Una serata in Famiglia și laboriosul making-of al unei întâmplări criminal de reușite

Zilele trecute am scris o nouă filă din jurnalul degustătorilor rătăcitori care suntem. Pentru asta, șezând în odăile bunicii, am rătăcit prin multe locuri din Italia, cum ar fi Veneto, Umbria, Valpolicella, Asti, Puglia și Sicilia, ba chiar am trecut oceanul, pentru o conversație la un trabuc cu un bun amic din Taormina.

Inaugurăm o nouă serie de evenimente în club căreia i-am spus The Italian Cook Job și care ar putea să se numească la fel de bine Serata in Famiglia. Ideea a stat in sertar cu anii împreună cu cartea care a stârnit-o, The Mafia Cookbook, până când astrele s-au aliniat în sfârșit pentru a o pune în scenă. Și pentru asta a fost nevoie să alegem niște rețete și ca Adina să le gătească succesiv. Și a mai fost nevoie să ne sacrificăm și să le savurăm, hotărând că sunt minunate. Ba a mai trebuit să găsim și șase vinuri pe măsura rețetelor, unele din acelea care costă cât un televizor, așa încât serata/evenimentul/degustarea să fie cu adevărat gourmet. Ca show-ul să fie complet, unii dintre noi s-au costumat adecvat pentru asta, primind și premii pentru efortul creator.

Așadar într-o frumoasă zi dintr-o lună a unui an uitat, înaintea unei degustări pe care nu ne-o mai amintim, Dan vine în club cu o carte și propune să facem cândva un eveniment pornind de la conținutul ei. E vorba de un volum dedicat mâncărurilor preferate de membrii Mafiei, semnat de Joseph „Joe Dogs” Ianuzzi, un celebru mafiot spășit având inițial ca pasiuni lumești cursele de ogari (de unde i se trage și porecla) și gătitul și, după „retragere”, chiar scrisul. Cartea conține 39 de rețete preferate de capii Famigliei, însoțite de povești savuroase dintr-un mediu italo-american care a făcut subiectul multor filme de Hollywood și nu numai. Zis și nu prea făcut, fiindcă evenimentul avea să aștepte ceva vreme până să prindă viață în odăile clubului.

Volumul a așteptat ani de zile în sertarul lui Dan, până la sfârșit de aprilie 2026, când am hotărât și reușit să dăm viață ideii. De-a lungul unei săptămâni întregi, am vânat cele mai potrivite ingrediente prin cele mai bune magazine arădene, am scotocit prin vinotecă și prin wine stores în căutarea unor vinuri alese și asortate, gen Amarone, Ripasso etc., pe gustul lui Il Padrone. Adina a elaborat în familie cele trei rețete selectate din cartea lui Ianuzzi: Orechietti with Peas and Prosciutto, Baked Pork Chops Philadelphia, Zabaglione. În calitate de cobai de lux în pregătirea evenimentului, le-am pozat și devorat, găsindu-le extraordinare. Abia după tot acest ritual hedonist, spectacolul gourmet putea să înceapă...

 La ceasul înserării, un domn impozant însoțit de soția sa fermecătoare coboară dintr-un Mercedes interminabil, oprit în fața clubului. E timpul să înceapă banchetul! Spumantul Fulvio Beo, o șampanie italiană produsă de Ca’ Rugate, o cramă de 90 ha din zona Veneto, deschide degustarea. S-a înnobilat vreme de zece ani în vinotecă de Pivnicer, așteptând momentul potrivit pentru împărtășire. Elaborat din soiul Garganega, dezvăluie un perlaj fin și note citrice seducătoare, care ne transportă pentru o clipă în nordul Italiei. 

La o masă centrală șede un cuplu de la începutul veacului trecut; el poartă o pălărie cu bentiță, ea fumează din sipcă; o altă divă, cu șal alb și rochie neagră, a venit singură la petrecere, fără mafiotul de serviciu. Mai încolo, perechea coborâtă din Mercedes face conversație într-un grup animat; don Claude se pregătește să umple curtea bunicii de fumul trabucului său cubanez, iar donna lui face senzație cu o ținută care emană power femininity. 

După vinul de început, de socializare selectă, ne pregătim de un aperitiv special ales din cartea lui Joe Dogs: Orecchiette cu mazăre dulce și prosciutto crocant/Orechietti with Peas and Prosciutto/Orechiette con piselli e prosciutto. Orechiette reprezintă un tip de paste din Puglia de forma unor urechiușe, de unde li se trage și numele. Le-am servit în farfurii din două imense frapiere, iar în pahare am turnat un super-umbrian produs la Castello della Salla, cramă aparținând marii familii Antinori: Cervaro della Salla 2016 (Chardonnay&Grechetto). O tăcere apetisantă umple clubul: pastele oferă o sumă de contraste blânde, aproape umami, vinul e o combinație de arome divine, de vanilii potrivite la masa zeilor, de fructe neștiute dintr-un paradis uitat.

 După acest moment pe care destui l-ar fi vrut prelungit la nesfârșit, am ales un intermezzo oenofil: un Nero d'Avola 2022 de la crama siciliană Baglio di Pianetto. Un vin proaspăt, mineral, cu arome de rodie de la poalele Etnei. Și tot ca un intermezzo, Dan părăsește clubul pentru a realiza, în curtea bunicii, un interviu pe tema bucătăriei italo-americane  cu Salvo Lo Castro, mare chef internațional și bun prieten al clubului. Originar din Taormina,  Sicilia, școlit în domeniu și prin restaurante din Paris, Florența, Roma, Tallinn și... Arad, stabilit o vreme la Viterbo și devenit chef pentru papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, Salvo a gătit și pentru comunitatea CDViN, în cadrul unui eveniment din iunie 2019. 

Aceea a și fost cea mai complexă seară a anului, în zece ore fiind pregătite 182 de farfurii cu specialitățile propuse de chef-ul sicilian. Meniul a cuprins antipasti: Polipo al guazzetto con spuma di patate aromatizzate alla menta/ Caracatiță în sos tomat (guazzetto) cu spumă de cartofi aromatizată cu mentă și Mini tartar de vită cu sos de gorgonzola și crema di uovo; primi piatti: Raviolino al branzino/ Ravioli umpluți cu biban de mare, urmate de Paccheri di gragnano con coniglio e porcini/ Paste Paccheri de Gragnano cu iepure și hribi; secondi piatti: Tonno vitellato/Ton în sos de vită și Mini filetto al gorgonzola/ Mini file (de vită) cu brânză gorgonzola. Desertul irezistibil a fost elaborat atunci de Pivniceră: New York Cheesecake.

Salvo a mai gătit, tot în iunie 2019, pentru Papa Francisc, cu prilejul vizitei sale la București. Ne bucurăm să-l revedem, fie și pe ecranul telefonului, fumând un trabuc în grădina restaurantului său newyorkez și povestind despre simplitatea și măiestria bucătăriei italiene (un proverb de pe alt continent, din Țara Soarelui Răsare, legat de jocul de go, spune așa: „Maeștrii se recunosc după ceea ce știu să facă cu lucruri puține”).

Întorși în club, în anturajul de don-i și donne, am savurat felul principal: Cotlet de porc la cuptor cu sos de ciuperci, șalote și cognac, piure de legume și sos de mere/Baked Pork Chops Philadelphia/Costolette di maiale al forno alla Philadelphia. L-am servit în compania unui vin al cunoscutei crame Giusti: Valpolicella Ripasso Superiore 2012. Cu sediul în Treviso, crama deține podgorii și în zona Valpolicella, fiind renumită și pentru vinurile sale obținute prin metodele Amarone (strugurii din soiurile Corvina, Corvinone și Rondinella sunt lăsați la uscat 3-4 luni, sunt storși iarna după ce pierd 40% din apă, rezultând un vin ușor amar, condimentat, corpolent și alcoolizat, cu arome de fructe negre, tabac și piele) și Ripasso (vinul roșu tânăr Valpolicella Classico e trecut peste tescovina rămasă de la producția vinului Amarone, rezultând după o a doua fermentație un vin complex, condimentat, cu note de fructe negre și ciocolată).

A fost o asociere excepțională: mâncarea e o reinterpretare a cotletului de porc, gătit frăgezit din bucăți mai groase de carne, mult îmbogățită de condimentarea cu piper verde, de coniacul mai vechi de zece ani, de gustul fin al piureului de cartofi, țelină și păstârnac, dar mai ales de contrastul oferit de sosul de mere. Un Ripasso, un Baby Amarone cu arome de tabac scump care s-a desăvărșit 14 ani în vinoteca de sub club, a completat perfect toate celelalte condimente ale rețetei. Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, am servit apoi și ceea ce pentru unii o fi fost vinul serii: Ca' Rugate – Amarone della Valpolicella 2014. Această cramă din Veneto, care a furnizat și primul vin al serii, deține, între altele, și 35 ha la Montecchia di Crosara, într-o zonă care face parte din așa-numita Valpolicella extinsă. După 12 ani, acest Amarone trece cu brio proba prestigiului și a nobleței: aromele aparțin unor fructe divine, vanilia o fi furată din plantațiile zeilor, ciocolata e din aceea de pe obrajii unui copil, tutunul l-o fi fumat o zeitate diabolică, păgână. Un moment apoteotic, care ne scoate definitiv din grijile deloc puține ale prezentului, transportându-ne într-un basm decadent.

Cum-necum, cu un picior ieșind afară din mit și cu unul intrând în el, am ajuns și la desert, adică la Zabaglione/Spumă caldă italiană din gălbenușuri, zahăr și Porto, având ca asocieri premium cantucci și înghețată de vanilie. I-am asortat un vin al cramei piemonteze Icardi: La Rosa Selvatica Moscato d’Asti 2024. Despre desert: o încântare! Au dispărut repede porțiile din cupe, multe fiind umplute și a doua oară. Niște cantucci à la Adina au însoțit bine vinul asortat, iar înghețata a întregit cea mai dulce parte a serii. După cum a făcut-o și excelentul vin de la Icardi, de felul său dulce, puternic aromat, foarte floral, ușor neliniștit, cu arome de roze din grădinile Afroditei. Aciditatea acestui vin, unul dintre preferatele serii, a compensat perfect zahărul, asociindu-se perfect la desert.

Să mai spunem că toate vinurile servite aparțin unor crame faimoase prezente în volumul Duemilavini. Il Libro Guida ai Vini d Italia, un anuar al Asociației Somelierilor din Italia care îi cuprinde pe cei mai importanți producători din Peninsulă. Ele au fost asortate precis cu bucatele, fiind alese din lista restrânsă a preferințelor gurmanzilor și oenofililor italieni și italo-americani, între care s-au numărat și se numără fără îndoială și mulți membri ai Famigliei.  

Departe de a promova valorile unei organizații criminale, am pus la cale evenimentul mai degrabă ca pe un ecou al unei nostalgii hollywoodiene, dar și ca o promovare a culturii gourmet italo-americane, care înseamnă deopotrivă simplitate și rafinament. Un demers de o complexitate unică în viața CDViN, care a necesitat un efort și o pregătire îndelungate, cu ajutorul comunității clubului. Poate că de-a lungul celor 16 ani de existență a Asociației Vestik și celor 14 ani de club, doar două evenimente au presupus o trudă asemănătoare: Degustare la înălțime. Ultima cină la bordul zeppelinului Hindenburg (mai 2015, 13 vinuri de la cramele listate în anii '30 pe aeronavă  și rețetele originale din epocă) și Secretele gourmet ale Vaticanului. Un festin divin, cu Salvo Lo Castro (iunie 2019, șapte specialități servite în 182 de farfurii, cinci vinuri ale Cramei MaxiMarc).

 Ca și cele două întâmplări amintite, acest adevărat banchet a fost realizat prin efortul afectiv, voluntar și financiar al întregii comunități CDViN, sub coordonarea neobosită a cheffe-i Adina, cea care a dus greul seratei.  Un rol aparte l-au avut cheffe Maria, care a pregătit exclusiv Zabaglione și înghețata, și prietena Roxana, truditoare alături de Adina și Maria la felul principal și la efortul gătirii și servirii, dar și premiantă cu sipcă în cadrul întrecerii celor mai bune costume de epocă asociate evenimentului. Și-au dat concursul decisiv, prin calitatea ingredientelor furnizate,  Alimentara Magic și supermarketul italian Pini. Și, poate, și acel Porto vechi de 21 de ani găsit într-un cotlon al vinotecii Pivnicerului, care a dat unicitate unui Zabaglione altminteri magnific.

După un asemenea extaz, gândul firesc se îndreaptă spre o continuare: pregătim în toamnă, într-una din toamnele viitoare..., un nou festin din noua serie The Italian Cook Job sau Serata in Famiglia, cum vă place. Ne gândim atât la rețete din cartea lui Ianuzzi, cât și la alte bunătăți de Hollywood, prezente în pelicule celebre și asociate cu personalități și personaje notorii cum ar fi: Al Capone, Meyer Lansky, Vito Corleone, Tony Soprano, dar și la unele vinuri surpriză, criminal de bune!

Notă: În privința câtorva fotografii ale evenimentului, unul dintre corifeii serii s-a jucat un pic creativ cu amicul algoritm pe nume AI. Au rezultat niște imagini uimitoare, care i-au teleportat pe cei prezenți, tot așa cum au făcut-o meniul și vinurile, în basmul american din epoca Prohibiției. Se recomandă să încercați mereu asta acasă, mai ales atunci când bănuiți că prezentul a devenit prea sordid pentru propria, uriașa capacitate de visare, în stare să transforme la modul inocent lumea!

Galerie foto

Înainte de despărțire, o plimbare prin Aachen, orașul fântânilor și al lui Karl der Grosse

 Mă întorc în gând, acum că stau la gura sobei, într-o zi de mai a anului 2024, în capătul vestic la Germaniei. Toate sunt la locul lor în această dragă, neștearsă amintire a ultimei noastre călătorii europene. Orașul Alsdorf cu bisericile sale cu turle țuguiate, casa nepotului Mircea de pe o stradă liniștită a urbei, fetița Sofia care și-a pus ghiozdanul în cui, ciocănitorile și pisicile și sticleții și broaștele curții și peștii colorați ai bălții hrăniți cu limacși și grăunțe. Ba chiar și mânjii din vecini, atent supravegheați de foarte nemțoaicele lor mămici cabaline,  de foarte nemțoaicele lor umane stăpâne.

E sâmbătă și ne pregătim să vizităm în cinci, în familie, orașul Aachen, actuală capitală de district, dar și capitala de altădată a Imperiului lui Charlemagne. Nu înainte ca Herr architekt Mircea să-mi facă un tur al orășelului căruia îi spune „acasă” de aproape zece ani. Își pune încălțările folosindu-se de o lungă unealtă de la Ikea și mă suie într-una din ale sale auto (sunt trei: una a Dianei - un proaspăt Mercedes șic și scump, una mai veche - un Touran de familie, o altă nouă - de serviciu).

Vedem pe rând: o favorită patiserie centrală ale cărei scaune, lucru curios, sunt protejate de lacăte; Feuer – und Rettungswache, adică centrul de intervenție de urgență mixt al Pompierilor și Salvării (Danke schoen, AI!); cocoșul de pe turla unei biserici (probabil) protestante; un banner care-i promovează pe Olaf Scholz și Katarina Barley, de felul lor din SPD; centrul cultural și educațional cu a sa Realschule; vechiul turn de apă al Minei Anna; spectaculosul Muzeul Energeticon, al energiei deci, cu bicicleta sa stilizată din roți ale unor foste utilaje miniere; leul (zis din Limburg) dintr-un giratoriu, simbol heraldic de pe stema orașului.

La întoarcere, observăm că am trecut de orele prânzului și acum chiar ne pregătim de o altă emoționantă vizită urbană. E cale de vreo jumătate de oră de la Alsdorf la Aachen, pe drumul de navetă al dragilor arhitecți Mircea și Diana, care profesează  de niște ani în marele oraș german din apropierea triplului punct de graniță Germania - Belgia - Olanda, Vaalserberg Triplex Confinium.

Nici nu am apucat să contemplu șoseaua presărată cu macarale care ridică eoliene, că am și ajuns în Aachen. Și nu e o zi oarecare, ci una de mare sărbătoare pentru oraș: echipa de fotbal Alemannia a promovat în  3. Liga. E aglomerație mare la poarta stadionului, au umplut spațiul suporteri de toate vârstele, cu steaguri galben-negre, ai echipei supranumite Kartoffelkäfer. Mircea trece de numeroșii „gândaci de Colorado” și conduce sigur pe bulevardul năpădit de culori vii, un pic mai încolo ne arată clădirea fostului său job, apoi intră într-o parcare centrală, unde cu greu găsește un loc pentru mașină.

O luăm la pas, ce minunăție de oraș! Noblețe discretă, simboluri medievale, fântâni magice, multe doamne și mulți domni cu căței în lesă, și mai îngrijiți decât ei înșiși, clasă urbană. Străzile sunt împânzite cu panglici galben-albastre, simbol al identității europene a Aachenului, considerat leagăn al Europei grație moștenirii lui Charlemagne (din precauție, ar trebui să-i spun, probabil, Carol cel Mare sau mai bine Karl der Grosse, limba lui maternă fiind un vechi dialect german din Franconia). Firme străvechi, închipuind viori ale unor maeștri lutieri (Geigenbaumeister Thomas), pavaje din eterna piatră cubică, clădiri cu ornamente din fier forjat. Trecem pe Anna Strasse și ne întâmpină apoi uriașa siluetă gotică a Domului.

Apelând la înțelepciunea AI, poți afla că aici au fost încoronați, de-a lungul secolelor X-XVI, nu mai puțin de 31 de regi și 12 regine. Domul, grav avariat în ultimul război mondial, e un puzzle de culori vechi și noi, ale zidurilor, turlelor și vitraliilor, care se îmbină într-un întreg atent reconstruit.

Înăuntru, o splendoare pe care o admirăm dincolo de cuvinte, de cuvintele lui Mircea, care ne tălmăcește stilurile arhitecturale. Cu ochii la râurile paradisului de pe un mozaic de veac XIX, vizităm capele străvechi, admirăm leii de bronz de pe Ușa Lupoaicei, simbol al puterii și continuității, al Noii Rome, dar și al unui pact cu Diavolul. Apoi părăsim acest lăcaș emblematic pe care unii l-ar putea considera punctul zero spiritual al unei Europe unite. Pe sub garguiele cocoțate pe zidurile milenare, demoni și sfinți, fiare și măști, Sofia admiră macheta de bronz a acestui uriaș monument UNESCO. O face cu acea candoare pe care adulții care suntem am pierdut-o de mult și care cuprinde atât de ușor totul, fără să mai aibă nevoie de cuvinte...

Și tot ea ne duce la Fântâna cu vrăbii, Möschenbrunnen ori Spatzbrunnen, oricum i-or spune, nu chiar atât de complicat, localnicii. O ușă cu patină, străveche, în care se oglindesc o bicicletă și niște balcoane cu flori, are mai multe ziare/zeitung-uri înfipte în orificiul cutiei poștale. Clădirile poartă ornamente fantastice, bufnițe și elfi, iar vitrinele...  vitrinele sunt fermecate, te atrag cu ciocolată, zahăr candel și mai ales turtă dulce. Magazinul Nobis Printen, o afacere bicentenară, te îmbie cu bunătăți cu indicație geografică protejată, în formă de lebede și de „Karl”, atât de identitare pentru oraș.

Pășim pe dalele Pieței Katschhof, în spatele primăriei, cu jardinierele sale atât de admirate de Diana, o grădinăreasă înnăscută. Ocolim clădirea străveche, printre iriși și trandafiri, pentru a ne prăbuși obosiți pe o terasă din fața Aachener Rathaus. Am ales restaurantul Zum goldenen Einhorn, La Unicornul de Aur. Nici nu știm acum unde ne-am pus: pe terasa celui mai vechi local atestat documentar din Aachen, care funcționează într-o clădire în vârstă de șapte secole. Știm însă că am comandat o bere excelentă, Gaffel Kölsch, produsă la Köln, în vreme ce Sofia s-a delectat cu niște șnițele cu cartofi prăjiți.

Când să tragem concluzia că acesta e cel mai tihnit loc de pe pământ, se face o larmă și o hărmălaie de nedescris: e mare miting, cu sute de persoane, în sprijinul cauzei palestiniene. Piața se inundă de o mare de steaguri cu benzi în culorile negru, alb și verde tăiate de un triunghi roșu. Din colțurile Marktplatz, din picioare sau de pe motociclete, polițiștii urmăresc placid spectacolul. Clienții Einhorn, care par majoritatea localnici după îmbrăcăminte și stil, se ridică pe rând și părăsesc tăcuți locul...

Stoppt das Massaker in Gaza! scrie pe pancarta unui demonstrant. Pentru un călător din cealaltă Europă, aia mai răsăriteană, peisajul e suprarealist: la baza clădirii gotice, împănate cu zeci de regi creștini din ultimul mileniu, se agită o masă musulmană în care unele femei poartă hijaburi de diverse culori și unii bărbați keffiyehuri roș-albe. O doamnă în vârstă își plimbă pechinezul imperial printre demonstranți, bicicliști, polițiști și tot felul de gură-cască. Terasa noastră s-a golit de nemți, e timpul să plecăm și noi, inocenți pelegrini din est. Pe un fundal cu steaguri palestiniene, Sofia se joacă cu stropii fântânii lui Carol cel Mare (Karlsbrunnen).

„Poartă-te frumos cu străinii, căci ei pot fi îngeri deghizați!”, ne îndeamnă un încă neuitat concept biblic. Îl urmăm în gând, iar fizic pășim înainte și dăm de o spectaculoasă firmă cu poștalion și călăreți,  a restaurantului Postwagen. Fascinată de stropi și de apă, Sofia redescoperă o altă fântână, Hoțul de pui / Hühnerdieb, care reprezintă consternarea făptașului, trădat de un gălăgios cocoș pe care îl credea găină.

Ce ne mai așteaptă oare în această plimbare printr-unul dintre cele mai emblematice orașe ale Europei? O piațetă cu portic roman unde s-au refugiat din calea mitingului  niște îndrăgostiți și destui stăpâni îngrijiți de câini îngrijiți. Pentru a nu uita că ne aflăm în capitala istorică a primei Europe unite, balcoanele poartă ghirlande aurite. Cu modestie de pelegrin, mă mulțumesc să mângâi un cățel bine educat a cărui stăpână se arată superîncântată de atenția pe care i-o acord patrupedului.

Alintată cu înghețată, Sofia admiră candidă vitrina unui magazin de lenjerie intimă, iar noi pășim pe monograma de bronz a lui Carol cel Mare, încastrată cu măiestrie în caldarâm. Mai degrabă ghidați de fetiță decât de părinții ei, ajungem la cel mai magic monument întâlnit în Aachen: Puppenbrunnen sau Fântâna păpușilor. Împodobită cu figurine de bronz mobile cu care se pot juca deopotrivă copiii cei mici și copiii cei mari, această jucărie urbană, asemenea întregului oraș, pare desprinsă dintr-un basm în care am vrea să locuim și să ne jucăm pentru totdeauna.

Și încă nu am terminat... Mai avem de văzut o altă fântână, Kreislauf des Geldes / Circuitul banilor, loc numai bun pentru o ședință foto cu prunci cocoțați pe statuile de bronz sau dând mâna cu acestea, și Parcul Elisengarten, cu ale sale vestigii care atestă cele trei mari epoci care au marcat zona: neolitică, romană, carolingiană. Pe aproape se află un alt loc preferat al Sofiei, pavilionul Elisenbrunnen, cu apă din Izvorul Împăratului / Kaiserquelle, o apă termală foarte fierbinte, folosită în scopuri balneare încă de pe timpul Imperiului Roman. Ne mai rămâne timp să stăm pe pietre, să admirăm vitrinele cu toboșari și firmele cu țapi și licorni, dar și un cățel cu blana stufoasă, pozând pentru eternitate, sub degetul stăpânului,  în fața unui magazin de modă.

Mâine va fi 19 mai, a 12-a zi a călătoriei noastre. Vom râde și vom plânge un pic, Sofia ne va conduce la aeroport și va adormi tristă pe drum, un avion va tăia cu aripile sale cerul parcă mereu ploios și cenușiu al Belgiei pentru a ne duce acasă, acolo unde călătorește și un emblematic pasager care are tatuat pe pulpa piciorului stâng mesajul: Poli T Against Modern Football. Și Timișoara văzută din aer și nevăzută din aeroport ni se va părea mai frumoasă ca niciodată, aproape la fel de frumoasă ca orășelul în care ne întoarcem, cu podul său de fier bine luminat, cu Biserica sa atât Roșie și Săgeata sa atât de Verde, căruia de la o vreme îi spunem, cu afecțiune, Arad – Extrem de Mica noastră Vienă...

 

Carol cel Mare, Pater Europae. Karl der Grosse / Charlemagne / Carol cel Mare (n. 748 – m. 814) a fost un rege al francilor și longobarzilor și duce al Bavariei. A purtat peste 50 de războaie în timpul vieții.  Încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman restaurat, Carol cel Mare a domnit ca atare între anii 800-814, stăpânind cea mai mare entitate politică din Europa de Vest de la căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.). Pentru rolul său de restaurator simbolic al acestui imperiu, este considerat Pater Europae / Părinte al Europei. De fapt, imperiul său, întemeiat în urma  războaielor cu saxonii, longobarzii, maurii și bizatinii, a durat mai puțin de un secol, fiind cunoscut în istorie drept Imperiul Carolingian (800-888). În timpul domniei sale, acesta se întindea pe o suprafață estimată la 1,2 milioane kmp și avea o populație cuprinsă între 10 și 20 milioane de suflete. Cuprindea actualul teritoriu al Franței, o bună parte a Germaniei (teritoriile de la vest de fluviul Elba), nordul și centrul Italiei, nordul Spaniei, Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveția, părți din  Austria, Cehia, Croația și Slovenia.

Catedrala imperială a Germaniei. Domul din Aachen este cea mai veche catedrală din Europa de Nord. Forma actuală reprezintă rodul unui efort care a durat peste un mileniu. Capela Palatină, începută în anul 796 (după unii, în 786) de Carol cel Mare și deteriorată de vikingi cinci ani mai târziu, a fost restaurată și extinsă în anul 983. A suferit  modificări în veacul al XIV-lea, când i-au fost adăugate elemente arhitecturale gotice, și în veacul al XIX-lea, actuala formă datând din anul 1881. În urma celor peste 70 de raiduri aeriene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a suferit daune majore, fiind distruse Capela Palatină, altarul, absida, acoperișul și vitraliile din corul gotic. Lucrările de restaurare, începute imediat după război, au continuat până în prezent. Vitraliile moderne au fost adăugate în anii ’80, restaurarea la interior fiind încheiată în 2011. Domul are  lungimea de 73 m, lățimea de 56 m și înălțimea de 74 m. Suprafața vitrată depășește 1.000 mp. La exterior prezintă 94 de statui, majoritatea adăugate în veacul al XIX-lea, reprezentând regi și împărați, sfinți și alte personaje biblice. În catedrală se află mormântul lui Karl der Grosse, dar și tronul și un bust al său. Lăcașul a fost inclus în patrimoniul UNESCO în anul 1968.

Legendele domului. O construcție atât de impresionantă și de costisitoare precum catedrala din Aachen a ajuns să fie învăluită în legende, în centrul lor aflându-se chiar Diavolul.Se spune că orașul a rămas fără bani în timpul îndelungatelor lucrări de construcție, așa încât localnicii au apelat la ajutorul Necuratului. În schimb, acesta a cerut sufletul primei ființe care va călca pragul domului, sperând că va primi unul de papă sau măcar de episcop. Datornicii l-au păcălit însă, trimițând în locul unei ființe umane o lupoaică. Furios, Diavolul a izbit ușa de bronz a lăcașului, degetul rămânându-i în gura mânerului în formă de leu din partea dreaptă a porții. Legenda e întărită și de prezența în dom a statuiei Lupoaicei (de fapt, aceasta datează din epoca romană, fiind amplasată de Carol cel Mare ca simbol al Noii Rome) și statuiei Conului de pin, simbol al sufletului fiarei. O altă legendă se referă la Lousberg, un deal din împrejurimi. Supărat c-a fost păcălit, Diavolul a vrut să îngroape orașul sub un munte de nisip adus din mare. Pe drum, a întrebat o bătrână cât mai are de mers până la Aachen, iar aceasta i-a spus că-i atât de departe, încât și-ar toci trei perechi de încălțări să ajungă acolo. Înfuriat și ostenit, Diavolul a trântit nisipul în acel loc, rezultând Dealul Lousberg.

Fântâna banilor. Una dintre cele mai celebre fântâni din Aachen, din cele peste 40 de monumente de acest fel în oraș, este Fântâna Circuitul banilor / Kreislauf des Geldes. A fost realizată în 1976 de sculptorul Karl-Henning Seemann cu sprijinul financiar al unei bănci locale. Cele șase statui de bronz amplasate pe marginea unui bazin circular reprezintă în mod alegoric fluxul monetar și modul de relaționare al oamenilor în raport cu banii. Astfel, sunt reprezentate lăcomia, avariția, cerșetoria, dar și filantropia și educația financiară. Apa fântânii e asigurată de izvoarele termale ale orașului și se rotește în sens invers față de acele de ceasornic, ilustrând permanenta mișcare a banilor, necesară pentru menținerea în funcțiune a economiei. Pentru unii, Kreislauf des Geldes poate reprezenta atât un simbol al corupției, cât și o pildă morală. Potrivit unui legende născute odată cu fântâna, cel care reușește să arunce o monedă chiar în centrul vârtejului se va îmbogăți și va avea noroc în viață. 

Surse: AI, Wikipedia

Foto: Aachen, Alsdorf, Căței, Domul, Ferendia luiMircea, Miting, Pe drum, Statui; Întoarcerea, Sofia

Video: Cai și căluți la Alsdorf, Fântâna preferată, Sofia se dă în leagăn, Sticletele și inimioara