George Petrovici, Karađorđe, să se răscoale în 1804 împotriva turcilor împreună cu tot poporul său şi nici pe Miloş Obrenovici să facă acelaşi lucru, ba chiar să-şi asasineze rivalul în 1817 pentru a deveni el însuşi primul conducător al principatului autonom sârb. Începuse o adevărată revoluţie burgheză iar Serbia avea să devină al doilea stat european, după Franţa, care a abolit feudalismul. Noi însă eram atenţi la un anume Cabernet Sauvignon Origini 2007 de la Budureasca şi n-am mai avut vreme să sporovăim despre asta. Mă gândesc că prea puţini prinţi şi regi sârbi au apucat să moară în patul lor, câtă vreme cele două dinastii rivale, Obrenovici şi Karageorgevici, şi-au împărţit domnia şi puterea cu ajutorul pistoalelor şi conspiraţiilor. Desigur, toate acestea nu-mi erau neapărat evocate de excelentul vin valah, chiar dacă e lucru ştiut că unul dintre monarhi sârbi, Prinţul Milan Obrenovici IV şi totodată Regele Milan I al Serbiei, s-a născut nu foarte departe de Dealu Mare, în Moldova, la Mărăşeşti, ca fiu al Elenei Maria Catargiu, viitoare amantă a lui Alexandru Ioan Cuza.
La urmă, după ce golisem şi platoul, şi coşuleţul cu chifle, şi farfuria cu hamsii, am găsit de cuviinţă să deschidem în sfârşit şi Negrul de Drăgăşani, iar gândul îmi fugea iarăşi la Karađorđe, George cel Negru, la toţi Karageorgii care şi-au condus naţia în vremuri groaznice, în care avantajele politice şi declaraţiile de război se obţineau foarte uşor cu ajutorul unui foc de pistol. Ironia face că şi unele vinuri româneşti servite la Mladen sunt strâns legate de istoria Serbiei. Astfel, patru dintre ele poartă eticheta princiară a Casei Ştirbey. Şi toată lumea ştie, ori poate unii află abia acum că Alexandru I al Casei Karageorgevici, ultimul rege al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi totodată primul rege al Iugoslaviei, a fost căsătorit cu principesa Maria de România, căreia mama sa, Regina Maria a României, îi spunea Mignon. Kralja Maria era de paternitate incertă dar mai mult înclinând către amantul princiar al reginei, Barbu Ştirbey. Iar acum, dacă tot am deschis cutia Pandorei o dată cu destuparea unei simple sticle de vin, să ne amintim că Aleksandar, soţul lui Mignon, a fost ucis cu focuri de armă la Marsilia în 1934 în ceea ce avea să devină unul din primele asasinate surprinse pe peliculă.
Poate c-ar fi bine să ne oprim aici cu poveştile tragice, chiar dacă am omis să depănăm viaţa şi opera iugoslavă a Mareşalului Tito, istoria războaielor anilor '90 şi de violenţa extremă, aparent fără sfârşit, care a răbufnit la doi paşi de noi. E timpul să mâncăm în sfârşit prăjitura Rigó Jancsi, să ne descreţim frunţile, să spunem o glumă, să punem filmul The Party la telefonul cu touchscreen. Asta am şi făcut, acolo, în subsolul Vicariatului Sârbesc, într-un loc care funcţiona cândva, pe la 1870, ca închisoare. Ne-a povestit asta chiar Mladen, în vreme ce lua pe rând în mână portretele a doi dintre cei mai importanţi monarhi sârbi, Petar I şi Aleksandar I. Şi-n loc să mai răscolim durerea trecutului, am împărtăşit bucuria prezentului, în calmul unui oraş în care oamenii pot să-şi spună salutul şi rugăciunile în câte limbi vor ei şi să se adreseze cărui Dumnezeu vor ei fără de teama că într-o bună zi vor plăti pentru asta. Iar la despărţire am hotărât că trebuie să preparăm cândva şi un şniţel à la Karageorge; noi ne-am fi dorit să fie unul gătit după reţeta din cartea regală de bucate a principesei Margareta, însă suntem gata să-l gustăm şi pe cel al casei, despre care Mladen spune cu tărie că este unul autentic sârbesc. Mă gândesc că de la degustarea care va preceda festinul nu poate să lipsească vinul Harizma de la Podrum Aleksandrovici, dar nici harisma aparte a lui Mladen, un bun prieten de la care am învăţat că trebuie să ne respectăm propria istorie la fel de mult cum ne iubim propriile vinuri.


Galerie foto 1 Galerie foto 2