vineri, 21 februarie 2020

Dorvena în februarie, cea mai frumoasă cramă din împrejurimile Pâncotei


Cocoțată pe un deal de la marginea Pâncotei, oraș arădean interesant, încărcat de istorie, Crama Dorvena e mai discretă decât se arată la prima vedere. Și prima vedere e spectaculoasă, e panoramică, o admiri de pe șosea de mergi de la Pâncota spre Ineu ori invers, se dezvăluie ca un monument viticol futurist, încântă ochiul oricărui călător dedat plăcerilor privirii. 
 
Am avut recent ocazia specială să vizităm, în șapte fani ai CDViN, cea mai frumoasă cramă din împrejurimile Pâncotei. S-a întâmplat chiar în ziua degustării susținute de cei șapte magnifici invitați în odăile bunicii, eveniment organizat în club de niște ani încoace. Era într-o sâmbătă, ca intermezzo  strecurat între degustarea de vineri cu Domeniul Coroanei Segarcea și Vinarte, susținută de Big Radu, și cea din seara curentă, de sâmbătă, cu 15 vinuri prezentate de Magnificent Seven ai vinului în dormitorul bunicii. Cinci dintre participanții la ceea ce avea să fie seara magnifică a anului 2020 au avut bucuria să facă cunoștință cu Dorvena într-o zi însorită de început de februarie. Un soare cu dinți ne-a întâmpinat puțin după prânz, mai întâi pe cei care au alcătuit echipajul condus de Negele Enikő, șoferiță rapidă de Cluuuj, iar mai apoi pe cei care au călătorit în compania mai domolului șofer Pivnicer.
 
Oricum ar fi, deși drumul Arad-Pâncota e poate cel mai prost din Europa și chiar din lume, spre marea rușine a autorităților locale, peisajul rămâne spectaculos, ruinele cetății Șiriei străjuiesc zecile de kilometri de-a lungul cărora facem călătoria, ai mereu ce povesti despre aceste locuri, despre gloria imperială de altădată, despre civilizația mitteleuropeană care a pierit odată cu, dar și din pricina comunismului. Când ajungem la Dorvena, cramă din marginea orașului Pâncota, Enikő e deja sus, la locul faptei, însoțită de Dan,  de Elias Macovela și de Paul Blom. Iar eu îi adaug pe Dani, pe George Mitea și pe mine însumi. 
 
Un portar bonom, urmat de un câine lup cuminte și trist, parcă pe nume Akita, mă întreabă dacă am mai dat pe aici. Nicidecum, îi zic, mă aflu pe unde n-am mai fost nicicând, așa că mă invită să-l urmez. 
Se suie în mașină și urcă o pantă îngrijorătoare, în curbă, de-abia mă pot ține după el în viteza întâi, se vede că mi-s om de la câmpie. Și sus, uau, crama e mai mult decât spectaculoasă. 
Clădirea vizibilă are aspect futurist, e lipită de ceea ce va fi fost cândva o carieră de piatră, cumva înfiptă în deal, cu trepte care urcă și coboară pe zeci de metri. 
 
Suntem primiți cu căldură de cei ai cramei, de ghidul nostru Coradini Renato Benvenuto. Așadar, Paul Blom vine de la Amsterdam, Elias Macovela de la Lisabona, Dani – mezinul clubului – de la Groningen, Big Radu s-a călătorit tocmai de la București, dar, obosit, n-a mai ajuns aici, iar George Mitea a sosit chiar de mai departe, de la Galați, ca să se afle aici alături de Enikő, entuziastă promotoare clujeană a cramelor Carastelec și Balla Géza. Cât despre Dan, el a venit din apropiere, de la Timișoara, un oraș interesant din apropierea Aradului, iar eu, deși bănățean de baștină din sudul județului Timiș, aș fi parcă de aici și parcă sunt cel mai arădean dintre toți. Oricum ar fi, Renato se dovedește o gazdă minunată, mai întâi vorbește în română, iar Dani, student de Groningen, traduce totul în engleză pentru Elias și Paul. Mai apoi, Coradini Renato Benvenuto își dă drumul în engleză și se descurcă foarte bine, explică tot-tot-tot.
 
Crama e structurată pe mai multe nivele, sus găsim partea administrativă, sala de degustare, încăperile care oferă o minunată panoramă asupra Pâncotei și împrejurimilor, o câmpie tăiată în două de drumul plin de denivelări care duce la Ineu. Dacă te pui să cobori, găsești alte paliere, cu zeci de cisterne de inox, cu baricuri, cu linii de îmbuteliere, cu întreaga tehnologie  vinicolă familiară, pe care o regăsești în calitate de voiajor oenofil. Există un loc în care poți admira muchiile cramei lipite de dealul abrupt și pietros. Dar și o platformă de acces pentru vehiculele agricole, cu belvedere, loc bun pentru ședința foto cu magnifici și cu prieteni de la Dorvena. După vizita îndelungă prin toate cotloanele vinăriei, ajungem în sfârșit sus, înapoi, în sala de degustare, și savurăm cele cinci vinuri oferite de amfitrioni. Ba chiar și un al șaselea vin, o Fetească Neagră din 2015, altminteri minunată, deși epuizată de pe piață, oricare ar fi ea.
 
Aflăm că brandul Dorvena aparține societății Vignadoro, parte a firmei italiene Genagricola, că SRL-ul a fost înființat în 2007 iar crama a fost zidită în 2010, că societatea deține, între altele, 110 ha de vie și reprezintă cel mai mare concern agricol din vestul țării. Făcusem cunoștință cu vinurile Dorvena pe la Rovinhud și pe la Vicii și delicii, două festivaluri importante organizate la Timișoara și Arad. Mărturisesc că atunci am remarcat în primul rând vinurile albe, Pinot Gris (Gri sau Grigio, cum vă place) și Feteasca Regală. Acum servim pe rând: Pinot Gris 2018, Fetească Regală 2018, Rosé 2018 (Merlot, Burgund Mare), Fetească Neagră 2018, Pinot Noir 2017, Fetească Neagră 2015.
 
Albele sunt vinuri simple, directe, limpezi precum izvoarele de munte. Pinot Gris se arată  plăcut și proaspăt, pentru mine ar fi emblema cramei, lucrat pe gust italian, de calitate italiană. Feteasca Regală are mineralitate, e un companion plăcut mai degrabă într-o zi toridă de august decât în după-amiaza asta reumatică de februarie. Rosé-ul alunecă ușor pe gât, nimic de povestit, doar de gâlgâit. Poate că, dintre Pinot și Feteasca Neagră tânără, aș alege primul vin. În schimb, Feteasca Neagră din 2015 oferă fiorul necesar oricărei întâlniri cu vinul: ai vrea să repeți experiența. 
 
Am săvârșit o reușită ședință foto cu Dan în chip de Nichita pe fundal cu câmpii și biserici arădene, cu Elias și Paul și Enikő mai degrabă magnific de sfioși. George nu a fost tocmai cuminte, butonând ceva în chip de eroare  pe panoul computerizat al cramei. De aia om fi pătimit atâta de mult la întoarcere, dat fiind că atât eu, cât și Enikő am fost opriți de oamenii cu chipiu, pe varii motive. Desigur, nu ascultam tocmai Vama Veche la momentul cu pricina, așa că am trecut toate testele cu bine. Le-aș recomanda totuși așa-zișilor oameni ai legii care populează dens și excesiv drumurile dezastruoase ale patriei să se relaxeze din când în când, pe seama salariilor mărite, să practice turismul acasă, să aplice mai degrabă spiritul decât litera legii. Chiar dacă nu sunt oameni de litere, din când în când, în civil, mai pot vizita și buchisi câte o cramă, nu câte o vamă, măcar pentru a înțelege marja de eroare a aparatului din dotare.


marți, 14 ianuarie 2020

Novi Sadul ca o Delicatesă servită pe o terasă cu vedere la Dunăre


Poate părea neobișnuit să scrii un reportaj la un an și mai bine de la întâmplare. Cum nu a mai fost timp atunci, în primăvara lui 2018, pe când colindam Novi Sadul ca pe un alt acasă, am zis să înșir cuvintele acum, în anul tuenti-tuenti, cum se spune la noi la Bruxelles, vorbă de prim-ministru corigent la toate. 
 
Destul că era o zi însorită de primăvară când Claudiu, destoinic membru de club, s-a înființat cu Volkswagenul său clasic și puternic în fața odăilor bunicii pentru a ne prelua spre călătorire către festivalul Novosadski Salon Vina. Pinot picotea la soare, cu o tristețe de puiuț în privire, noi ne pregăteam să ajungem în capitala Voivoidinei via Ungaria.
Se pare că drumul prin Ungaria rămâne pentru arădeni cea mai scurtă rută către Novi Sad. Și dacă n-o fi așa, tot merită să o iei pe autostradă, pe la Nădlac, și apoi să o iei la stânga, spre Beograd, de-a lungul unei porțiuni sârbești de autostradă. Măcar fiindcă poți opri la restaurantul pescăresc de la marginea orașului Szeged, Fehértói Halászcsárda, pentru o ciorbă de somn și alte bunătăți, pentru un rosé unguresc, așa cum am făcut noi. Măcar fiindcă îi poți poza pe Dan și Claudiu cu babețicile lor roșii, în așteptarea chelnerului ceremonios care aduce tot ce îi cere Adina în maghiara ei literară de Arad.
 

În rest, am avut o călătorie plăcută de-a lungul marii câmpii sârbești, un peisaj cu tractoare care seamănă, cu vaste silozuri și mori pe nume Julia, cu steaguri roș-albastru-albe fluturând în vânt. 
Ne-am cazat la Hotelul Park, ale cărui împrejurimi numai de cinci stele nu arată, dar care altminteri oferă un confort suficient călătorului oenofil. Mai ales că festivalul de vin are loc chiar la parterul său.
Să spunem că am ajuns aici din două motive: ne aflam de mulți ani în căutarea Tămâioasei Negre (Crna Tamjanika), un soi rar cultivat pe doar 50 ha în Serbia, pe care speram să-l găsim în cadrul salonului; apoi, am dorit să facem cunoștință cu al doilea mare oraș al Serbiei, fie și pentru că ne-a fost familiar atâta amar de vreme grație postului său de radio în limba română.
 
Până la urmă salonul a fost unul de calitate, cu vreo 90 de participanți și sute de vinuri oferite, însă nu am găsit misterioasa Tămâioasă. Totuși, am aflat aici de un festival dedicat soiului Tamjanika, festival care urma să se desfășoare la Belgrad la sfârșit de mai și în care urma să fie prezenți și câțiva producători de Tămâioasă Neagră. În plus, am întâlnit o mai veche cunoștință de-a noastră, pe Rod Smith, Master of Wine, unul dintre jurații selecțiilor de vinuri pentru mai multe ediții ale cărții The Wine Book of Romania.
 
Spre seară, am zis să degustăm Novi Sadul cu ajutorul vinurilor și gastronomiei locale, așa că am luat un taxi, înțelegându-ne cu șoferul când grație sârbei vorbite de Dan, când cu ajutorul celor mai uzuale cuvinte în engleză. Nu-i place hotelul unde stăm, în schimb e încântat de restaurantul ales pentru cină, Project 72 Wine&Deli, pe care l-am dibuit pe TripAdvisor. Așa am fost și noi, încântați ori poate de-a dreptul extaziați după ce am servit aperitivele gourmet ale casei, însoțite de kajmak, și specialitatea pe bază de vițel, împreună cu un Vranac de top. Servire excepțională, ambient plăcut, chiar dacă acțiunea se petrece pe mica terasă de la stradă, într-un cartier de blocuri. Cred că putem plasa acest restaurant în top 3 al celor mai bune localuri vizitate în cei zece ani de existență a Asociației Vestik, recomandându-l cu entuziasm tuturor călătorilor împătimiți!
 
A doua zi, în drumul nostru spre casă, am trecut trecut Dunărea vizitând orașul și fortăreața Petrovaradin, locurile istorice ale Novi Sadului. Turnul cu Ceas rămâne monumentul emblematic, am ajuns acolo după un urcuș sinuos prin cetatea aflată în curs de restaurare. După îndelungi ședințe foto, după un scurt tur în căutare de suvenire – nu am ales cănile cu Mareșalul Tito și nici pe cele cu Vladimir Putin, ci doar niște tricouri simpatice – ne-am relaxat la un suc, la o bere pe terasa restaurantului Osam tamburaša.  
 
De acolo, cu zoom, am putut imortaliza pescarii de pe Dunăre, picioarele podurilor bombardate în timpul raidurilor NATO dar și podurile reconstruite, turlele bisericilor de tot felul, vechile clădiri habsburgice ale Petrovaradinului, macarale și vapoare, imense bannere cu îngeri. Istoria orașului e una zbuciumată, presărată cu războaie, cu masacre, plină de cuceriri și recuceriri, de populări și depopulări. Nu degeaba, Novi Sadul are atâtea nume: Neoplantae (latină, nume dat de împărăteasa Maria Tereza), Neusatz (germană), Ujvidék (maghiară), Nový Sad (slovacă). I se mai spune și Atena Sârbească, datorită importanței culturale și politice pe care a avut-o pentru sârbi de-a lungul veacurilor.
 
Am părăsit acest oraș de 300.000 de locuitori cu un sentiment de afecțiune și cu nevoia unei revederi, mai ales că în 2021 el va fi, alături de Timișoara, Capitală Europeană a Culturii. Pe drum am oprit pentru câteva minute
pentru a fotografia păsările inocente ale unui iaz nesfârșit.
O vietate la fel de inocentă ne aștepta scheunând acasă, am mângâiat-o îndelung cu mâna care încă purta brățara verde pe care scria Novosadski Salon Vina, un suvenir pătat cu Vranac din capitala Voivodinei.