CAPITOLUL ȘASE, în care gonim în Frecciarossa cu
300 km/h către Napoli și în care ne zgâlțâim în Circumvesuviana cu 30 km/h spre
Pompei, pentru un spectacol în Teatro Grande și un sărut în Casa degli Amanti
Traseu:
Via Flaminia – Gara Termini – Frecciarossa - Napoli – Circumvesuviana - Pompei
- Via dell’Abbondanza – Termele Stabiane – Teatro Piccolo – Teatro Grande –
Casa degli Amanti – Casa lui Menandru – Casa dell’Efebo - Casina dell’Aquila –
Napoli - Statuia lui Garibaldi
Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; pannini și apă minerală cumpărate din Gara Termini, servite în Quadriportico dei Teatri din Pompei; o bere și o cafea la Chalet Donna Lucia, de la poalele colinei cu colosul Dedal; pizza și vinul casei la Ristorante Attanasio, de lângă Gara Napoli Centrale; în camera de hotel, un Chianti Classico biologic Casale dello Sparviero, de la Manu
25
aprilie 2023. Când am plecat, aproape cu noaptea-n
cap, din camera noastră de hotel roman, nu știam că fraza anterioară, din
titlu, avea să fie cumva rezumatul zilei. Și aveam să aflăm asta abia peste
vreo două luni, citind despre o senzațională descoperire făcută la Pompei.
Așadar în a șasea zi a șederii
noastre la Roma luăm
repede micul dejun pe la ora 7 și apoi fuga-fuguța la metrou, cu rucsacul în
spate, să prindem Frecciarossa.
Coborâm la a patra stație, Termini,
și apoi găsim peronul 7, privind cu emoție la trenul de mare viteză care ne
așteaptă și pe noi, alături de mulțimea călătorilor grăbiți. Urcăm și ne ocupăm
locurile, totul e elegant în acest vagon, scaunele, spațiile pentru bagaje, „nașa”
cochetă care poartă mască. Aduce mai mult cu un avion Freccia asta, primim gratuit câte ceva de băut, câte ceva de
ronțăit. Și ochii nu se pot desprinde de pe ecranul cu informații: circulăm cu
295 km/h! Pentru mine e cea mai mare viteză atinsă cu un vehicul terestru,
Săgeata italiană ne duce de la Roma la Napoli, 240 de kilometri, într-o oră și
un pic. Trece prea repede călătoria asta selectă, nici nu apuc să admir
peisajul cu pini și chiparoși, cerul ușor înnourat al Italiei.
Napoli ne întâmpină cu gara sa splendidă și
iute-iute luăm bilete la trenul Circumvesuviana,
care
străbate tot țărmul Golfului Napoli, trecând pe lângă Vezuviu, prin
Ercolano și Pompei, până la Sorrento. Nu știm ce să credem, costă infim
biletul, iar vânzătorul ne spune să coborâm repede la terminalul subteran Napoli Garibaldi. Aici ne întâmpină
surpriza nu tocmai plăcută de a ne sui într-un tren ca vai ș-amar, care aduce
mai degrabă cu motorul de pe ruta Gătaia - Jamu Mare cu care mult m-am preumblat și
hurducăit în copilăria comunistă. Vagoanele sunt ticsite de lume, de navetiști
și turiști, totul e dezolant în interiorul lor. Ai senzația că te-ai întors în
timp, în anii ’50, într-o sărăcie surprinsă de filmele marilor regizori
italieni. Totul e murdar în jur, geamurile, scaunele, barele de care ești
totuși nevoit să te agăți, căci trenul se zgâlțâie ca o triremă surprinsă de furtună.
Nu e dracul chiar așa de negru însă, aproape că poți zooma Vezuviul intrat în
nori și, la un moment dat, pe partea
cealaltă a compartimentului, până și
frânturi din mare. Și-apoi, dincolo de balcoanele pline cu rufe la soare,
dincolo de clădirile ponosite, nu-i așa că e minunat cântecul solistului
ambulant, înveselind muzica roților de tren cu câte o tarantella napoletană? Și nu sunt minunate steagurile alb-azure și
emblemele bleu ale clubului din Napoli, care încearcă să înfrumusețeze blocurile
cenușii apelând la culoarea cerului?
Mai legănați, mai zgâlțâiți, și totuși
visători,
ajungem, în prima zi a celui de-al 31-lea an al căsniciei noastre, în Gara Pompei Scavi. O emoție aparte îl cuprinde
pe vizitatorul care vine întâia oară aici, în acest atât de bine conservat oraș
roman. Pe de o parte sunt ruinele măreției urbane, pe de altă parte, îl poți
zări pe marele ucigaș, Vezuviul, singurul vulcan activ de
pe continent. Fondat
de greci în urmă cu peste 2.600 de ani, orașul Pompei devenise în veacul I
î.Hr. stațiunea de lux a celor mai bogați locuitori ai Romei. S-a întâmplat
după o revoltă și după ce consulul Sula a transformat Pompei într-o colonie a
Romei. Un cutremur care a avut loc în anul 63 d. Hr. a afectat grav orașul,
care număra pe atunci cca 20.000 suflete. În 24 august 79 d.Hr., erupția vulcanului
a ucis mii de locuitori ai Pompeiului, acoperind orașul cu tuf
și cenușă.
Ultima erupție a Vezuviului s-a produs în urmă cu aproape 80 de ani, în 1944. Și
acesta nu este probabil cel mai liniștitor gând cu care să urci pe vulcan la 1.281
de metri ori să hoinărești pe străzile din Pompei.
Noi o facem totuși, alungând amintirile milenare. E cald și astăzi și-i mare înghesuială la intrare: am nimerit chiar de Ziua Eliberării, sărbătoare națională, când italienii aniversează sfârșitul ocupației naziste și al regimului fascist.
Cătinel-cătinel, cu o hartă cam complicată în mâini,
o luăm către Porta Marina, intrarea principală.
Facem acum și o călătorie în timp și fiecare pas înseamnă poate un an, poate un
deceniu, poate un secol. Pavajul e impresionant: mii, zeci de mii, sute de mii
de dale de piatră duc, prin intrarea arcuită, către ruinele dezgropate de
arheologi. Dalele sunt uriașe, e un efort alpinistic să colinzi pe străzile din
Pompei. Un colos modern de bronz, statuia lui Dedal donată de sculptorul
polonez Igor Mitoraj, a
devenit noul simbol vizibil al străvechiului Pompei.
Suntem pe Via Marina și ajungem la
Forul orașului, acolo unde, printre coloanele milenare, se întrezărește un
centaur impresionant, tot o statuie a sculptorului polonez. Din For începe apoi, în
continuarea Viei Marina, strada principală
a orașului, Via dell’Abbondanza, care
duce la Amfiteatru. Multe dintre edificiile majore sunt închise, la altele, cum
ar fi Termele Stabiane, se stă la o
coadă nesfârșită. Renunțăm să le vizităm și o luăm la pas pe Strada Abundenței. E
aproape imposibil să cuprinzi totul într-o singură zi, sunt
mii de turiști în
oraș la această oră, zeci de grupuri cu ghizi care vorbesc în toate limbile
pământului, aglomerând sau blocând punctele de interes.
Mă dedau la sute/mii de fotografii, colindând
străzile, căutând unghiuri potrivite, detalii, raze pe ziduri
străvechi,
porumbei, inscripții, amfore... Aici totul e de piatră, toate casele sunt de
piatră, adică nemuritoare. Numai oamenii au pierit, într-o singură zi,
condamnați la eternitatea frescelor, coloanelor, inscripțiilor, statuilor și zidirilor
de orice fel. Nu e ungher cu piatră și verdeață în care să nu zărești câte un voiajor,
câte o turistă în contemplare, în fotografiere, în adorație.
Am simțit pentru o clipă, dar nu atât de acut ca la
Troia, în urmă cu 29 de ani, că vântul îmi vorbește,
că briza poartă șoaptele
celor care au trăit și au fost fericiți aici, în acest mormânt urban pe care îl
admiră toți călătorii pământului. Că aerul poartă încărcătura emoțiilor,
patimilor, suferințelor și fiorurilor trecutului, că-ți trebuie un alt simț
pentru a percepe sufletul ființei urbane care a fost Pompei. Mi-ar fi plăcut să
fiu doar cu Adina aici, nu pot să descifrez acest sentiment ocult, e prea multă
hărmălaie în jur, așa că pășesc din dală în dală și fotografiez obsesiv doar
ceea ce se vede.
Și se văd multe: capiteluri care șed pe tuf, pe un
tuf din care au răsărit ierburi și flori; porumbei
imemoriali care se uită
amuzați la toată această forfotă, păsări care au supraviețuit cutremurelor,
erupțiilor și mai ales oamenilor; trepte care par că urcă
spre cer și care duc
totuși spre aceeași panoramă cu ucigașul vulcanic învăluit în nori; amfore,
cuptoare și fântâni lipsite de ingredientele sacre ale vieții: vinul, pâinea și
apa; cățeii călătorilor osteniți care șed pe pietrele unui uriaș teatru pe
scena căruia nu se joacă astăzi decât această reprezentație turistică; fragmente
de zid prăbușite, cu tot cu oțelul susținător; macarale italiene, care romane
reconstituite și multe amfore care se sprijină de ziduri.
Am ajuns, osteniți, la Teatro Piccolo, în prezent închis, și la Teatro Grande, prilej de panoramare și de
scurtă odihnă pe treptele
edificiului. Un puști sare din treaptă în treaptă, căutându-și părinții, e zumzet
de multe limbi aici, ghizii își fac treaba, doamnele în vârstă dau din evantai,
noi rugăm un adolescent să ne facă o poză în doi, ca la Troia, pentru bună
comparație.
După o ședință foto cu Teatro Piccolo, săvârșită printre gratii, pe sub arce, cât mai
wide, ajungem în
Quadriportico dei Teatri,
unde, obosiți și înfometați, găsim un locșor al nostru în care să ședem, să
devorăm un pannini cumpărat într-o
gară oarecare și să savurăm o apă minerală ieftină, la adăpostul unor ziduri
din care cresc floricele și urzici. Intimitatea nu durează decât un minut,
brusc apar turiști care își fac selfie și care, poate, ne imortalizează și pe
noi ca pe niște elemente de dioramă... Ironia este că ne aflăm într-o zonă de
agrement destinată spectatorilor antici ai celor două teatre, transformată
cândva în școală de gladiatori.
Așa că părăsim discret încăperea și iar pornim pe
străzile de piatră ale orașului. Norii se adună deasupra noastră, ajungem la Casa degli Amanti, închisă azi, loc bun
totuși de selfie după 30 de ani de căsnicie... Deschisă e însă Casa lui Menandru, una dintre cele mai
mari din Pompei, botezată nu după ultimul său proprietar, Quintus Poppaeus,
rudă cu soția lui Nero, Poppaea, ci după o frescă a poetului grec
Menandru.
Aici lumina mi-a oferit unele dintre cele mai bune fotografii ale zilei, poate
că nu scenele din războiul troian au fost cel mai bine surprinse, ci coloanele
peristilului, grădina interioară și doamna cu cățel în brațe, care au adus o
nouă viață, o nouă bucurie în această locuință antică de patrician.
Nu așa de mare, și totuși de un seducător rafinament
este Casa dell’Efebo, una dintre cele
mai
emoționante mărturii despre trecutul prezent, despre antichitatea
tangibilă. Îmi dau seama că acest sit, acest edificiu, a devenit unul din
preferatele mele, din toate călătoriile trecute și viitoare. Poartă acest nume
din pricina unei statui de bronz descoperite aici, reprezentând un tânăr, un
efeb, care se află în prezent la Muzeul Arheologic Național din Napoli. Statuia
era folosită ca suport pentru iluminatul sălii în care aveau loc banchetele, triclinium.
Casa are trei intrări, reprezentând probabil cumulul
a trei proprietăți diferite. O mică grădină aflată la
intrarea principală îți
dezvăluie apoi o bucătărie minusculă. Încăperile sunt împodobite cu fresce încă
vii, transmițând emoția unei arte milenare. Păuni și șerpi, sfincși și
cupidoni, porumbei și bufnițe, genii și pești, flautiști și ghirlande, păsări
exotice de pe alte continente. Toate sunt păstrate în culori vizibile, toate
sunt tangibile,
de parcă stăpânii casei și-au luat o vacanță de câteva mii de
ani, permițând străinilor să le admire creația. Arată ca o locuință de
colecționari rafinați această vilă, nu te mai saturi să-i privești, precum un
călător în timp, splendoarea domestică. Splendidă în prospețimea ei este și
fresca lui Marte și Venus, bine expusă și admirată de toți prea mulții
trecători.
Am simțit că trăim aici o epifanie, că atingem un sublim,
că participăm la o întâlnire dintre zei
și oameni. Și, paradoxal, că a venit cumva timpul să părăsim locul, dacă i-am
găsit în final fântâna spirituală. Am mai pășit totuși în câte o vilă sau am
fotografiat prin gratiile de rigoare, dacă situl era închis. Și-am mai surprins
copii sărind pe pietre, umbrele deschise, grupuri plouate, Vezuviul
mohorât. În
plus, alungați de o ploaie nu chiar așa de urâtă precum se arăta, am urcat la Casina dell’Aquila, prilej să admirăm
arborii exotici, panorama orașului antic și planul cetății. Bineînțeles că aici
totul era închis, restaurantul, inclusiv toaleta, semn că Italia își ia atât de
în serios sărbătorile naționale, încât nici nu-i mai pasă de nevoile turiștilor.
Aveam să constatăm asta și la Roma în Gara Termini, unde, câteva ore mai târziu,
de aceeași sărbătoare națională, toate toaletele publice erau închise.
În fine, e timpul să pornim către casă, obosiți de
umblet și de splendoare. Părăsim situl pe Via
Stabiana, prin Porta di Stabia,
deși nu am văzut nici măcar un sfert din întreg, din ce ne-am fi dorit. Dar
nu-i nici un bai, trebuie să ne întoarcem din cauza acestor scăpări, căci
Pompei nu e de înțeles într-o zi, o săptămână sau o lună. Unora, chiar
specialiști fiind, nu le-a ajuns nici măcar o viață, și-atunci nouă, admiratori
pasageri, oare cât timp ne-ar lua?
Pornim spre gară, pe Vialle delle Ginestre, pe aleea străjuită de pini, cu ochii la
colosul lui Mitoraj.
Avem timp de o bere ori de ceva dulce în zona comercială
de la poalele colinei cu Dedal. Și de cumpărături prețioase, de suveniruri
pompeiene. Gara e un pic mai încolo și, ajunși la coadă la bilete, e timp
pentru o altă ședință foto. Șeful de gară, probabil asemenea tuturor angajaților,
este în mod deloc întâmplător fan al clubului de fotbal din Napoli, așa că îmi
permite să imortalizez decorul. Și ce văd
acolo, ce imagini adulate mai abitir
decât cele căutate de turiști la Pompei? De exemplu, postere și colaje cu Marek Per Sempre, cu Marek Forza 115 (îmi scapă sensul), cu Tifoso D.O.C Forza Ragazzi, cu Ottavi di finale Napoli versus Chelsea 2012,
cu Diego Armando Mertens, cu Napoli Sei Grande, dar și un crucifix
alături de decupaje din ziare cu Diego Armando Maradona și cu mulți alții.
Gara se arată haioasă și prin stilul retro, e ușor
jerpelită și emană farmecul unei îndelungate folosiri în favoarea tuturor, a
localnicilor și a turiștilor. Ba are și trecere subterană către liniile care
duc către Napoli și Sorrento, capete de linie ale unei inconfundabile curse feroviare
numite Circumvesuviana.
Ce aglomerație demnă de biletul de
2,6 euro! Stăm în
picioare până la Napoli, facem 45 de minute de-a lungul a 25 de kilometri,
parcă oprim în toate stațiile posibile, nici nu ne mai cântă vreun menestrel.
În sfârșit poposim în gara de jos de la Napoli, Garibaldi, și e după-amiază și avem la dispoziție câteva ore până
la urcarea în trenul de Roma, așa că e timpul pentru plimbare și pentru pizza!
Contactul nostru cu Napoli, care de
dimineață a numărat
doar câteva minute, devine în sfârșit interesant. Gara se arată superbă,
freamătul - de nedescris, dar parcă totuși ceva nu e în regulă. Ne dăm seama de
asta când dăm să traversăm strada. O dată, că mașinile nu respectă deloc
culoarea semaforului, totul e la mica înțelegere. Apoi, observăm un flux de
pietoni atât de mare trecând pe roșu, gesticulând către șoferii care claxonează
înnebuniți, încât ne întrebăm dacă nu cumva noi nu distingem bine culorile,
dacă nu am devenit între timp daltoniști. Ne cuprinde un sentiment de
insecuritate, care se accentuează pe măsură ce înaintăm pe bulevardul care duce
ori pleacă de la gară, în căutarea unui restaurant potrivit. Localurile se
înșiră unul după altul, ai de unde alege. Mulțime de terase, de chelneri
gălăgioși, potop de napoletani plimbăreți pe acest Corso, ieșiți cu nevasta, cu
amanta, cu amantul, cu oricine, la promenadă de Ziua Eliberării. La urma-urmei, e zi liberă, de ce n-ar profita de
ea?
Și pentru noi e liberă ziua, așa că profităm din
plin, alegând un restaurant, Attanasio,
și o pizza
autentică, din patria ei. Și dacă tot am găsit un ristorante tipico napoletano, nu ne
dezamăgește nimic, poate doar vinul casei, care nu seamănă nici pe departe cu
ce găseam la Roma. În schimb, bruschetele sunt fantastice, înecate în ulei de
măsline de cea mai bună calitate, accentuând toate aromele specifice fiecărui
ingredient: roșiile sunt mai gustoase, busuiocul - un superlativ, pâinea
excelează.
Și vine și o pizza imensă, umflată la margine,
aducând cu o o farfurie zburătoare care se pregătește de
explozie. Ce arome, ce
savoare, minunat! În timp ce savurăm pizza, ochiul observă tot ce se petrece în
jur. Iar în jur pare că se găsește o piață ambulantă, unde zeci de africani
vând tot soiul de mărfuri, mai ales haine expuse pe niște cearșafuri imense.
Chelnerii noștri discută cordial cu comercianții altui continent, însă armonia
se strică brusc și îi văd pe ambulanți cum își strâng rapid catrafusele, poate
în 30 de secunde, și cum încropesc boccele imense, luând-o la goană într-o
direcție numai de ei știută. Când mașina poliției ajunge prin preajmă, îmi dau
seama că gestul împachetării/despăchetării și alarma celor care stau de șase
sunt îndelung exersate aici, în vecinătatea modernei, cochetei gări din Napoli.
Noi însă nu am terminat nici jumătate de pizza, iar
spectacolul străzii continuă. Chelnerul cel mai vocal
întâlnește un prieten cu
care deapănă tot felul de bucurii gălăgioase. Eu mă scobor în toaleta localului,
unde o tanti provenită tot din Africa mătură sârguincios într-o zonă în care nu
prea ar avea ce să caute. În fine, și asta e în ton cu forfota orașului... Alături
de celelalte, și cafeaua e excelentă aici, iar nota de plată, cea mai prietenoasă
de până acum, de-a dreptul surprinzătoare. Până la plecarea trenului, ne mai
rămâne o oră și un pic ca să explorăm metropola. Alegem să o facem la pas, pe
străzile din preajma gării.
Cum SSC Napoli e
cvasicampioană, toate străzile
poartă amprenta unei bucurii anunțate. Puzderie de panglici alb-azurii împodobesc
străzile de pe o latură pe alta, există un contrast deranjant între arhitectura
acestor clădiri cochete și mizeria de la nivelul străzii. O harababură greu de
descris domină tot ceea ce se află la sol: containerele debordează de gunoaie, resturile
sunt duse de vânt
pe stradă, trecem printre domni rasați și plăpumi de homeless-i
care ocupă jumătate de trotuar. Aci vezi un vânzător de baloane transparente,
dincolo o alee ocupată de cearșafurile comercianților care vând orice. Traficul
e nebun-nebun-nebun! Îmi iau soția de mână și-mi fac curaj să traversez pe
verdele pietonilor, atenționând șoferiii grăbiți că sunt hotărât să fac asta și
că nu cedez în fața lor. Ajungem teferi pe alte străzi unde, poate, nu ne-am
dori să fim. Totuși, îmi place să mă găsesc lângă Pizzeria Trianon; dacă știam de dânsa, veneam din prima aici, îmi
place cum sună.
Balcoanele sunt pline de rufele locatarilor, dar mai
ales de steagurile și emblemele echipei de fotbal locale. Hărmălaie de
motocicliști, de oameni grăbiți, cărora nu li se pare că ar fi ceva în neregulă
cu orașul lor. Mă gândesc că poate om fi noi prea din Ardeal ori Banat, mai
lenți, așa, oameni molcomi pentru care verdele e verde, roșul e roșu, iar
galbenul - un pic Vatican... Napoli te uimește și te agresează! O ființă urbană
rebelă, dincolo de reguli, mândră de sălbăticia ei. Nu știu dacă m-aș obișnui
să trăiesc aici mai mult de câteva ore, de câteva minute, poate că da, poate că
nu... Negrul drogat care răsare de nu știu unde, de pe o stradă plină de
seringi și mizerie, și care turuie ceva legat de a-i oferi bani, nu-mi dă
impresia că aș rezista. Dar, slavă Domnului, nu am nevoie de asta, mi-e bine și
în Transilvania mea de graniță, și în Banatul meu învecinat!
Ochiul meu de reporter veteran a mai înregistrat
scutere sprijinite de ziduri, afișe cu Hitler, Mussolini
și Meloni, bannere la
balcon cu Napoli Campioni 2023,
porumbei triști înconjurați de fâșii de pânză alb-azurii, steaguri cu Maradona
fluturând la etajul șapteșpe, un afiș despre filosofia cafelei, o firmă
întoarsă cu Salumeria, uscătoare de
rufe puse pe trotuar, o grandioasă biserică în paragină cu inscripția Ave Gratia Plena. Și peste tot gunoaie și
pungi duse vânt, ba și un pantof de damă pierdut și un tablou cu susul în jos,
poate abandonat de furie pe strada care duce direct la gară și la statuia lui
Garibaldi. Aici nu e Roma, aici pare că ne aflăm într-o altă țară, unde lucrurile
au scăpat de sub control, și pare că asta se întâmplă în mod tradițional, de
veacuri, dacă nu de milenii.
Grupul statuar Garibaldi, cu toată grandoarea sa
amplasată în fața gării omonime, nu e de natură să alunge acest sentiment. Dar,
cum bine știm cu toții, gările de orice fel, fie și noi și cochete precum
aceasta, nu sunt cele mai aseptice locuri ale unui mare oraș, ba din contră. În
drum spre gară, am mai surprins chipul misterios
al unei donne cu multe rufe atârnate
pe balcon, care părea că a observat modul meu indiscret de surprinde această
lume. S-a retras de la vedere după câteva zeci de secunde, lăsând în loc golul
unei clădiri dezolante, care în absența ei părea aproape lipsită de viață.
Și iată-ne în sfârșit în fața marelui Garibaldi,
răspunzând în gând, parcă vinovați, pentru aceste cuvinte
despre Napoli. Niște
avioane tot zboară deasupra chipului idealizat al Unificatorului, pe creștetul
căruia obișnuiesc să-și facă veacul și nevoile niște pescăruși obraznici. La
urma urmei, dacă aceste aeronave îi scapă pe napoletani de locurile natale și
îi aduce aici pe străini pentru un sejur sau două, ce-o fi rău în asta? Toată
lumea are de câștigat.
Și noi câștigăm enorm că vine vremea să urcăm în
trenul rapid de Roma. Gara ne oferă spectacolul
imaginii în oglindă a
trecătorilor, căci tavanele poleite sunt replica ușor infidelă a tot ceea ce
mișcă pe vreun pasaj, pe benzile rulante. În tren, mai lent decât Freccia, dar infinit mai rapid decât Circumvesuviana, răsuflăm ușurați. E
civilizat și comod, ajungem într-o oră și 45 de minute. Știm însă că „acasă”,
la Roma, ne așteaptă neplăcerea de a nu avea parte de metrou, din pricina unor
lucrări care permit circulația doar până la ora 9 seara. Or, noi ajungem pe la
11. O neplăcere și mai mare ține de faptul că mai nimeni nu lucrează în gară la
ceasurile târzii ale acestei sărbători naționale și că toaletele, cum spuneam,
sunt închise.
Găsim totuși un restaurant lângă Termini pentru a rezolva această problemă
și, după o coadă de zece
persoane la taxi, ajungem rapid, în 15 minute, la
hotelul nostru simpatic. A fost o zi lungă cât două; cât două orașe, Napoli și
Pompei. Și a mai fost o zi lungă cât două mii de ani, pe care nu o vom uita
poate niciodată. Sărbătorim asta cu un vin sau două de la Manu și ne pregătim pentru
ultima zi la Roma. Cea a plimbării, a efuziunilor și a plecării, seara târziu, către casă.
O
pizza antică, pe zid, care nu satisface exigențele nemțești.
În iunie 2023, arheologii au făcut o descoperire
șocantă în atriumul unei case antice din Pompei, alăturate
unei brutării. E vorba de o frescă de o calitate remarcabilă, veche de două
milenii, care redă ceea ce în antichitate purta numele grecesc de xenia, un dar culinar, de ospitalitate.
Preparatul are o formă rotundă și seamănă izbitor cu o pizza din vremurile
noastre. Mâncarea antică, asezonată cu fructe – o rodie și o curmală - și cu
diverse mirodenii, e așezată pe un platou de argint, alături de o cupă de vin.
Totuși, conducerea germană a sitului de la Pompei, inclus în patrimoniul
UNESCO, al doilea cel mai vizitat sit din Italia după Collosseum, consideră că fresca
nu descrie o pizza, dat fiind că lipsesc două ingrediente esențiale: roșiile și
mozzarella. Cum o treime din vechiul oraș Pompei e încă îngropată în cenușă, n-ar
fi exclus ca descoperirile viitoare să confirme că modernul preparat pizza își
are totuși echivalentul antic, care să satisfacă toate exigențele culinare și
arheologice, inclusiv pe cele nemțești...
Grafitti despre vin, Myrtis și Ululutremulus. Multe grafitti
descoperite la Pompei sunt scrise în
versuri. „Primele cuvinte din Eneida, Arma virumque cano („Lupte, vă cânt, și pe
omul”) apar de 17 ori. Există o variație a acestui început de vers pe
proprietatea unui spălător de rufe cu un nume plin de vocale – Fabius
Ululutremulus („tremurător în fața bufniței”). Cuvintele sunt următoarele: fullones ululamque cano, non arma virumque
(„Pe spălători și pe bufnițele lor îi cânt, nu luptele și omul”) (…). Expresia „se teme de ceva mai mult
decât se teme un spălător de rufe de o bufniță” era proverbială: bufnițele erau
un semn prevestind moartea, iar cei în doliu purtau haine cernite, care nu trebuia
spălate prea des.” Câteva dintre inscripțiile de pereții unui bordel sunt cât se
poate de explicite: „M-am culcat cu multe
fete aici/ Phoebus, parfumierul, s-a simțit foarte bine aici/ Am venit aici,
m-am împreunat, apoi am plecat acasă (posibil o parodiere a celebrei
expresii a lui Iulius Caesar – veni,
vidi, vici [„Am venit, am văzut, am învins”]/Myrtis, tu sugi bine”. Pe
peretele unui han, stăpânul casei
este avertizat, pentru eternitate, astfel:
„Sper ca aceste trucuri necinstite să te bage în bucluc, hangiule: vinzi apă,
dar bei vin neamestecat ”(*)
18 papirusuri pentru 18 canguri. În prima jumătate a veacului XIX, Herculaneum și Pompei făceau
parte din Regatul celor Două Sicilii (1816-1861), care cuprindea sudul Italiei
și insula Sicilia. În anul 1785, Regele Ferdinand I de Bourbon, un monarh care
nu prețuia descoperirile făcute în cele două orașe antice, a dat la schimb 18
papirusuri dezgropate la Herculaneum pentru 18 canguri. Animalele fuseseră aduse
de pe recent descoperitul continent Australia, fiind menite să populeze parcul
zoologic al regelui. (*)
Winckelmann, luna și
homarii. Johann Joachim
Winckelmann, savantul german considerat părintele arheologiei moderne, s-a
aflat la Napoli între anii 1758 și 1762, studiind lucrările arheologice de la
Pompei și Herculaneum. Viitorul autor al Istoriei artei antice era nemulțumit
că la săpături participau doar 50 de oameni, între care și sclavi magrebieni.
Folosindu-se de un proverb italian, Winckelmann l-a descris pe conducătorul
lucrărilor de la Herculaneum ca având tot atâtea cunoștințe asupra antichității
pe cât are luna despre homari... Goethe, care a vizitat ulterior zona, i-a dat
dreptate conaționalului în a sa Călătorie în Italia, consemnând că, în
locul jefuitorilor și vandalilor, ar fi preferat să-i vadă pe minerii germani
excavând la Herculaneum. (*)
O erupție cât 500 de bombe de la Hiroshima. Se estimează că forța cu care vulcanul Vezuviu a erupt în anul 79 d.Hr., distrugând Pompei
și Herculaneum, a fost de cinci sute de ori
mai mare decât cea a bombei atomice lansate asupra Hiroshimei în 6 august 1945.
Bilanțul victimelor nu este cunoscut; până acum au fost recuperate rămășițele a
cca 1.500 de oameni, însă se presupune că acest număr reprezintă doar un mic
procent din totalul celor care și-au pierdut viața în timpul dezastrului.
Ultima erupție semnificativă a Vezuviului, petrecută totuși în timpul unei
stări de calm vulcanic vechi de peste jumătate de mileniu, a avut loc în 1944 și s-a soldat cu
distrugerea unor sate și a unei întregi escadrile de bombardiere B-25 ale
armatei americane. Pericolul continuă să planeze asupra acestei regiuni, mult
mai populată astăzi decât în antichitate, în condițiile în care specialiștii consideră
că planurile de evacuare nu vor fi eficiente în fața unei noi megaerupții. (*)
Villa dei Papiri. Circa 1.800 de papirusuri, conservate într-o formă
carbonizată, au fost descoperite la Herculaneum, în Villa dei Papiri, care ar
fi putut apaține cândva tatălui celei de-a treia soții a lui Caesar, Calpurnia.
(*)
Stridii în deșert, pentru Traian. Primele crescătorii de stridii au fost create la Baiae,
în Golful Napoli,
în sec. I î.Hr. de către negustorul și inventatorul Gaius Sergius
Orata. Tot el ar fi fost cel care a perfecționat sistemul de încălzire prin
pardoseală numit hypocaust, inventând
și băile cu dușuri. Un secol mai târziu, un alt roman, pe nume Marcus Gaius Apicius,
autorul primei cărți de gătit, De re
coquinaria, a găsit o metodă de conservare a stridiilor. Acest produs de
lux putea fi adus în stare bună la Roma chiar și din provincia Britannia. În
timp ce-și conducea armatele prin deșerturile Asiei în lupta cu Imperiul Part
(115-117 d.Hr.), împăratul Traian era aprovizionat cu stridii conservate după
rețeta lui Apicius. (*)
Pompei
vs Ostia vs Roma. Un domus
(o vilă) din Pompei însuma cca 800-900 de mp, în vreme
ce
insulae-le (blocurile) din Ostia,
construite după norme impuse de Hadrian, ocupau o suprafață mai mică. Potrivit
cadastrului din vremea împăratului Septimius Severus, la Roma, aria pe care era
construită o insula însuma doar
300 mp, în vreme ce înălțimea putea atinge 18-20 m, ceea ce făcea ca aceste
construcții disproporționate să fie extrem de precare. Multe dintre casele scoase la lumină în Pompei și Herculaneum
erau prevăzute cu latrine, situate în bucătărie ori sub scări, dar fără uși. Și
dacă blocurile antice din Roma nu aveau apă curentă și umblătoare la nivelele
superioare, anumite vile din
Pompei aveau latrine inclusiv la etaj, de unde mizeria era evacuată prin țevi
legate de conductele de canalizare. (*,***)
Lapis
specularis. Absența unor resturi de sticlă sau de
mică lângă spațiul ferestrelor i-a determinat pe
unii specialiști să afirme că
locuințele din Roma nu erau dotate cu geamuri ori înveliș transparent. Se pare
că deschiderile pe care noi le-am numi azi ferestre asigurau un iluminat și o
izolare termică precare, având canaturi acoperite cu pânză ori cu piei, dar și
obloane. Totuși, unele odăi ale domus-urilor
din epoca imperială aveau ferestre din lapis
specularis, o varietate de mică, constând în plăci subțiri și transparente.
Termele din Herculaneum și Pompei erau prevăzute însă cu lucarne groase din
sticlă. (***)
Hypocaust
și vase cu cărbuni. În privința încălzirii, sistemul numit hypocaust, care funcționa prin
circulația aerului cald sub o podea dublă și prin pereți dubli, nu era utilizat
pentru un întreg edificiu, cum ar fi blocul antic, insula, ci doar în cazul unor cazul unor încăperi compacte, precum
latrinele, sau pentru anumite părți ale clădirilor. Vilele importante din
Pompei aveau un asemenea sistem de încălzire pentru sala unde se făcea
îmbăierea, la fel cum îl aveau termele publice în caldarium. Insula romană,
împărțită pe etaje în cenacula, nu era dotată cu hornuri. Pâinea se cocea înlăuntrul
cuptoarelor închise, iar mâncarea era pregătită pe mașini de gătit care nu
aveau sistem de evacuare a fumului. Încălzirea se făcea cu ajutorul unor vase
metalice în care erau puși cărbuni aprinși. Dacă la țară focul ardea în mijlocul
colibelor, iar fumul era evacuat printr-o gaură din acoperiș, în absența hornului, în insulae era interzis focul deschis. S-a descoperit însă că brutăriile
din Pompei aveau burlane similare celor folosite și azi pentru evacuarea
fumului prin hornuri. (***)
Pompei și Lâna de
Aur. Cele mai recente
descoperiri arheologice de la Pompei au fost făcute în Casa
Leda. O frescă
are legătură cu Frix (Phrixus) și Helle, dar și cu Lâna de Aur și cu Hellespont
- Strâmtoarea Dardanele, care leagă Marea Marmara de Marea Egee. Lâna de Aur
a fost blana ilustrului berbec Chrysomeles, animal mitologic zburător și
vorbitor, care-i purta în zbor spre Colhida (Georgia de azi) pe fugarii Frix și
Helle, copiii gemeni ai lui Athamas, rege în Beoția (Grecia de azi), persecutați
de mama vitregă Ino. În timpul fugii prin văzduh, Helle a alunecat de pe
spinarea berbecului și s-a înecat în mare, dând numele locului: Hellespont.
Ajuns în Colhida, Frix a jertfit berbecul în cinstea regelui Aeetes, iar Lâna
de Aur a fost atârnată într-o pădure în care era venerat zeul Ares. Iason și
argonauții săi ar fi pornit ulterior în căutarea acestui simbol al bogăției din
Răsărit, atât de râvnite de elini.
Galerie foto: Casa dell’Efebo, Casa lui Menandru, Dedal, Gara Pompei Scavi, Napoli, Pe drum, Pompei, River Palace Hotel, Teatro Grande, Teatro Piccolo