Primul nostru gulaș de bizon, la ultima ediție a Festivalului Vânătorilor de la Băile Lipova

Un festival al vânătorilor nu e pentru vegani, vegetarieni, activiști de tot soiul care vor să salveze planeta. Cum, deși dorim la rându-ne să salvăm lumea, nu ne numărăm printre grupurile militante și bine intenționate amintite mai sus, noi nu ratăm decât în caz de război ori pandemie un asemenea eveniment gourmet. Ultimul prilej să sărbătorim apartenența noastră la comunitatea cinegetică a trăitorilor de clipă s-a numit Festivalul Vânătorilor Ediția 2023 și s-a petrecut la Băile Lipova. 

Din Timișoara faci cam o oră cu mașina până la Băile Lipova, pe drumul străvechi care acum traversează autostrada și duce sigur, prin și Mașloc și Neudorf, la destinația amintită. Din Arad, să tot dureze 36-38 de minute, după oră și trafic, călătoria auto la băi și festival. Dacă aș fi politician arădean, la județ, parlament ori guvern, cu expresie la fel de decrepită ca și partidul istoric din care fac parte, mi-ar fi rușine să mă afișez alături de participanții la un festin al vânătorii organizat la Băile Lipova. După cum, dacă aș fi politician cărășean la județ, parlament sau guvern, mi-ar crăpa obrazul de același sentiment dacă aș face o baie de mulțime la Băile Herculane, cu orice fel de prilej public. Și asta fiindcă aceste celebre destinații turistice și balneare, clădite de-a lungul a sute și chiar mii de ani de alte imperii și de alți politicieni infinit mai vrednici, mai onești, mai patrioți, au ajuns astăzi o ruină. 

Mi-ar fi rușine în primul rând față de participanții  și mai ales de concurenții de la festivalul amintit, care au trudit elaborând niște gulașuri, niște mâncăruri vănătorești minunate, ce reflectă o pasiune, o pricepere și o implicare care nu sunt caracteristice, din păcate, clasei politice de astăzi. Toți acești oameni, protagoniști, comercianți, turiști, participanți, au venit cu miile, cu sute de mașini prin tristul târg al Radnei și al Lipovei, oraș lăsat de izbeliște de toți cei care s-au prefăcut că l-au condus în ultimii treizeci de ani. Au parcurs drumul vai ș-amar până la băi, și-au parcat mașinile la margine de pădure, prin noroaiele și imala atât de tradiționale, au înfruntat ploaia și decrepirea, însă nu au făcut-o pentru a pune în valoare vreun vremelnic ales, cocoțat pe o funcție publică la fel de vremelnică, ci au făcut-o pentru ei înșiși, pentru acea bucurie comunitară specifică Rugilor, Nedeilor, Chirvaiului, Fărșangului, zilelor de târg și altor sărbători laice ori religioase care durează de când lumea și care, uneori, au loc în ciuda conducătorilor. 

Mai știi însă, oi fi eu prea naiv și prea pretențios, de parcă n-aș pricepe că tocmai politicienii sunt coorganizatorii, catalizatorii, giranții acestor mari întâlniri de breaslă, prilejuri minunate pentru afișare, îmbăiere pre-electorală, în așteptarea alegerilor și păcălelilor viitoare. Și oi nostalgiza după vremurile, nu chiar atât de îndepărtate, în care aceste funcții politice și administrative nu erau remunerate, ci doar onorifice, prilej de mândrie pentru cei mai buni, care își croiseră deja un rost în viață, așa încât să poată avea grijă, fără comision, și de alții, de cei mulți.

La orele dimineții, ceaunele din fața celor 18 standuri cu participanți la Festivalul Vânătorilor răspândeau niște arome atât de apetisante, încât puteau să facă uitate toate supărările din rândurile de mai sus. Am găsit loc în parcarea băilor strecurându-ne, printre SUV-uri impresionante, cu modestul Yaris, pe drumul devenit tot mai îngust, de-a lungul șirurilor de mașini parcate pe iarbă, de o parte și de alta a căii de rulare. Tarabe de tot felul și muzică de tot felul ne întâmpină încă de la intrare: haine și trofee, legume și căței, mititei și măricei, fumul tuturor ispitelor se înalță spre cerul înnorat, în așteptarea unei ploi care ar putea, în sfârșit, să le potopească pe toate. 

Clisele alunecă pe grătare, apoi toate se așază minunat la locul lor sfârâitor: micii și frigăruile, cabanoșii, cârnații, cărnurile. Dincolo de asta, vezi standul cu kürtőskalács-i și nu te poți abține să nu iei câteva suvenire consumabile. Cineva aduce niște pâini uriașe, probabil aparținând atât de celebrului brand Pită de Pecica, produse care se vând, vorba întâiului cronicar, ca pâinea caldă...

În spațiul rezervat vânătorilor chefi e forfotă mare. Pavilioanele se întrec în arome, buteliile dau gaz sub ceaune, bucătari de încredere, normali ori uriași, amestecă bunătățile cu niște adevărate vâsle culinare. Un adolescent în costum popular atinge ingenuu un foarte real cap de mistreț de la standul unei anume grupe de vânătoare. „Ai grijă, că mușcă!”, îl atenționez hâtru, iar el tresare ușor speriat, ușor supărat. Niște dudui cu paharele de bere în mână admiră oarece câini de vânătoare, de vânzare, întinși somnoros în cușca lor de târg și călătorire. 

 

 Am fost leneș anul acesta, festivalul acesta; mai puține poze, destule cuvinte, mai multă clisă și mai mult salam, mai mulți cârnați și mai multă răchie de la standul bunilor prieteni care reprezintă glorios Cicirul la fiecare festival vânătoresc. Standul e fabulos: un trofeu de bizon odihnește la poalele ceaunului fierbător, situat sub o interesantă creație de maestru tâmplar aparținând chef-ului, amicul Ciprian. Acesta e, de fapt, standul Zooland, al acelui loc atât de des descris în articolele de pe site-urile și blogul clubului nostru, grădina zoologică privată de care se îngrijesc Gabi Mohaci și familia acestuia, alături de mulți prieteni. 

În ceaun fierbe conținutul unui gulaș cu totul și cu totul aparte, cel elaborat din carne de bizon. Felicia, soția bucătarului Cipri, amestecă profesional întregul conținut și, din când în când, mai face câte o glumă foto care are legătură cu încornorarea, grație podoabelor de bizon. Gabi, care poartă o reușită pălărie de vânător,  se întreține cu mulțimea uriașă a amicilor săi. Noi înfulecăm bunătățile așezate pe coarne de cerb lopătar, de elan și de alte vietăți ale pădurii. Coarnele astea îmi amintesc de marea, minunata noastră vacanță scandinavă din toamna anului 2017, realizată cu sprijinul mai multor crame și sponsori din România, care ne-a dus la capătul nordic al continentului european. 

Pe masă, alături de coarne și bucate, se află o interesantă colecție de cuțite vânătorești și nu numai, realizate artizanal, al căror maestru creator se află chiar alături de noi. Admirând măiestria cu care au fost realizate obiectele astea ascuțite, mă gândesc că omul, fierarul ăsta, le-ar da clasă chiar și juraților celebrei emisiuni Arme născute din foc. 

În ce ne privește, în calitate de membri ai Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizați, am adus spre degustare la standul Cicir/Zooland niște minunate Frize albe, niște vinuri roșii de la  Crama Histria și un Cabernet Sauvignon al casei, elaborat în pivnița bunicii din struguri de Măderat. În duminica asta însă, cea mai bună băutură e răchia galbenă a familiei Mohaci, care curge fără încetare, în dețuri, dintr-un butoi inscripționat așa: La mulți ani! Gabi 40. Iar mai apoi, e foarte bună berea oferită de autotoneta de vizavi, acolo unde simpaticul proprietar neamț, de loc din Glogowatz (localitate căreia unii i-au spus, neinspirat, în ultimii 70 de ani, Vladimirescu), tocmai sosit de la Oktoberfest, oferă niște băuturi din hamei cărora nu poți să le reziști. Mai ales că începe să plouă și e musai să te refugiezi sub marchiza mașinii din care curge bere craft. 

Anul ăsta, din juriu face parte prietena noastră Claudia Rista, ambasador culinar, Fata care gătește cu flori, potrivit numelui și afacerii sale virtuale. Ne revedem întâmplător în mulțime și ea își intră de îndată în atribuții, cercetând și standul la care noi ne facem veacul. Mai multe reprize de ploaie ne tulbură sărbătoarea asta câmpenească la care contribuie zeci de ceaune fumegânde. Chef Cipri are excelenta idee să îl aducă la stand pe cântârețul incaș de la intrare, cu tot cu naiul și boxa sa amplificatoare, după care încropește un excelent dans amerindian, potrivit cu tematica și alegerea culinară a echipei, cu proveniența istorică și geografică a cărnii din ceaun. 

E spectaculos și ploios totul, sunt multe ședințe foto, dansatorii își fac treaba pe scena din fața Asociației Internaționale a Polițiștilor, Secția Română, Regiunea 1 Arad... Ploaia ne udă în reprize, o alungăm cu bere, vin și răchie. Cui îi mai pasă de premii, așteptăm gulașul! Ca vânători-culegători de eveniment și de clipă, degustăm primul nostru bizon și suntem entuziasmați! Cipri se arată un bucătar priceput, care știe să dozeze blând toate ingredientele; el gătește românește și ardelenește, adică echilibrat, preluând rețete din arealul nostru care a fost cândva austro-ungar. Nici un condiment nu acoperă gustul cărnii din ceaun: toate ingredientele au fost pregătite atent cu o zi în urmă, carnea e fragedă și fină, amintește vag de vită și mai mult de un vânat parcă necunoscut, nobil și greu de ucis. 

Nu te poți abține, trebuie să devorezi cel puțin două porții. Și să dai propriul premiu acestei echipe grozave care a gătit/pregătit totul. Asta am și făcut, i-am premiat pe toți cei de la Zooland și pe toți cicirenii și amicii de pretutindeni prezenți la standul lui Gabi. Și-am luat-o apoi către parcare, pe propriile picioare, pe șoseaua noroită, de asfalt scorojit sub care se află piatra cubică a ultimului imperiu. Cum am plecat oarecum devreme, înaintea înserării, era o aglomerație, un haloimăs de nedescris pe șoseaua ce duce de la băi spre Lipova: mașini parcate pe ambele părți ale drumului, pe sute de metri, dacă nu pe kilometri, polițiști care se chinuiau să dirijeze SUV-urile pe îngustimea de drum desfundat, șoferi grăbiți care mai ales voiau să pătrundă în băi. Bine că am evadat din înghesuiala asta atât de tipică locurilor în care trăim, cu ajutorul mașinii micuțe și al acestor cuvinte care dau un final întregii aventuri!

 

 Galerie foto

Album de familie cu copiii Rugii 2023 de la Ferendia

Ruga noastră profană, de 15 august leatul 2023, de la Ferendia nr. 242, a adunat în curtea casei lui Tatabun, a lui Bati, a Mumei, a lui Moș Ion și a Babei Lena, vreo treizeci de oameni dragi, rude, prieteni, invitați speciali. Între sutele de Rugi care au reprezentat bornele afective  ale existenței satului, de când este el amintit în documente și de când nu este pomenit, și aceasta a avut încărcătura aparte a reîntoarcerii, a revederii, a redevenirii. 

Trei copilași, mai mulți prieteni timișoreni, rude prin alianță din îndepărtata Moldovă, destui amici arădeni și membri ai clubului, câțiva consăteni, alături de cei ai casei. Aceștia au fost invitații de Ruga 2023, între cei noi numărându-se Simona, colega de facultate a Adinei, și un distins domn din Germania, recent stabilit la Arad, alături de soția autohtonă, bună prietenă și colegă de școală cu doamna mea Pivniceră. Cam asta a fost componența ultimei întâlniri de sub șopru, de Sântămărie. Pentru gazde, evenimentul a început cu multe săptămâni în urmă și s-a concretizat în cele trei zile, 14, 15 și 16 august, care au reunit 30 de goști, veniți cu 10 mașini, pe Gealul Țiganilor din satul Feringia.

Chiar dacă părinții, bunicii și străbunicii noștri nu mai sunt, ei continuă să trăiască în sutele de fotografii expuse în încăperile casei. Nici pământurile lor nu mai sunt ale noastre, după confiscări și retrocedări, au devenit parte din uriașele ferme de modă nouă. Numai sufletul lor de feringeni și paori autentici continuă să trăiască în noi, în mine și în fratele meu Marcel, în nepoții Mihai, Mircea și în fiul Dani.

Din zecile de hectare care au dus la deportarea străbunicilor, a bunicii și a părinților mei nu au mai supraviețuit decât casa de la nr. 242 de pe Gealul Țiganilor din Ferendia și lanțul de pământ aferent. Adică o livadă de câteva sute de pomi, o viță-de-vie de câteva sute de butași. O găsești dacă mergi pe Drumul Mare, traversezi Vâna și faci la dreapta pe ultimul drum de țară din capătul satului. În felul lor stelar, Baba Lena și Moș Ion, străbunicul deportat în Bărăgan, care și-a pierdut piciorul în tinerețe luptând nevoit de partea Austro-Ungariei în Marele Război, Muma, bunica dragă, Mama (căruia nepoții i-au spus mai tâziu Bati) și Tata (Tatabun, pentru nepoței), chiaburii și deportații de serviciu ai obsedantului deceniu, continuă să-și cultive pământurile, să-și coacă pâinea, să-și crească animalele în locurile știute. Și o fac mai ales în inima mea, în visele nepovestite, în cărțile nescrise, în memoria eternă a Dumnezeului în care au crezut. 

Caii și câinii lor au murit de mult, vitele nu mai pasc pe Boaza satului, oile nu mai sunt sacrificate de Paști, porumbeii au migrat spre alte zări. Gustul perelor, merelor, strugurilor, prunelor, ludăilor, păsulii, pepenilor, castraveților, mărarului, hreanului și macului de altădată a pierit de mult, o dată cu toate bunătățile care l-au creat. Și totuși, chiar dacă grajdul a devenit odaie de locuit, chiar dacă cletul e baie și șoprul - sală de evenimente, încă mai bem aceeași apă a fântânii săpate de meșterii pricepuții ai altor secole. Doar că nu mai trudim la roata cu vadră și lanț, să scoatem sursa vieții de la 23 de metri adâncime, pe un deal dintr-un sat de care nu a mai auzit nimeni. Ci doar deschidem un robinet, facem un selfie, trimitem un gând peste ocean, navigăm pe net la o viteză mai mare decât cea disponibilă în marile orașe, o fi asta forma noastră bănățeană de libertate...

Altfel, destule sunt la locul lor, dudul și nucii nonagenari, apusul de soare între Cula Vârșețului și la Șumig, stelele Carului Mare, Luna de către Goale, locul acela din no man 's land-ul comunist în care Tata a putut să cultive vie și pruni și grâu și orice altceva într-un mod atât de plăcut, de trudit și de ilegal, la granița dintre două județe, două istorii și două iluzii. 

Cu astea în gând, ne-am dedat totuși la plăcerile prezentului, bucurându-ne de zecile de oaspeți veniți din Arad, din Timișoara, din Ferendia și chiar de pretutindeni. Am avut multe delicii la frapieră, copiii cei mici s-au jucat cu arteziene solare, au plimbat piscine supravegheați de câinii casei, iar cei mari s-au delectat cu vinurile liniștite și neliniștite, dar și cu răchiile obținute din fructele pomilor plantați de părinții noștri. 

Mai multe specialiste culinare s-au întrecut în bucătăria Mamei și a Mumei, pregătind un senzațional papricaș de pui la ceaun. Nu am dus lipsă nici de aperitive tipice, nici de deserturi de acasă, de prăjituri cu care suntem obișnuiți și răsfățați de atâta vreme de doamnele prezente. 

Ne-am zbuciumat cu mingi și cu jucării zburătoare, am huzurit în șezlonguri, am revăzut prieteni și consăteni dragi, am ascultat muzica trecutului și am degustat fructele prezentului, smochine, pere și prune, am strâns ouăle casei și am nostalgizat cu cei mai boemi dintre invitați. M-am bucurat să-l am alături pe Ceacea meu, pe fratele mai mare din toate punctele de vedere, mai vârstnic și mai înțelept, cel care a văzut pomii casei pe când erau lăstari, cel care i-a făcut cușcă iubitului câine curt Hac și cel care m-a învățat să iubesc cărțile mai mult decât pe unele ființe umane, deși biblioteca sa prohibitivă era strașnic păzită în anii '60 de înspăimântătorul Stăpân al Cărților. 

În acest an, în mod deloc paradoxal, în casa de la Ferendia s-a vorbit mai ales în bănățeană și în germană. Și asta fiindcă Marcela a avut grijă să-i traducă soțului Dietmar toate amintirile mele cu cei ai casei, povești care îl includ și pe măcelarul satului, și pe meșterii nemți care au clădit Casa Bătrână a lui Moș Ion, dar și cocoșul sacrificat pentru trăinicia construcției.

Așadar, după cum arată și albumul de familie,  copiii Rugii 2023 s-au numit Valentin, Tudor și Ianis, iar cei mari, Dani, Adina și Vali, Marcel, Sorina, Dan, Simona, Maria și Raul, Mihai și Axenia, Dietmar și Marcela, Claudia, Iasmina și Lucian, Alexandra și Ciprian, Mihaela și Flavius, Ion și Marin, Liliana, Niculina, Viorica, Domnița și Vasile. Iar copiii cu coadă au fost Pinot, singurul Teckel din istorie care a făcut vreodată naveta între Arad și Ferendia, și Ferry, ciobănescul distins care apără proprietatea. Un ochi mai cuprinzător ar fi putut observa prin preajmă și cele 12 găini de companie ale casei, dar și cocoșul competent care le poartă de grijă. 

Probabil că, pentru noi, aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile: e lumea anodină dar identitară de acasă, cu toți cei dragi alături. O Rugă profană dar împlinită, ascultată de Cineva care, acolo sus, ne iubește. În ultimii ani, jocul de la Cămin s-a mutat prin Bluetooth în boxa Sony, iar rugăciunea se poartă mai mult în gând decât în  lăcaș. Chiar dacă nu o rostim în biserica frumoasă care se întrezărește printre pomii grădinii, probabil că ea, Ruga, se face la fel de bine auzită în urechile Creatorului. Și poate că tocmai asta face lumea să meargă mai departe...

 

 Galerie foto

 

Galerie video: O piscină umblătoare, 10 mașini, o singură Rugă