vineri, 24 august 2012

O noapte în Crâmpoşie şi Negru de Drăgăşani la Crama Avincis

Aţi dormit vreodată în iarbă, deasupra unei crame şi deasupra lumii totodată? Simţiţi vag în nări aroma strugurilor de Muscat Ottonel şi Tămâioasă Românească, proaspăt culeşi într-o zi fierbinte de august? Noi, vesticii, încă mai păstrăm amintirea vizuală şi olfactivă a unei asemenea experienţe, după ce am petrecut o înserare, o noapte şi un răsărit de soare la Crama Avincis.
Ne-am întors acolo de dragul vinului şi al oamenilor, de parcă dacă ai gustat vreodată Crâmpoşia locului, Feteasca Regală şi Cabernet Sauvignon-ul, o dată cu ospitalitatea casei, eşti pe veci pierdut şi nevoit să tot revii la Vila Dobruşa, precum albinele la polen ori ursul la miere. De data aceasta am sosit cu un echipaj numeros, de nouă oameni mai mari sau mai mici, mai nemţi, bănăţeni ori olteni, nişte multinaţionali, am spune, dacă socotim că trei dintre ei au venit din Deutschland şi au petrecut cea mai frumoasă parte a concediului şi a vacanţei aici. De fapt, Dieter, Mara şi Monica au ţinut să vadă Avincis după ce au descoperit fotografiile publicate pe Pivnicer. Alături de ei, alţi doi prieteni, vestici şi ei, de loc din Novaci-Gorj, au ajuns în sfârşit la cea mai frumoasă cramă din România. Am făcut joncţiunea la Fântâniţa Haiducului, ei venind dinspre Bran, iar noi, vesticii de serviciu, de la Arad şi Timişoara.
După vreo şapte ore de drum de-a lungul Mureşului şi Oltului, printre case şvăbeşti şi pridvoare olteneşti, am ajuns pe înserat la Vila Dobruşa. Angela a apărut de undeva din interiorul cramei, însoţită de câinii fericiţi ai locului, Suki şi Hebe. Cei doi răspund numai la comenzi în franceză şi spaniolă, limbi vorbite de Angela Prado şi Ghislain Moritz, cei care au fost amfitrionii noştri la Avincis, în lipsa proprietarilor, familia Stoica. Aşa că am suit treptele care duc pe acoperişul verde al cramei şi am pătruns apoi în apartamentele cu belvedere din care poţi cuprinde cu privirea împrejurimile cu vii şi Olt şi bijuteria arhitecturală numită Complexul Avincis. O vreme, ne-am tăvălit în iarbă împreună cu căţeii, dintr-o nevoie candidă pe care nu o poţi stăpâni atunci când eşti fericit. Angela ne-a oferit cheile şi s-a dus să pregătească ritualul degustării de seară.
A urmat un tur crepuscular al locului, o mică plimbare pe aleile cu piatră, în cursul căreia am fost conduşi şi lămuriţi despre toate de amfitrioana columbiană, cu accentul său adorabil franco-spaniol. PR-ul manager al casei e într-adevăr o fiinţă angelică; e imposibil să nu te îndrăgosteşti de ea, fiindcă frumuseţea - după cum spune un mare filosof român - aparţine, asemenea luminii, tuturor. Vesticii au revăzut vila, piscina, point view-ul, viile şi chioşcul, colonadele Dobruşei şi peisajele Drăgăşanilor. Iar membrii grupului lărgiţi, aflaţi întâia oară acolo, au admirat şi mai fermecaţi realizarea arhitecturală a lui Alexandru Beldiman. Apoi Angela, după ce ne-a explicat totul despre aciditate şi zahărul din struguri, despre echilibru şi maturitate, a găsit de cuviinţă să stârnească ploaia anume pentru noi, apăsând un buton magic din dotarea point view-ului. A fost o surpriză pentru toată lumea iar ea a avut grijă să imortalizeze momentul. Mi-am zis că la nevoie poate să deseneze şi un curcubeu pentru noi pe cerul Drăgăşanilor, prin apăsarea altui buton magic ori poate printr-un zâmbet seducător adresat Aceluia care, undeva acolo sus, continuă să ne iubească.
La întoarcere am dat un pic prin vie, însoţiţi de Suki şi Hebe, care ca şi noi mai furau din când în când câte o boabă de Merlot pârguit pentru a face seara şi mai reuşită. Iar am pozat Vila Dobruşa din toate unghiurile posibile, scăldată în lumina portocalie a apusului. Crama de piatră, sticlă, lemn şi iarbă, ca o navă întoarsă, ca o arcă a lui Noe recreată de arhitect pentru cei care cred în existenţa ei, ne aştepta cu luminile aprinse. Am fost răsfăţaţi cu aperitive şi cu o gustare de seară, iar vinurile ne-au făcut un pic euforici. Pe rând, Angela a turnat în pahare Crâmpoşia din 2011, Feteasca Regală cu Pinot Gris, Rosé-ul şi Cuvée Andrei, iar vinul final, desertul, Muscat Ottonel 2011, l-am primit la sticlă spre servire în înaltul cramei. Ghislain a apărut şi el într-un târziu, obosit de treburile de sezon. Am surprins apusul soarelui, un soare rostogolindu-se printre vii, către finalul unei zile toride. Lumina de august a lăsat apoi loc unui întuneric stropit, deasupra noastră, cu stele şi căi lactee, iar mai jos cu luminiţele oamenilor care trăiesc la poalele dealurilor.
O parte din noapte am petrecut-o în iarbă, fericit, cu ochii la stele, nemaiavând nevoie de nimic altceva decât de această linişte creată undeva deasupra lumii imperfecte, într-o lungă clipă de graţie, de un arhitect inspirat. Dieter, Mara, Monica, Dorin şi Mariana au dormit în Negru de Drăgăşani, Mihai şi Dan în Tămâioasă Românească iar Pivnicerului şi Pivnicerei le-a fost rezervată Crâmpoşia. Apartamente Grand Cru!
Dis-de-dimineaţă am avut grijă să nu ratăm răsăritul soarelui. Astrul a apărut de undeva de peste Olt, inundând vila şi lumea într-o lumină caldă. Un pic mai încolo, forfota animă crama, căci urmează să se culeagă parcelele de Muscat Ottonel şi Tămâioasă Românească, după ce Ghislain a hotărât asta în urma unor analize. Sosesc oameni în tractorul cu remorcă, oenologul se află deja în vie la ora şapte, culegând de zor strugurii. Eu îmi fac de lucru cu fotografiatul şi mai dau un ocol vilei, de dragul ei şi al arcelor brâncoveneşti atât de îngrijite.
Dacă mă întrebaţi ce loc emblematic i-aş recomanda unui străin care vizitează România, Vila Dobruşa s-ar număra printre primele destinaţii propuse. De fapt, asta am şi făcut deja, aducând aici trei oaspeţi din Germania. Chiar dacă Crama Avincis e îndepărtată chiar şi pentru românii din Ardeal, iar călătoria acolo înseamnă drumuri precare şi o etalare a uneia dintre cele mai sărace zone ale ţării, ea merită să fie vizitată.
E foarte plăcut să pozezi totul, clădirile, oamenii, oboseala lor cu miros de struguri dulci. Asta am şi făcut, i-am fotografiat continuu la treabă, alături de oenolog şi de PR-ul columbian. Suki a stat la umbră, Hebe a însoţit însă culegătorii, primind din când în când drept răsplată de la Ghislain câte o boabă de Muscat. Remorca tractorului s-a umplut încetul cu încetul de struguri, Mara se juca pe coama cramei, iar noi am avut grijă să burduşim maşina cu baxuri de vin şi cu întreaga încărcătură emoţională a acestei excursii prea scurte în paradis. Ne-am consolat totuşi la gândul că urma să plecăm către Crama Ştirbey, acolo unde ne aşteptau alţi prieteni adevăraţi, şi la speranţa că vom mai avea bucuria vreodată să privim Carul Mare şi puzderia de stele tolăniţi în iarba Cramei Avincis.

Galerie foto: Angela, Ghislain, Vario, Apusul, Noaptea, Răsăritul, Culesul

joi, 16 august 2012

Aventură de weekend cu Caloian şi plătici în Magyarország

Ce poţi să faci mai bine într-o zi toridă de august, când ştii sigur că eşti mai aproape de Tisa decât de Olt, de Crişuri decât de Deltă, de Budapesta decât de Bucureşti? Nimic altceva decât să dai o fugă până în ţara vecină (şi neapărat prietenă), la pescuit şi la flashtasting. Şi simţi asta, nevoia de ducă într-acolo, nu numai din cauza depărtării de toponimele pomenite mai sus. O simţi şi fiindcă îţi doreşti să călătoreşti prin locurile unde există ordine şi rânduială şi oameni care chiar respectă legile şi mediul, respectându-se astfel pe sine.
Zis şi făcut: mi-am sunat prietenul din aripa maghiară a CDViN care de la o vreme îmi tot promitea peştele cel mare unguresc şi i-am zis să mă ia şi pe mine la o partidă de pescuit în Magyarország. Andrei m-a anunţat că a pregătit tot felul de bunătăţi pentru peşti, între care şi un litru de cucoţi. Cum, nu ştiţi ce sunt cucoţii? Se vede treaba că sunteţi de loc din Vechiul Regat. Ei bine, cucoţii sunt, pe ungureşte, nişte viermi, albi, roşii şi rosé, exact ca vinul la culoare, pe care poţi să-i cumperi, prin părţile noastre, direct de la magazin. Şi asta e posibil de când a căzut comunismul...
La rândul meu, m-am dotat cu tot felul de ingrediente apetisante destinate peştilor, întârziind atât de mult în noapte cu pregătirea lor încât a doua zi nici n-am mai apucat să mă gândesc ce vinuri aş putea să iau cu mine. Aşa se face că am înşfăcat la repezeală un Zinfandel Caloian 2011 de la Oprişor, bine răcit în frigiderul meu, o dată cu cucoţii şi cu borcanele de porumb cu arome de vanilie, feromoni, tutti frutti şi alte fantezii de care poate nici n-aţi auzit. Căci momelile, aidoma vinului, au cele mai felurite odori, iar peştii, asemenea degustătorilor neautorizaţi, trag la ele mânaţi de un imbold irezistibil.
Altfel, în Ungaria era linişte şi pace, am ajuns la destinaţie, în orăşelul Szarvas, după un ceas şi trei sferturi de drum. Andrei mi-a târguit un permis, apoi am trecut pe la supermarket pentru de-ale gurii. De fapt, am cumpărat mai mult vinuri , vreo nouă la număr, după cum i-a fost dorinţa companionului meu de pahar şi de pescuit. În jurul Szarvas-ului, pe o lungime de 30 de kilometri, se află un fel de braţ necurgător al Crişurilor, un fel de potcoavă, cum îi spunem prin părţile noastre, lat de vreo 80-100 de metri şi populat cu o diversitate de peşti. De fapt, toată zona e o arie protejată, cu arboret, cu iepuri, cu ulii, cu căprioare, cu egrete şi porumbei sălbatici, şi chiar cu oameni, chiar cu oameni. Fiecare loc de pescuit e prevăzut cu ponton iar terenul de pe mal se află în proprietate privată.
Andrei m-a călăuzit către un cătun aflat la vreo 5 kilometri de Szarvas, în locul în care un amic de-al său, Árpi (sau Árpie, Árpy?) bácsi deţine mai multe case ţărăneşti pe care le-a refăcut şi amenajat şi mai rustic decât au fost cândva. În plus, a mai mai construit, în roşu, cu fonduri europene, un fel de casă a comunităţii şi un ansamblu de sculpturi în lemn de cinstire a eroilor neamului său. De fapt, Árpi a fugit din România, din Ardeal, pe când avea 15 ani, şi asta se întâmpla cu peste jumătate de secol în urmă, în preajma Revoluţiei Maghiare.
Când am sosit la căsuţa unde urma să petrecem mai multe nopţi, proprietarul lipsea. Ne-a întâmpinat un alt bácsi, Andrei a luat cheia din locul ştiu şi am intrat în casa ţărănească. Locuinţa seamănă cu cele pe care le găseşti şi la noi în Banat, locuite de maghiari. Are un târnaţ decorat cu flori şi mai multe camere prin geamurile cărora poţi contempla peisajul familiar, de pustă. M-am jucat un pic cu vinurile, fotografiindu-l pe cel românesc între cele ungureşti. Nu ştiu dacă Zinfandelul, cosmopolit cum e, s-o fi simţit un pic stingher între atâtea licori ungureşti, însă eu am încercat vag un astfel de sentiment, mai ales fiindcă nu pricep o iotă din limba vecinilor, iar în jurul meu erau numai oameni care vorbeau în HU, numai maşini cu numere de HU, numai localităţi cu nume de HU. Colac peste pupăză, n-o aveam pe Pivniceră cu mine să-mi traducă sensurile acestei lumi, ea fiind înglodată în înfiinţări de firme, deconturi, preschimbări de acte şi organizări de nenumărate tasting-uri şi flashtasting-uri viitoare.
Ne-am gândit să bem iute Caloianul românesc, înainte de a porni către apă. Un pic euforici, am parcurs cei 800 de metri până la potcoava Szarvas-ului, ne-am instalat pe ponton, scoţând din portbagaj zeci de obiecte mari în care se aflau mii de obiecte mici destinate prinderii peştelui. Şi am prins şi am tot prins, plătici, caraşi, chiar şi un crap şi enervanţii somni pitici, specie invazivă care te înţeapă în deget dacă nu eşti atent când scoţi cârligul. E un loc minunat, cu o mulţime de păsări de apă, cu căprioare care traversează înot canalul, cu iepuri care o zbughesc pe câmpurile treierate. Am prins mai multe apusuri şi răsărituri oglindindu-se în ochii noştri şi în paharele cu vin alb şi rosé. Şi-am băut din vinurile puse la gheaţă în lada frigorifică, discutând de una, de alta, de metode de prins peşte, de revoluţia maghiară, de fericire şi suferinţă, de curăţenia de la ei - ţară cu grad de îndatorare de 80% - şi de mizeria de la noi - ţară unde şi morţii mă-sii votează, după cum vrea Partidul.
Aşadar am dus Caloianul pe teritoriu unguresc şi am adunat norii, însă ploaia nu a apucat să cadă. Doar păsări mari planau deasupra noastră, în vântul unei toamne stârnite în august. A fost vorba mai degrabă de un longtasting decât de un flashtasting. La urmă am făcut bilanţul celor câteva zile de pescuit: 33 de kilograme de peşte şi un număr nedefinit de sticle de vin băute. Mie, subiectiv cum sunt, tot Zinfandelul mi-a plăcut mai mult. Într-un final am luat-o către casă, căci aveam de gând să dau şi pe la Ferendia. Vameşii de la Turnu m-au privit plictisiţi, eram singura maşină care a trecut pe-acolo în ultima jumătate de oră. Am răsuflat uşurat când mi-au spus "mulţumesc", mi-era un pic dor de limba română.
Mi-aş dori am o patrie uşor diferită, o Românie asemănătoare cu asta, însă cu rânduială ungurească, cu oameni mai civilizaţi şi mai pricepători. N-am însă cum să schimb de unul singur lucrurile. Aşa că dau o fugă la Ferendia, de consolare, şi observ că peisajul de acasă seamănă izbitor cu cel din pusta maghiară. Soarele cade în fante prin norii nehotărâţi, un şir infinit de stâlpi duce către Dealul Şumigului, iar eu am în suflet o nostalgie amară şi un gust vioi de Caloian alb de la Oprişor. Şi pregătesc de pe-acum viitoarea escapadă la pescuit, punând la rece o mie şi una de vinuri româneşti pe care merită să le bei pretutindeni şi despre care merită să povesteşti într-o viaţă.

Galerie foto