duminică, 5 mai 2024

Ziua Bunicii la Prince Știrbey, ca o undă a frumuseții regăsite

Dacă ar fi să comparăm frumusețea cu o vibrație care se propagă irezistibil, cutremurându-i pe privitori, probabil că Prince Știrbey, crama-conac, asemenea Cramei Avincis, reprezintă epicentrul unei asemenea unde, al unei splendori românești regăsite. 

Ca vânători de seisme estetice, am adăuga cele două nume din lumea culturală a vinului unei liste pe care am încropit-o în cincisprezece ani de călătorii și reportaje cu temă oenologică. Ea cuprinde, între altele, Crama Antinori nel Chianti Classico din Toscana, Crama Abației di Novacella - Alto Adige/Südtirol, Tenuta Castelbuono alias Crama Carapace din Umbria și Crama Le Mortelle din Maremma.

Zilele trecute am avut plăcerea să participăm, în grup Vestik mărit, ca urmare a unei invitații făcute de proprietari, la un eveniment aniversar și caritabil, Ziua Bunicii la Crama Știrbey. Revederea cu Mica Toscană de Drăgășani s-a petrecut după o lungă așteptare, de cinci ani, un război și o pandemie, provocată de tot atâtea cauze obiective. 

Grupului nostru de 12 entuziaști, venit din Arad și Timișoara, ba chiar de peste ocean, dacă ținem cont că unul dintre membrii clubului tocmai s-a întors în țară din Boston, USA, i s-au mai adăugat doi oenofili din vest: un arădean, apropiat al clubului, și un reșițean, simpatizant al CDViN. Printre vestici s-a numărat și cel mai tânăr membru al clubului, Elihu, de patru ani și un picuț, care a participat la anterioara sărbătoare organizată aici, în 2019, pe când era în burta mamei. 

La această ediție a zilei cramei din Drăgășani, am venit separat în patru echipaje/mașini: alături de Adina, am călătorit răsfățați în noul SUV Kia Sportage al prietenilor și membrilor CDViN Claudiu&Teodora; de la Timișoara au venit Alex&Sorina alături de părintele-fondator al clubului Dan; de la Arad au mai venit Zoli, Raluca&Elihu, membri de bază ai CDViN; alți connaisseurs și buni membri ai clubului, Ciprian&Alexandra, au călătorit la Drăgășani de la Cunța, județul Alba.

Din Arad până la destinație, pe autostradă și pe drumuri mai precare, e un voiaj de cinci ore și un pic, de șase ceasuri cu tot cu opriri. O experiență pe placul ochiului și sufletului, într-o zi cu soare: verdele de aprilie/mai al reînvierii, Carpații înzăpeziți, iluzia perfecțiunii lumii creată de goana mașinii.

Am regăsit orașul Drăgășani precum l-am știut: și precar, și dinamic, cu decrepire, dar și cu lux. Acoperișurile de tablă ruginită contrastează cu mașinile de sute de mii de euro parcate ostentativ în centru. Am descoperit un nou și remarcabil hotel, River Park, și un nou și cochet restaurant, Dine&Wine, nume pe care le recomandăm tuturor turiștilor care ajung în oraș.

Cât despre sărbătoarea propriu-zisă, de 1 Mai, a Bunicii, am parcurs cei șapte kilometri care separau hotelul de Crama Prince Știrbey într-un microbuz ca vai ș-amar. De unde părea că i se destramă toate scaunele și nici nu trăgea la deal, ca un cal costeliv și bătrân, era și mizerabil în toate ale sale: geamuri, șezuturi, mânere. În plus, fără aer condiționat, toate mirosurile de nespălare erau răspândite de unicul geam întredeschis.   

Și cât contrast între acest mijloc de transport și ceea ce am regăsit la Prince Știrbey! Șirurile perfecte ale viei bătrâne, trandafirii de la capăt de rând, îngrijirea vegetală, peisajul cu Olt nesfârșit, verdele crud al viei și crângurilor, florile cramei, căldura gazdelor, bucuria reîntâlnirii zecilor de prieteni și cunoscuți. 

Îi revedem pe proprietari, o distinsă familie nobiliară de Mitteleuropa, așa cum îi știm dintotdeauna: plini de o energie care le-a permis să recupereze și să refacă un domeniu străvechi, care, iată, acum împlinește 20 de ani de viață înnoită. Inundată de flori, doamna Ileana Kripp, descendentă a familiei princiare Știrbey, emană eleganța unei aristocrații atemporale. Iar domnul baron Jakob Kripp, pe care l-am cunoscut la un festival de cinci stele la Budapesta în anul 2011, susține un discurs inspirat, primit cu aplauze de invitați. Evenimentul este și unul caritabil, susținând proiectele sociale ale Asociației Elijah în Valea Hârtibaciului, județul Sibiu. 

Conacul cramei, împodobit cu flori de tot felul, cu iederă și glicină, găzduiește o formație excelentă de adolescenți. Din instrumente răsună cântece sibiene și tricolorul e un semn discret pe costumele populare. Îi regăsim pe Oliver și Raluca Bauer, cuplul oenolog-PR al cramei, alături de mulți prieteni și parteneri ai clubului, între care se numără domnul Valeriu Stoica, profesor și podgorean de seamă al țării. 

E timpul să degustăm vinurile în răcoarea cramei, începem firesc cu un spumant. Amicul Călin de la Cluuuj, un obișnuit și ajutor de seamă la toate evenimentele casei, ne răsfață pe rând cu mai toate tentațiile marca Prince Știrbey. Se află la rând zeci de etichete, selecte prin conținut, cu sau fără Rezervă pe etichetă: Crâmpoșii Selecționate, Fetești Regale, feluri de Sauvignon Blanc, Tămâioase, Merloturi cu sau fără Cruce de Malta, Caberneturi, sticle de Negru de Drăgășani și foarte specialul Novac, soiul care m-a cucerit la acest eveniment. 

De familia Știrbey/Kripp  ne leagă o fastă perioadă și o febră oenofilă din deceniul trecut, începută în 2011 cu întâlnirea de la Festivalul VINCE Budapesta și cu prima noastră participare la Ziua Bunicii în Drăgășani. Și ne mai leagă un număr de festivaluri, dar și evenimente în club, pe care l-am inaugurat cu o degustare de Prince Știrbey susținută de domnul baron Kripp și de oenologul Oliver Bauer în februarie 2012. În plus, am numărat multe participări în grup CDViN la Crama Prince Știrbey în același deceniu trecut, dar și întâmplări speciale petrecute în odăile bunicii în compania cuplului Oliver&Raluca Bauer. 

Dacă dăm căutare, de curiozitate, pe blogul de față și pe site-urile cdvin.ro și vestik.ro ale clubului, numele Știrbey obține 96 de rezultate, rod al zecilor de articole dedicate cramei. 

Între acestea, dincolo de cel consacrat inaugurării CDViN, unul poate părea mai special – acela care conține istoria familiei nobiliare.

Ne desprindem însă de gloria trecutului, căci acum, în forfota prezentului, trebuie să revedem mulți prieteni, precum Mona Arsulescu și pe al său Codru afabil,  pe Mihai Oprea și frumoasa-i familie de la Cluuuj, pe Silviu Șerban, pe mulți alții ale căror nume nu mai încap aici. 

Trebuie să revenim la intensitatea clipei și fiindcă ne așteaptă tradiționala degustare, râvnitul masterclass susținut pe terasa însorită a cramei, cu vedere, cu belvedere la Olt și împrejurimile Drăgășanilor. Ochelarii de firmă, albaștri, ai șamanului Oliver – după cum l-a descris proprietarul moșiei - oglindesc întreaga întâmplare: vinurile, anturajul, râul și norii. 

Degustăm pe rând vinurile alese de distinsul oenolog Bauer: Crâmpoșie Selecționată 2008, Sauvignon Blanc 2010, Fetească Regală 2003, Tămâioasă Românească 2008, Rosé 2012 (Cabernet Sauvignon), Novac 2007, Merlot 2010, Cabernet Sauvignon 2011. Vinificatorul ne expune, ca de obicei, o filosofie a autenticității și a valorificării terroir-ului, o lecție de maestru care crede numai și numai în propria exprimare a artei care îl definește, în relație cu locul și soiurile sale. Ne spune totul despre capriciile anilor și dificultatea, dar și satisfacția vinificării, convingându-ne, fermecându-ne, admonestându-ne... 

Totuși nu pot să nu observ că Tămâioasa a fost servită dintr-o sticlă cu defect de dop; după ce am rotit în zadar paharul în speranța și iluzia alungării acidității volatile, lichidul venerabil încă mai păstrează în gust urma defectului. Mi-ar fi plăcut să adulmec dopul cu defect și mai ales să degust vinul servit din cealaltă sticlă, sunt convins că avea multe de oferit și povestit. M-am îndrăgostit în schimb de Crâmpoșia de la început; i-a urmat un foarte acid și atipic Sauvignon Blanc, plin de viață, dar nu neapărat expresiv; dincolo de alcoolul care i-a garantat devenirea îndelungă, Regala-experiment din anul 2003 se remarcă prin culoarea mierie, reflectând soarele de mai al Drăgășanilor. Un rosé care a rezistat 12 ani e remarcabil mai ales prin asta, are culoare de Schiller și nu poți să-i ceri altceva decât virtutea longevității. 

Am fost copleșit de savoarea, complexitatea, rafinamentul acelui Novac de 17 ani. Am auzit cu indignare tot felul de remarci în jur, că ar fi acru, că și-a trăit traiul etc. Pentru mine s-a dovedit vinul degustării! Decantat în pahar, a întinerit, oferind satisfacții de Pinot Noir de Grand Cru; din păcate, nimeri nu a făcut acest tip de clasificare în Drăgășani. Alături de soiul Negru de Drăgășani, Novacul este o comoară națională! I-a urmat un Merlot onorabil, soi care are în sine un potențial uriaș de învechire, și un extraordinar Cabernet Sauvignon, alt vin mare care reflectă măiestria oenologului și potențialul terroir-ului. 

După și înainte de degustarea de pe terasă, am savurat bucatele atât de rafinate ale casei, pregătite cu ingrediente locale, în stil tradițional și gourmet deopotrivă. Și am savurat și zecile de etichete cu vinurile noi ale casei. 

După efuziuni și remember-uri, ne-am despărțit de gazdele noastre pentru a mai săvârși încă două ritualuri: cel al shoppingului, căci am plecat cu toții cu baxuri în brațe, și cel al revederii unei ființe dragi, măgarul Anton, având reședința în vărful dealului, pe cealaltă pantă. Distinsul asin a refuzat morcovii aduși special de la Timișoara, având – potrivit doamnei baron - alte preferințe culinare, între care se numără și pâinea...

La plecare, doar unii dintre noi au suit în microbuzul dezagreabil; câțiva au preferat să parcurgă pe jos, vreme de o sută de minute, drumul sinuos de la cramă la hotel. Seara ne-am regăsit la același restaurant Dine&Wine, obosiți și euforici, pentru un pahar de prosecco, pentru faimoasa ciorbă de vită a casei și pentru o ocazională semifinală de Liga Campionilor. 

A doua zi, am călătorit comod pe drumul de întoarcere în extraordinara Kia Sportage a amicilor Claudiu și Teodora, cei care s-au îngrijit să ne simțim bine pe toată durata acestei ieșiri. La Arad, în curtea bunicii cu brad, vișin, iederă și mușcate, ne-am revăzut cu alți călători entuziaști care ne-au însoțit la Drăgășani, iar cel mai mic membru al clubului s-a bucurat de exuberanta manifestare a revederii din partea cățelușei Pinot.


 Galerie foto: Anton, Hotel River Park, Masterclass, Prince Știrbey, Shopping, Vario



joi, 4 aprilie 2024

Luminile Romei, ca niște giuvaiere pierdute în noapte (7)

CAPITOLUL ȘAPTE, în care conversăm cu papagalii pe Viale del Belvedere, cu viperele bahice ale lui Aristotel, cu delfinul de piatră al lui Bernini și cu gâștele sacre din lectică, în vreme ce gândurile luminează ca niște flash-uri amintirea

 


Traseu: Via Flaminia – Colle Pincio – Viale del Belvedere – Piazza del Popolo - Basilica Sant'Ambrogio e Carlo al Corso – Piazza Navona - Fontana del Moro - Fontana dei Quattro Fiumi - Fontana del Nettuno - Cafeneaua Sant’Eustachio - Gara Termini – Aeroportul Fiumicino – Aeroportul Timișoara

Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; un Frascati și un capuccino la Ristorante Rosati din Piazza del Popolo; lângă Piazza Navona, pe terasa Restaurantului La Piccola Cuccagna, un Frascati Terre dei Grifi 2021 de la Fontana Candida, spaghetto alla carbonara și bucatino all'Amatriciana; dublu espresso la Sant'Eustachio Il Caffé

 

26 aprilie 2023. Zi de plimbare și de rămas bun. Avem inima strânsă, urmează să plecăm acasă. La recepție, Mihaela, care-i de loc din Suceava, ne vorbește în românește. Traversăm parcul situat deasupra Pieței Poporului, parcurgem promenada de pe Colle Pincio și chiar găsim Piața București, care nu ne impresionează neapărat. Pornim pe Aleea cu Belvedere pentru o ultima ședință foto cu Cetatea Eternă. Cum privim la peisajul modern, aproape c-am putea să ne imaginăm Roma antică, miile de domus de altădată, zecile de mii de insulae, aglomerația de bazilici, temple și băi, regiunile traversate de câte o via, cartierele demarcate de vici, forfota megalopolisului, descrisă deopotrivă de autorii antici și cei moderni, precum Jérôme Carcopino. 

 

Întorși în mileniul nostru, toate ni se înșiră în fața ochilor, Basilica San Pietro, cupola Panteonului, Altarul Patriei... o panoramă superbă! În jurul arborilor zboară și fac zarvă niște papagali minusculi, ocupați cu găsirea crenguțelor potrivite pentru construirea cuibului. Încă o întâlnire cu Piazza del Popolo, cu leii fântânii și obeliscul central, cu chitaristul de rigoare. Apoi facem shopping, căutăm cu stăruință suvenire prin preajmă. La ieșirea din magazin, vânzătorii indieni sau pakistanezi, ce-or fi, ne spun: Mulțumesc, la revedere! Servim un Frascati și un capuccino la Ristorante Rosati și iar o luăm la plimbare, prin vechea Romă.

Din Piazza del Popolo se deschid trei artere importante, flancate de bisericile gemene Santa Maria in Montesanto și Santa Maria dei Miracoli: Via del Babuino, Via del Corso și Via Ripetta. Cum pe primele două ne-am tot plimbat zilele trecute, am zis să pornim și pe cea de-a treia. Via Ripetta ne duce sigur către Mausoleul lui Augustus, aflat în renovare, și către două biserici ale căror cupole se văd bine de la fereastra camerei de hotel: Basilica San Rocco și Basilica Sant'Ambrogio e Carlo al Corso. 

Cum îi spune și numele, al doilea lăcaș își are intrarea pe Via del Corso; după ce ne zgâim la uriașele statui ale sfinților protectori, ajungem acolo luând-o la stânga,  pe o alee cotropită de motociclete. O cioară obraznică și-a făcut cuib în palma confortabilă a statuii lui San Carlo, pozând ca un star cu pene pentru pelerinii care suntem. Poate că și din cauza ei am ales să intrăm în lăcaș, sediul religios al comunității și frăției lombarde din Roma. Pășim într-o superbă biserică barocă, dedicată Sfinților Ambrogio și Carlo, care, dincolo de vizibilele sale capodopere, ascunde și povestea tristă a imposibilului mariaj dintre Franz Liszt și Carolyne zu Sayn-Wittgenstein. 

După studierea istoricului, scăpăm de amărăciunea romantică a locului doar pornind către una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii: Piazza Navona. Ca să prindem puteri, poposim mai întâi pe terasa localului La Piccola Cuccagna, pentru un Frascati și un prânz copios. 


Renaștere peste antichitate, frumusețe în formă continuată, asta oferă Piazza Navona milioanelor de privitori care-i calcă anual pavajul. Dacă vrei să compari o hartă modernă și una antică, vei observa că Piața Navona se suprapune vechiului Stadium Domitiani, având forma acestuia. Edificiile de veac XVI și XVII au luat locul gradenelor stadionului construit de Domițian, alături de Odeonul său, destinat teatrului, muzicii și poeziei. Atracțiile maxime ale prezentului sunt însă cele trei fântâni magnifice care își susură povestea veche de aproape jumătate de mileniu. 

Dacă te afli la ceasul potrivit și în unghiul potrivit, te poți juca foto cu efectele luminii mascate de obelisc și de turlele bisericii Sfânta Agnes în Agonie. Lăcașul a fost ridicat în sec. XVII pe locul în care fusese martirizată în veacul IV o fecioară de 13 ani provenită dintr-o nobilă familie romană adeptă a creștinismului. Agnes a fost expusă goală în circul lui Domițian și omorâtă pentru că  refuzat să se căsătorească și să lepede de credința sa. Potrivit legendei, părul i-ar fi crescut în mod miraculos, acoperindu-i trupul și ferindu-l de batjocura mulțimii adunate în circ.

După promenada prin Piazza Navona, cafeaua o servim, pentru a doua oară, la Sant' Eustachio Il Caffé, acolo unde un chelner inteligent și foarte stilat ne oferă cu greu o masă, după câteva zeci de minute de așteptare. Nu-i nimic, am avut timp să fotografiem biserica din apropiere, care poartă deasupra  o cruce sprijinită pe capul unui cerb. După o prea scurtă contemplare, ceasul ne avertizează că-i timpul să pornim către hotel, pentru a îndeplini ritualul nedorit al plecării. 

Un banner uriaș de la intrarea în Istituto di Bele Arte anunță că L'Accademia di Roma este con il popolo iraniano, iar pe tabla unui local cu patron din sud citim un singur meniu: Napoli Campione d'Italia, urmat de o inimioară. Apoi, ajungem în Piazza del Popolo, trecem prin poarta omonimă și săvârșim, cu inima strânsă, ultimele gesturi ale șederii noastre la Roma: împachetarea, plata, călătoria cu metroul până la Gara Termini și cu trenul până la Aeroportul Fiumicino. Benzile rulante sunt lente dar spectaculoase, înserarea se transformă în noapte, niște copii se joacă cu valizele în sala de așteptare, tamponându-se cu plânset și provocând intervenția severă a părinților. În aeronavă, la sol, privim amuzați nenumăratele avioane care se aliniază apropiat, unul după altul, luând curbele ca niște mașini în parcare și decolând apoi în infinitatea unei nopți senine, deasupra luminilor Romei care strălucesc ca niște giuvaiere pierdute. Mâine, servim în club. Mâine, unde ieșim?

 

În timp ce traversăm în aer Italia și Adriatica și Dalmația, gândurile se întorc în Orașul Etern, ca niște flash-uri care luminează amintirea. Probabil că nu am reușit să atingem, să măsurăm Roma decât cu un deget. Precum marea, situată nu foarte departe, Roma e incomensurabilă. Și șapte zile de contemplare nu îi pot cuprinde cele aproape trei milenii de civilizație. Revăd înghesuiala de nedescris de la Fontana di Trevi, Colloseum, Vatican și-mi vin în minte cuvintele lui Manu: primarul Romei nu e un edil, ci un biet manager al unui uriaș parc de distracții. 

Îmi dau seama acum, în avionul care zboară la kilometri deasupra lumii, că aerul din Roma nu e deloc poluat. Mașinile electrice și cele hibrid se găsesc la tot pasul, taximetrele sunt verzi, diesel-urile au cam dispărut. Poate că doar scuterele și motocicletele poluează. Capitala italiană emană azi alte miresme și alte arome: cele de busuioc și glicină, de flori de salcâm și de cafea ristretto, de piper și de capere, de Frascati și tartufi...

Plăcerile laice nu au estompat însă fiorul spiritual, chiar dacă am ajuns să nu mai suport barocul, nici bisericile uriașe, lăcașuri menite parcă să acopere, să ascundă, să blocheze sursa sacralității. Sentimentul a devenit acut acum doi ani, când am vizitat uriașa bazilică Santa Maria degli Angeli din Assisi, construită peste micul lăcaș ctitorit și dorit de Sfântul Francisc, devenit biserică în biserică. Poate că realizez încă o dată cât sunt atât de adevărate versurile videoclipului ușor cenzurat al trupei Taxi, Dumnezeu preferă lemul, lemnul și spațiile mici... 

Moise șade liniștit pe un tron aproape modest, în transeptul unei biserici puțin cunoscute și, totuși, majore, oarecum protejat de selfie-urile și blițurile milioanelor de turiști. Bustul lui Pericle se pierde, anodin, în Muzeele Vaticanului, invadate de toți peregrinii lumii. Chipul lui Rafael, o vie expresie a spiritualității artistice, s-a pitit înlăuntrul unei piese mult mai vaste, comandate de stăpânul cheilor împărăției lumești și cerești. În schimb, un alt maestru renascentist și-a strecurat câinele înlăuntrul unei opere canonice. După ce-am ostenit, cu niște ani în urmă, vizitând uriașele Galerii Uffizi, sufocate de lucrări monumentale, mi-a rămas în minte doar un singur portret, atât de emoționant și atât de modest ca dimensiuni, al lui Dürrer. 

Protejată de o barieră de sticlă, Pietà, unica operă semnată a lui Michelangelo, rămâne un reper artistic încă accesibil ochiului de călător care nu a venit aici pentru selfie-uri. În vârful fiecărei columne ridicate de împărații martirizatori a fost cocoțat câte un sfânt creștin menit, grație politicii corecte din epocă, să ierte toate păcatele păgânei ere politeiste. Deasupra violenței, trufiei, rafinamentului și opulenței antichității au fost puse câte o aură, câte un apostol, câte o cruce mântuitoare, dar și distrugătoare a trecutului. Și astfel, înainte să fie renascentistă, emancipată, provocatoare, arta a plătit tribut sponsorilor săi, devenind un instrument de propagandă papală. 

Pe copilul iconoclast din mine, nevoit să părăsească cel mai incitant spațiu de joacă al lumii, îl mai încearcă retrospectiv tot felul de dorințe năstrușnice. Aș vrea să mă scald în Fontana di Trevi, să sar într-un picior pe Treptele Spaniole, să scriu o poezie nesemnată pe asfaltul care acoperă Via Appia, să mă dau huța-huța agățat de pendulul lui Galilei, să navighez prin Cloaca Maxima, să mă sui în vârful Columnei lui Traian, să șed cu copiii în cârca unui leu artezian din Piazza del Popolo, să învăț românește papagalii de pe Viale del Belvedere, să ridic degetul în sus în Colloseum, să dansez cu acel Panda uriaș de pe Via dei Fori Imperiali.

Îmi mai vine să gâdil Bocca della Verita până o fac să râdă, să scap un sesterț în Lacul Curtius, să gătesc cu sucitorul niște paste alla romana într-un local din Trastevere, să pornesc o cursă de care aruncând mappa în Circus Maximus, să mă hurducăi într-un car roman pe străzile din Pompei, să înfiez o pisică din Largo Torre di Argentina, să cânt o tarantella pe Circumvesuviana, să urc în fugă scările insula-ei lui Felicles, să pariez pe Diocles. 

Și ce grozav ar fi să descui marile lacăte pontificale cu cheile împărăției, să mă scald în cada lui Nero, să mă dau pe balustradele de marmură ale Vaticanului ca pe derdeluș, să rotesc sfera lui Pomodoro până își ia zborul în spațiu, să joc fotbal cu Papa, să dansez cu Cele Trei Grații, să schimb ordinea statuilor din muzee, să navighez pe o hartă greșită până la capătul lumii, să tăinui un pic cu Michelangelo, alergat de Guardia Svizzera după ce am dat jos o beretă, după ce-am răsturnat o halebardă...

E prea târziu însă pentru toate acestea, avionul a aterizat deja la Timișoara, iar inima mea de copil bate acum într-un trup prea bătrân pentru ea. Dani, fiul nostru drag și atât de grijuliu, ne așteaptă cu țoale groase pe aeroportul timișorean. În capitala Banatului, aerul e mai poluat decât la Roma, simt în nări miros de gudroane și pare că îmi pierd acuitatea olfactivă. Poate însă că nu e totul pierdut. În următoarele nouă luni, de-a lungul perioadei în care a fost documentat și conceput acest material în opt episoade, mă voi tot întoarce în Orașul Etern. Și abia acum, când așez pe hârtia virtuală aceste  ultimele cuvinte, am revenit cu adevărat acasă, chiar dacă inima mea a rămas pentru totdeauna la Roma. 

Franz&Carolyne, o căsătorie interzisă de țar și de papă. Provenită dintr-o familie nobiliară foarte bogată, Carolyne era căsătorită cu prințul Nicholas von Sayn-Wittgenstein-Berleburg-Ludwigsburg, ofițer ofițer în armata țaristă. După o scurtă ședere a cuplului la Kiev, unde soțul era guvernator, prințesa se separă de acesta. Pe Franz Liszt, care se despărțise cu trei ani în urmă de amanta sa, cu care avea trei copii, Carolyne l-a cunoscut în același oraș, în 1847, cu prilejul unui recital de pian din timpul turneului pe care compozitorul îl făcea în Imperiul Țarist. În anul de grație 1848, Liszt s-a stabilit la Weimar împreună cu Carolyne, care-i devenise și muză. Separată de soț, Carolyne, o catolică ferventă, avea nevoie de acceptul Bisericii pentru a divorța de prinț și a se căsători cu Liszt. După două audiențe la Papa Pius IX, situația părea ca și rezolvată; cei doi au programat să se căsătorească în Biserica Sfinților Ambrogio și Carlo al Corso, în 22 octombrie 1861, când muzicianul împlinea 50 de ani. Sosit la Roma cu o zi înainte de ceremonie, Liszt află că aceasta a fost anulată, probabil la intervenția directă a țarului Alexandru al II-lea. Deși au fost împreună 12 ani, căsătoria lui Liszt cu Carolyne nu a mai avut loc niciodată; cei doi au rămas însă prieteni pe viață, continuând să se întâlnească până la moartea pianistului, survenită în 1886.

 

Vinul, viperele, platanii și păsările. „Șerpilor le place deosebit de mult vinul, atunci când au prilejul să-l guste (Pliniu, Istoria naturală). Aristotel a consemnat în mod specific că viperele pot fi capturate când se îmbată cu vin turnat în cioburi de ceramică, lângă zidurile de piatră (Istoria animalelor). (…) Oamenii care beau vin în care au fost înecați țipari își pierd pofta de a mai bea vreodată. (Sf. Isidor, Etimologii) (…) Quintus Hortensius (rivalul lui Cicero ca orator și avocat pledant) obișnuia să-și ude platanii cu vin. În timpul unui proces în care se aflau în tabere diferite, el l-a rugat pe Cicero să schimbe momentul pledoariilor, întrucât trebuia să meargă și să verifice personal cum se toarnă vin la rădăcina unui platan pe care-l plantase pe domeniul său de lângă Tusculum. (Macrobius, Saturnalia)  (…) Păsările imită vocea umană, iar papagalii chiar pot întreține o conversație. Ei devin foarte îndrăzneți, îndeosebi dacă li se dă să bea vin  (Pliniu, Istoria naturală) (…) Se estimează că aproape o sută de mii de germani au fost uciși de armata lui Marius în bătălia de la Aquae Sextiae (102 î. Hr. ), în sudul Franței de azi. Se spune că localnicii din Massillia (astăzi, Marsilia) și-au îngrădit viile cu oasele celor căzuți în luptă și că, după ce cadavrele s-au descompus și au căzut ploile de iarnă, pământul a devenit atât de mănos încât, vreme de mulți ani, a dat recolte îmbelșugate de struguri. (Plutarh, Viața lui Marius) (…) Vița-de-vie ar trebui să fie eliberată timp de câteva zile de copacii de care s-a atașat, dându-i-se voie să rătăcească și să se răspândească singură și lăsată să stea pe pământul pe care l-a privit tot anul. Așa cum vitele eliberate din jug și câinii, după vânătoare, se bucură de libertate, rostogolindu-se pe pământ, la fel și viței îi place să-și întindă șalele (Pliniu, Istoria naturală) (…) Se spune că localnicii din Byzantium sunt atât de împătimiți de vin, încât trăiesc prin taverne și-și închiriază casele străinilor care le vizitează orașul. Când dușmanii au atacat zidurile în cursul unui asediu îndârjit, bizantinii au abandonat lupta și și-au petrecut ziua în locurile obișnuite de dezmăț. Prin urmare, Leonides, comandantul lor, a poruncit să fie construite taverne chiar pe ziduri. Iar prin acest șiretlic, el a reușit în sfârșit să-i convingă să nu-și părăsească posturile (Aelian, Istorii diverse” (*)

Fântânile lui Bernini și ale tuturor papilor. Piesă centrală a Pieței Navona, Fontana dei Quattro Fiumi/Fântâna celor Patru Fluvii e menită să exprime stăpânirea papală asupra întregii planete. În această operă a lui Bernini, comandată de Papa Inocențiu X și realizată între anii 1548 și 1551, lumea e reprezentată prin patru statui, corespunzând fluviilor și continentelor sale cunoscute: Dunăre (Europa), Gange (Asia), Nil (Africa) și Rio de la Plata (Americile). În mijloc se înalță un obelisc egiptean restaurat, adus în bucăți din ruinele Circului lui Maxențiu. Obeliscul din granit roșu de Assuan a a fost comandat de Domițian (81-96) și transportat din Egipt pentru a împodobi spațiul dintre templele zeiței Isis și al zeului-soț Serapis (divinitate din epoca ptolemeică), situate în Câmpul lui Marte. La începutul sec. IV, monumentul a fost mutat în centrul spinei Circului lui Maxențiu de lângă Via Appia. Porumbelul din vârf este emblema familiei Pamphili, din  care au provenit mai mulți suverani pontifi. La sud se găsește Fontana del Moro/Fântâna Maurului, realizată de Giacomo della Porta în 1575, sub forma unui bazin cu patru divinități marine, și redecorată de Bernini, care i-a adăugat un maur ținând în mâini un delfin. Originalul a fost mutat în Galeria Borghese, în piață fiind amplasată o copie. În partea de nord se află Fontana del Nettuno/Fântâna lui Neptun, al cărei bazin a fost conceput tot de Giacomo della Porta, în 1574, ca fântână publică, Grupul statuar reprezentând nereide, cupidoni, cai și alte animale, creat de Gregorio Zappalà, ca și statuia lui Neptun luptând cu o caracatiță, operă a lui Antonio della Bitta, au fost adăugate fântânii abia la sfârșitul sec. XIX. 

Karma de împărați, destine de imperii. Sfârșitul Imperiului Roman de Apus a survenit în 4 septembrie 476 d.Hr., ziua în care ultimul său conducător, Romulus August, care purta și numele fondatorului Romei, și pe cel al primului său împărat, a fost detronat de barbarul Odoacru. Jalnicul suveran final a fost poreclit Augustulus, diminutiv care exprima în latină cât de mititel a fost ca vârstă și ca importanță politică, dar și Momyllus, adică Rușinică, în greacă. Imperiul Roman de Răsărit a încetat să mai existe în 1453, atunci când turcii au cucerit Constantinopolul. Chiar dacă monumentele Romei glorifică faptele de arme ale cezarilor săi, e cert că primul împărat care a a luptat efectiv într-o bătălie a fost Maximin Tracul (235-238 d.Hr.). Historia Augusta, o lucrare târzie și plină de inexactități, consemnează că acest împărat avea înălțimea de 2,4 m și obișnuia să dea gata zilnic o amforă de vin (30 l) și 50 livre de carne (15 kg). Scheletele descoperite la Pompei arată însă că bărbații din Roma antică măsurau în medie doar 1,66 m ca înălțime. O soartă și mai jalnică decât Augustulus ar fi avut-o Valerian (Publius Licinius Valerianus), singurul împărat roman care a murit în captivitate. Învins în bătălia de la Edessa (260 d.Hr.), acesta a fost luat prizonier de regele persan Șapur I (Regele Regilor). Potrivit istoricului creștin Lactantius,  Valerian, un prigonitor al creștinilor, era folosit ca suport atunci când conducătorul persan suia pe cal, iar după moarte, pielea i-ar fi fost jupuită și expusă într-un templu, versiune contrazisă însă de istoricii moderni. (*)

O greșeală pentru eternitate. Dacă în epoca modernă, ca și în zilele noastre, erorile de tipar puteau fi corectate prin câte-o erată,  și dacă acum scăpările de pe foaia virtuală a internetului pot fi remediate instant, în antichitate, suportul de piatră al scrierii nu permitea corectura, o greșeală transformându-se în rebut. Acest adevăr e ilustrat de gafa unui pietrar antic care, distrat fiind, a redat un șablon pe piatra funerară, uitând să scrie numele copilului decedat: HIC IACET CORPVS PVERI NOMINADI (L’Anée Epigraphique 1931, nr. 112). (*)

Răstignirea, o tortură rezervată oamenilor și câinilor. Privind la duduile care plimbă astăzi în tihnă, pe Via del Corso, câte un Teckel sârmos ori vreun Schnauzer pitic, nici n-ai zice că, în urmă cu peste 2.000 de ani, Roma a fost un loc foarte periculos pentru cei mai buni prieteni ai omului. Crucificarea, una dintre cele mai cumplite pedepse din istorie, se practica aici încă din epoca Regalității. Potrivit lui Caius Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân), lucrările la Cloaca Maxima, începute în perioada Tarquinilor, erau atât extenuante pentru cei care le executau, încât mulți și-au luat viața pentru a scăpa de povară. Cadavrele lor ar fi fost crucificate, pentru a descuraja gestul suicidar. În Roma antică, pedeapsa cruntă la care a fost supus și Isus Cristos era aplicată dușmanilor statului, criminalilor, sclavilor fugari, rebelilor. Între aceștia s-au numărat Spartacus și răzvrătiții săi, care au fost răstigniți, vii sau morți, de-a lungul Viei Appia. Nu numai oamenii au fost condamnați însă la răstignire, ci și câinii. Legenda spune că, în veacul IV î.Hr., gâștele sacre ale zeiței Iunona au salvat cetatea atacată de gali, alertând apărătorii, pe când câinii nu au făcut-o. Vreme de jumătate de mileniu, evenimentul avea să fie marcat anual printr-o ceremonie stranie și crudă: în vreme ce o gâscă era plimbată în lectică, mai mulți câini erau crucificați pe o cruce din lemn de soc.

O chirie din Roma antică, în lei, franci și dolari. Proprietarii unui bloc (insula) din Roma antică vînchiriau pe cinci ani apartamentele de la etaj (cenacula), chiriile fiind corespunzătoare spațiului numit domus de la parter. În vremea lui Iulius Caesar (sec. 1 î.Hr.), cele mai mici chirii din Roma pentru un cenacula, care avea în medie 5-6 locatari, erau de 2.000 de sesterți, echivalând cu 2.000 de franci Poincaré (moneda franceză din perioada interbelică) și cu 400 de franci de dinaintea Primului Război Mondial. Dacă ținem seama că, în 1914, leul românesc era echivalent cu francul francez și cu cel elvețian, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei, obținem o chirie minimă /apartament de 80 de dolari, 400 de lei de dinainte de Marele Război, care înseamnă cca 2.400 dolari, 10.600 de lei la valoarea actuală... (***)

Itinera, actus, via. La finalul primului secol după Hristos, rețeaua de străzi a Romei măsura în total cca 85 km. Lățimea lor varia foarte mult: cele înguste, itinera, erau destinate pietonilor; cele medii, pe care putea trece un singur car, era numite actus; calea largă, cu lățimi între 4,8 și 6,5 m, pe care cel puțin două care puteau merge alăturat, se numea via. În total, în interiorul zidurilor republicane existau doar două viae (Via Nova și Via Sacra), iar în întregul oraș, cu cele 14 sectoare ale sale, se găseau 20 de viae. Lărgimea celor mai multe străzi (vici) era sub 4 m. Lățimea minimă a străzilor pe care locatarii puteau să-și construiască balcoane era de 2,9 m. Cele în pantă, de pe coline, purtau numele de clivus. Noaptea, orașul devenea un loc periculos, chiar dacă străzile importante erau patrulate de gărzile de noapte, care purtau torțe; în schimb, pe multe vici, singurii care făceau legea erau asasinii (sicarii), pungașii și hoții (effractrores). În ciuda legii postume a lui Caesar, nu toate străzile romane aveau pavaj/margines și trotuar/sternendae în epocă. În timpul zilei, potrivit aceleiași legi,  în Urbs puteau circula doar pietonii, litierele și călăreții; de la răsăritul și până la apusul soarelui, trecerea carelor era interzisă în cetate, cu excepția celor destinate ceremoniilor, triumfurilor, jocurilor, lucrărilor de construcție. (***)

Casa antică romană și dorul de câmp. „Comparată superficial cu moștenirea ei din a treia Italie, insula Romei imperiale face dovada unui gust mai delicat, a unei mai mari eleganțe și, într-adevăr, casa antică este aceea care ne face să avem impresia cea mai modernă. Ornamentele ei formate, aici, din lemn și din mortar, colo, din cărămizi savant aranjate, erau îmbinate cu o artă a cărei perfecțiune am uitat-o de pe vremea palatelor normande și a castelelor lui Ludovic al XIII-lea. Ușile și ferestrele ei erau de asemenea numeroase și adesea mai mari. Șirul prăvăliilor era, de obicei, protejat și disimulat prin aliniamentul unui portic. La etaje erau, pe străzile cele mai largi, fie terase – pergulae – care se sprijineau pe aceste portice, fie balcoane – maeniata – de o pitorească varietate (...). Pe pilaștrii care susțineau terasele, pe rampele balcoanelor, se răsuceau plante agățătoare. La cele mai multe ferestre erau expuse ghivece de flori, acestea alcătuind grădinile în miniatură despre care vorbește Plinius cel Bătrân și care, în locurile cele mai înăbușitoare ale Romei, îndulceau puțin dorul de câmp al cetățenilor de rând ieșiți dintr-un lung șir de strămoși țărani.” (***)


 

Bibliografie

Beard, Mary,  SPQR: O istorie a Romei antice, Editura Trei, București, 2017 (**)

Carcopino, Jérôme, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979 (***)

DK Eyewitness, Rome,  Penguin Random House

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Roma antică: o istorie pentru toți, Editura Neverland, București, 2018

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Istoria Romei, vol. I-V, Editura Pre Universitaria, București, 2023

Grebe, Anja, Vatican. Toate picturile și frescele marilor maeștri, Editura Litera, București, 2018

McKeown, J.C., Curiozități romane. Povești stranii și fapte surprinzătoare din istoria celui mai mare imperiu al lumii, Editura ALL, București, 2021 (*)

Miniseria TV Joanna Lumley’s Great Cities of the World, ep. 2 – Rome (2022)

adevarul.ro, descopera.ro, historia.ro, istoriesinumismaticawordpress.com, istoriiregasite.wordpress.com, pivnicer.blogspot.com, stiripesurse.ro, tvl.ro, vaticannews.va, vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com, Wikipedia 

 

Galerie foto:  Basilica Sant'Ambrogio e Carlo al Corso, Belvedere, Bye bye by night, Gourmet, Papagali, Pizza del Popolo, Piazza Navona, River Palace Hotel, Termini&Fiumicino, Vario