duminică, 25 aprilie 2010

Fericire cu gust de Trebbiano şi Sangiovese la Villa Spoiano

Mugurii viei au plesnit deja în frunze pe garajul citadin de acasă, însă gândul mă duce cu mai multe luni în urmă, spre anotimpul coacerii şi al călătoririi. Dacă vă străduiţi să faceţi împreună cu mine aceeaşi încercare de întoarcere în timp şi în spaţiu, spre septembrie 2009 şi spre Toscana, puteţi vedea cu ochii minţii dealurile nesfârşite cu vii şi măslini care se întind în jurul orăşelului Tavarnelle Val di Pesa. Puteţi simţi mirosul aproape mediteranean al lumii şi viţa încărcată de struguri, îndepărtarea plină de fructe şi amintiri a lumii etrusce. Aşadar ne aflăm cu toţii la Tavarnelle şi tocmai am aflat că astăzi e zi de degustare la Villa Spoiano de la marginea oraşului. O luăm agale pe jos de la ostello, mai întâi pe lângă şoseaua strâmtă şi extrem de circulată, pe care trec în viteză maşinile florentinilor aflaţi în vacanţă, iar mai apoi pe drumul pietruit care trece prin vii şi măslini, pe lângă vile bine îngrijite, către locul şi timpul degustării. La intrare ne întâmpină într-o nişă o sticlă de vin şi firma clară a fattoriei: Villa Spoiano - Vino e olio. De o parte şi de alta a drumului, vie în soare. La fiecare capăt de rând înfloresc trandafiri roşii. Se spune că, dacă le merge bine rozelor, şi via prosperă! Aşa că e minunat să priveşti această grădină cu struguri şi roze în soarele de septembrie. Vila a aparţinut cândva familiei de Medici, asta se poate observa în fiecare detaliu, căci fiecare obiect are vechime de sute de ani şi emană o fascinaţie aparte. În curte se află o mică fântână arteziană în apa căreia înoată peştişori coloraţi şi se oglindesc ferestrele cu şolocaturi verzi ale clădirii. Peste tot poţi vedea statui fără vârstă şi vaze imense cu leandri, portocali şi lămâi, cu flori neştiute care se deschid în lumina blândă. Un pic mai jos, la poalele dealului, imediat sub curtea interioară, vezi un bazin cu făpturi de piatră răsărind din apă. Departe, peste valea care întinde pe kilmetri, o campanilă pune în contralumină soarele dimineţii. Când am deschis poarta grea care duce către salonul destinat degustării şi vânzării vinurilor, o fetiţă blondă surâdea la fereastra unei odăi de la etaj. Un mic pui de neamţ aflat în vacanţă în inima Toscanei. Treptat, apar şi alţi turişti, cei ai vilei, cazaţi în camerele de la etaj, şi cei veniţi din Tavarnelle sau de aiurea anume pentru a gusta vinul casei. Majoritatea sunt nemţi, mămici şi tătici cu plozi bălai după ei, veniţi în X5-uri şi Touareg-uri impecabile, mirosind a prosperitate. Din pricina lor, stăpâna casei vorbeşte mai mult în germană, dar pentru noi şi pentru un domn francez în vârstă, care tot gustă din strugurii Sangiovese aflaţi într-o benă din curte, signora traduce din când în când şi în engleză micul istoric al domeniului. După secole de stăpânire aristocratică, vila a avut parte de mai multe schimbări de proprietari. În timpul celui de-al doilea război mondial, între două campanii pe fronturile de est şi de sud, un general german a rechiziţionat-o şi s-a bucurat acolo de o nefirească linişte paradisiacă, departe de exploziile şi oribilul luptelor. După război, a trecut prin mâinile mai multor administratori, ajungând să fie vândută pe la sfârşitul anilor '80 unor proprietari elveţieni, imediat înaintea apariţiei unei legi care nu mai permitea înstrăinarea unor asemenea proprietăţi către cetăţeni din afara Italiei. Toate acestea ni le-a povestit amfitrioana, doamna Susi Waspi, al cărei soţ, Jan, tocmai ne invita să-i vedem oamenii la treabă: împreună cu un angajat, desciorchina o benă de struguri cu ajutorul unei maşinării conectate la tractor. Ne-am strâns în jurul remorcii, am gustat din boabele albăstrii, am bliţuit de zor, iar apoi am coborât, pe lângă zidurile vechi, năpădite de iederă, în pivniţele cu butoaie şi recipiente imense în care se procesează vinul. Herr Jan, răsucindu-şi mustăţile elveţiene, ne-a descris tot procesul, însoţit de căţeluşa Sally, un fel de păzitoare a domeniului Waspi, care avea grijă să latre dacă vreun turist uita să-i urmeze stăpânul, zăbovind prea mult în faţa vreunor sticle cu vin. Villa Spoiano se află la 30 de kilometri de Florenţa şi la vreo 38 de Siena. Este o fermă biologică, situată în zona Chianti, la o altitudine de 340 de metri. Deţine peste 68 de hectare, din care 17 sunt cultivate cu vie şi cca 25 cu măslini. În partea mai expusă la soare se cultivă soiurile Sangiovese, Canaiolo, Cabernet şi Syrah, iar în rest Chardonnay şi Sauvignon Blanc. Un alt soi cultivat este Merlot-ul. În fiecare vineri, de la ora 10, stăpânii organizează un tur al vilei şi o degustare de vin. În vilă şi în casele aferente, se pot închiria camere amenajate rustic, cu mai multe paturi, dotate cu bucătărie. Am aflat toate acestea de la signora Waspi şi din pliantele locului. În micul muzeu privat al vilei se află, pe un bufet, câteva zeci de sticle de vin şi de ulei, dar şi borcane cu miere şi alte produse ecologice oferite la vânzare. Copiii blonzi s-au plictist deja de atâtea discursuri şi se joacă cu peştii fântânii. O fetiţă priveşte curioasă la tot şi la toate, în vreme ce mămica grijulie ţine în mână o păpuşă Barbie, pentru orice eventualitate. A venit vremea degustării, ne adunăm cu toţii în salon, iar doamna Waspi toarnă pe rând vinul alb, vinul rosé şi vinul roşu în pahare, fără să se scumpească deloc. Şi-n timp ce noi degustăm şi devenim tot mai veseli, ea prezintă fiecare soi de struguri, fiindcă Herr Jan a pregătit pe o masă ciorchini frumoşi cu viţa alături. Căţeluşa Sally latră cerşind câte o bucăţică de pâine pe care noi, românii, i-o oferim cu largheţe, indignând oarecum pe educaţii turişti germani, dar nu şi pe stăpâna casei, care e cât se poate de îngăduitoare. Într-un târziu, după ce vom fi degustat vreo şapte-opt soiuri de vin, de la cel alb şi tânăr, Bianco - cupaj de Malvasia și Trebbiano din 2008, până la vinul roşu, greu, cupaj de Sangiovese şi Cabernet Sauvignon din 2001, şi dulcele Vin Santo din 1999, ne apucăm de cumpărături. Deşi am venit pe jos de la ostello-ul nostru situat la vreo 2-3 kilometri, am cumpărat, în cinci, vin de vreo 300 de euro. Un pic mai mult decât au luat ceilalţi douăzeci de turişti la un loc, sosiţi cu SUV-urile din patria lor prosperă. O fi de vină criza... Doamna Waspi era însă uşor contrariată. Nu ştia de unde să ne ia, fiindcă nu aflase de unde venim. Şi cum cel mai poliglot dintre noi vorbea fluent germană şi engleză, dar şi italiană şi franceză, a trebuit să facă mai multe încercări, luând la rând ţările civilizate ale Europei, şi tot n-a ghicit. După ce am lămurit misterul, lăsând-o oarecum interzisă, ne-am luat baxurile de vin în spinare (nici noi nu ne gândisem la o asemenea cantitate de cumpărături, dar nu mergi în fiecare zi în Toscana, nu-i aşa?) şi am pornit spre Tavarnelle, pe lângă viile cu trandafiri la capăt de rând, prin ţara cu vino e olio şi turişti blonzi, spre aventurile noastre viitoare în compania unui zeu anume căruia îi place aşa de mult să petreacă. Alături de el ne-am trăit clipa şi ne-am terminat banii, ca şi cum fericirea ar avea gust de Trebbiano şi Sangiovese şi parfum de roze care înfloresc de când lumea atunci când dau în pârg strugurii în soarele blând a Toscanei.

duminică, 18 aprilie 2010

La VinVest, cu Charlotte şi Santomas


Cinci dintre membrii clubului nostru de degustători neautorizaţi au luat drumul Timişoarei din pricina Salonului Internaţional de Vinuri, despre care unii organizatori şi ziarişti au spus că ar fi cea mai importantă manifestare în domeniu din ţară. De acum clubul nostru poartă numele Vestik, acelaşi cu numele ONG-ului pe care l-am înfiinţat de curând pentru a da şi o existenţă juridică pasiunii care ne strânge de la o vreme în jurul aceleiaşi mese de degustare. Şi cum de la Vestik la VinVest nu e mare cale de făcut, am şi parcurs-o, plini de curiozitate. Era o zi senină de sâmbătă, cerul nu fusese tulburat de nici o erupţie vulcanică, iar noi am călătorit cu două maşini, din Nădlac şi Arad, până la Centrul Regional de Afaceri din Timişoara. A fost o coincidenţă să ajungem la secundă în parcarea clădirii futuriste ridicate pe locul fostului patinoar şi vizavi de Sala Olimpia, deşi nu ne propusesem să ne întâlnim acolo la o oră anume, şi să ne batem, Toyota cu Opel, pe singurul loc liber existent. Până la urmă, Yarisul Pivnicerului a încăput undeva într-un loc nepermis, printre tot felul de SUV-uri cu numere de Iaşi, Prahova şi Bucureşti.
Destul de puţini producători din ţară au ocupat standuri în cadrul salonului, altminteri impecabil organizat. Au fost în total 23, cu tot cu reprezentanţii străinătăţii. Am văzut standuri cu vinuri spaniole, italiene, austriece, slovene, ungureşti, moldoveneşti, iar vinul curgea în sute de pahare. Am numărat directori şi foşti primari ai Timişoarei, foşti preşedinţi de consilii judeţene, ziarişti nelipsiţi de la asemenea întâlniri, alături de somităţi din lumea vinului, în tihna degustării în masă. N-am degustat decât selectiv cu papilele, mai mult am făcut-o cu privirea şi cu acel simţ care filtrează toate experienţele în amintiri şi apoi le bloguieşte pentru puţinii prieteni care vorbesc acelaşi limbaj.
Şi pentru că tot ne propusesem să organizăm cândva o degustare cu vinurile S.E.R.V.E., ne-am întreţinut cu directorul de vânzări al acestui producător şi am luat la rând ofertele albe, roze şi rubinii, uitând pentru o clipă că unii mai au de şofat spre casă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de Cuvée Charlotte-ul oferit, prilej de o viitoare călătorie aeriană spre Ceptura. Apoi ne-am amestecat din nou în mulţime, privind la standul aristocratic al lui Davino, la lumânările care ardeau molcom în sfeşnice, la vinurile premium cu care închinau distinşi invitaţi din toată lumea. Am trecut în revistă standurile Jidveiului, Vinconului şi Cotnariului, ca şi ale altor producători importanţi din ţară. Din unele vitrine ne îmbiau butelii mari de Brunello di Montalcino, din altele tot felul de articole bizare pentru maniacii din domeniu.
În ce mă priveşte, am rămas pironit multă vreme în faţa unui stand care oferea masterkit-ul Le nez du vin al maestrului Jean Lenoir. De vină pentru asta e bloggerul cu condei şi lampă Răzvan Jurcă, cu care m-am întreţinut cândva pe forumurile noastre toate, dar şi curiozitatea mea olfactivă care are nevoie urgentă de un asemenea instrument de cunoaştere. Din păcate, deocamdată, preţul de 300 de euro şi ceva e prohibitiv pentru mine, chiar dacă sunt convins că cele 54 de odori oferite la sticluţă fac toţi banii. Până îi voi strânge, rămân în nări cu mirosul de citron şi pară, pe care amfitrionul ni le-a oferit la cererea Clarei, o sceptică incurabilă.
Puţin mai încolo, poate şi mânat de scrierea anterioară a lui Răzvan, am vizitat standul Santomas. N-am aşteptat însă decantarea Refosk-ului din 2004, un vin roşu din preajma Capodistriei, l-am servit direct pe cel mai tânăr, din 2008. Gustul său a trimis-o pe Clara cu gândul la Sangiovese, la cel din vinul Bibi Graetz Grilli del Testamatta Toscana 2006 de care am vorbit într-o postare mai veche. Pe mine însă m-a transportat/teleportat, poate şi din pricina imaginilor de prezentare a podgoriei, derulate pe ecranul computerului, într-un fel de Toscană mai estică: acelaşi peisaj, cu vii şi măslini, cu chiparoşi străjuind aleile care duc la vila centrală, aceleaşi orăşele medievale parcă încremenite într-un timp mai solar, mai molcom cu vizitatorii. Pe loc ne-am propus să ajungem cândva acolo, în turism vini-viticol. Nu de alta, dar Slovenia are peste 20.000 de hectare de viţă-de-vie iar Refosk-ul este un soi local din regiunea de litoral Primorski, o prelungire a regiunii italiene Friulo-Veneto-Julienne.
La plecare, când colegii mei de club ieşiseră deja din clădirea Centrului, eu încă zăboveam în faţa unui alt stand. Mi-a căzut cu tronc Nachbil, i-am degustat vinurile roşii şi am ales pentru mine o sticlă Trei Graţii, 2007. Un cupaj de Pinot Noir, Cabernet Sauvignon şi Merlot căruia îi stă bine acum în arcadele vinotecii mele, alături de Santomas-ul sloven.
Specialiştii au acordat o mulţime de medalii de aur şi argint, de note peste 90 vinurilor prezentate la salon, alese din cele 170 de probe degustate. Primele două s-au clasat o Tămâioasă Românească Comoara Pivniţei Vincon Vrancea 2006, cu 96 de puncte, şi o altă Tămâioasă Românească (Pietroasa Veche) USAMV - SCDVV Pietroasa din 1986 (ăsta e chiar anul meu cazon despre care nostalgizam în postarea anterioară), cu 95 de puncte. Mie însă mi s-au întipărit în capricioasa memorie olfactivă acel Cuvée Charlotte amintit mai sus şi tânărul Santomas. Fiecare cu campionii lui.

vineri, 16 aprilie 2010

Aventuri cazone cu Merlot şi "Carpaţi fără"


Pentru fiecare experienţă a trecutului există un folder care să o conţină, un sertar al memoriei creat de cineva înlăuntrul imprevizibilei maşinării umane cu mult înainte de inventarea computerului. Cineva ne-a organizat în foldere şi fişiere, în soft-uri şi hard-uri vii, înainte de Microsoft şi Apple, şi numai întâmplarea face că am descoperit asta mai târziu, într-un garaj de peste ocean, pentru a face posibilă joaca inepuizabilă cu calculatorul şi internetul.
Acolo, în folderul deja creat, ţinem faptele legendare ale propriei noastre existenţe, situaţiile limită, întâmplările derulate pe muchia dintre viaţă şi moarte, râsul-plânsul hohotit cândva.
Mă gândesc aici la vinul ieftin al anilor '80 şi la armată. La cozi şi alimentare, la sărăcia lucie, generalizată, la marele partid. Cred că era în 1986, toamna târziu, la prima zăpadă, şi cred că totul era din pricina unui Merlot produs într-una din marile podgorii ale patriei pentru a fi consumat de beţivii de pretutindeni. Steaua câştigase Cupa Campionilor, Cernobâlul explodase deja, aveam în gură gustul de iod şi de cenuşă al acelor ani de victorii fără speranţă. Şedeam pe burtă în întunericul precoce al serii, undeva în no man's land-ul unităţii militare şi aşteptam un moment prielnic să dispărem de acolo, departe de bătaia puştii santinelei. Îl aveam pe Bu lângă mine, colegul meu de liceu alături de care intrasem la aceeaşi facultate timişoreană. Îngheţasem de spaimă şi de iarnă amândoi, fiindcă tocmai sărisem gardul unităţii militare şi ne pregăteam de încă o escapadă la marginea marelui oraş. Eram terişti, TR-işti, adică militari cu termen redus, indivizi cu viitoare studii superioare, suspecţi în ochii tablagiilor şi damblagiilor din armata RSR. Şi ştiam că, în urmă cu câteva zile, un soldat din gardă a tras asupra altor camarazi amatori de escapade în Cluj. Căci plutonul, compania şi batalionul nostru se aflau într-o comună periurbană şi era plictisitor să-ţi petreci tot timpul în închisoarea aia cazonă cu miros de dezinfectant, urină şi betoane proaspăt văruite. Aşa că de ce să fi nu sărit gardul pentru puţină adrenalină şi o sticlă ieftină de vin roşu?
De fapt, comandanţii noştri se confruntau cu o epidemie de dezertări de seara până dimineaţa şi hotărâseră că trebuie să facă ceva. Nu de alta, dar la un important eveniment la care fusese prezent şi un anume general, câţiva viitori studenţi bătuseră foarte tremurat pasul de defilare, duhnind a vin de la birtul din comună. Iar alţii fuseseră prinşi cu sticla-n sân, pe scările pavilionului. De-acum maiorul Moş Pericol, plutonierul Cu nume uitat şi sergentul Puleaşcă deveniseră mult mai prudenţi, mai ales că nu puteau avea încredere în nişte viitori studenţi, adică în nişte inşi din speţa celor care porniseră în '56 revolta din Ungaria. La toate acestea ne gândeam stând pe burtă în prima zăpadă a anului, la vreo 5 kilometri de Cluj, aşteptând să plecăm o dată spre autobuzul de seară.
Era o foamete cumplită. În magazine nu se găsea nimic, nici pâine, nici lapte, nimic nimic nimic. La restaurante serveau o hrană din ciorbe şi nişte fripturi aproximative, însoţite invariabil de acelaşi vin roşu prost. Şi salam felii şi mămăliguţă şi cacao cu lapte. Cu o jumătate de kilogram de cafea puteai să-ţi cumperi o permisie de o săptămână, de la maiorul sau colonelul aferent, care şi începea să tremure de îndată ce vedea prohibita marfă. Şi pentru timişoreni asta nu a fost niciodată o problemă, fiindcă bişniţa pe filieră iugoslavă, cu Wiener Kaffee şi cu de toate, era în floare în Banat. În plus, un pachet de "Carpaţi fără" făcea 10 lei la Cluj, şi marfa asta, har Domnului, se găsea din belşug în tutungeriile timişorene, la 3,25 pachetul. "Carpaţi fără" de Timişoara, valută forte!
Totul a fost o abjecţie frumoasă. Am avut grijă să ne îmbătăm şi să ne întoarcem la timp în unitatea militară, neobservaţi de santinela înfrigurată. Găsisem această portiţă de libertate între două cercuri concentrice de sârmă ghimpată. De Paşti aveam să asfaltăm curtea unităţii împingând câte doi tăvălugul de fier pe platoul unde ni se dădea înviorarea şi adunarea şi unde răsunau cântece tembel de patriotice. De Ziua Regelui ne-au pus să mutăm brăduleţii din curte cu foile de cort. Sectoarele noastre pe care le măturam şi spălam zilnic erau closeturile turceşti, aleile cu frunze nesfârşite, pavilioanele şi platoul. În zilele calde şi fără represalii, ne suiam pe acoperişul pavilionului, fumam, făceam plajă şi jucam bridge cu colegii din Braşov şi Făgăraş.
În valize ţineam cărţi periculoase, cum ar fi Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul lui Liiceanu, Magicianul lui Fowles, Lupul de stepă al lui Hesse, Delirul lui Marin Preda, Războiul sfârşitului lumii de Llosa şi Călătorie la capătul nopţii de Céline. În răstimpuri, locotenenţii-majori ai companiei organizau câte o razie antiliterară, confiscându-le pentru biblioteca personală. Cam asta vânau, luau, confiscau: vinul şi cărţile, chestii care te îmbată. Şi ne ameninţau tot timpul cu tunsul zero, pedeapsa uniformizării. Îşi infiltraseră chiar printre noi turnătorii care îi informau despre beţiile şi fugile noastre de câteva ore, despre indisciplina studenţească de care dădeam dovadă. Când devenise cert că o vom păţi, cu o seară înainte ca frizerul să-şi facă treaba, ne-am ras pe cap cu toţii, fugitivii inconştienţi, pentru a nu le da satisfacţie purtătorilor de trese şi table. Cei care nu au făcut-o se numărau printre turnători şi spărgătorii de gaşcă. Din fericire, erau o minoritate.
Mai ştiu că am făcut cinci zile de arest, c-am jucat pocher acolo, pe prici, cu alţi penitenţi, mi-amintesc depozitul din pădure cu mii de cuiburi de ciori. În fiecare zi mureau cu zecile şi un soldat însărcinat cu curăţenia le strângea într-un sac, însoţit de un plutonier al draculuui. Am încă în gură gustul dulce-amar al acelor ani, de tanini amestecaţi cu zaharină, de ness şi cicoare, de gudron de "Carpaţi fără", simt mirosul de ulei de pe ţeava Kalaşnikovului, cel de latrine şi marmide cu fasole centenare, de cremă de ghete şi Dero. O dată am fost dus târăş vreo doi kilometri până în clădirea arestului pentru că îndrăznisem să nu opresc televizorul la ora stingerii, din cauza unei emisiuni culturale. Altădată am ajuns în acelaşi loc pentru că râsesem, alături de amicul Palievici, zis Pali, care-i recomandase sergentului-major, pentru durere de cap, un trasor.
După aproape 25 de ani, încă urăsc marşurile de 25 de kilometri şi gărzile la minus 20 de grade din pădurea cu ciori, instrucţia în noroi de pe Valea Murăturii , ordinele şi bătăturile. Şi încă-mi amintesc Merlot-ul ieftin din clădirea birtului comunal unde mai nimeream după o zi grea, cartuşele de Kent şi Vikend cu care camarazii mituiau comandanţii, valizele de lemn cu cârnaţi, haine şi cărţi de filozofie, gustul de ţigară tare şi proastă de după băile de cinci minute, prostia disciplinată din acel loc şi timp pe care le-am traversat în marş, de parcă nici n-ar fi fost şi nici n-ar fi fost posibil să fie vreodată, absurdul atât de personal al trecutului despre care simt uneori că nu mai am cu cine povesti, de parcă aş vorbi o limbă moartă ai cărei cunoscători s-au stins pe rând de bătrâneţe, de soartă sau de emigrare, o dată cu bancurile şi "şopârlele" de care nu mai râde nimeni.

duminică, 11 aprilie 2010

Fotbalul, un vin străvechi, din perioada interbelică



Ţin într-un cotlon al memoriei afective, ori dacă vreţi, al tainiţei tuturor gândurilor, un vin străvechi din perioada interbelică. Îl păstrez în sticle prăfuite, erodate de trecere şi de războaie, purtând pe etichete mucegaiul ultimului veac murdar. De câte ori mă uit la meciurile de fotbal ale prezentului, cele transmise şi comentate de la Bucureşti, mă înfurii şi intru în vinotecă şi mai deschid un vin de la 1923 ori unul din 1937, şi fac asta nu din nevoia de beţie, ci din nevoia de adevăr. Fiindcă eu m-am născut în patria lui Dobay şi-a lui Petschovsky, în locul în care echipele naţionale ale Miliţiei şi Armatei n-au avut niciodată prea mulţi fani înfocaţi.
Ce-mi evocă gustul acestor licori de altădată? Două nume, în primul rând. Chinezul şi Ripensia, două echipe din capitala Banatului care au cucerit împreună 10 titluri naţionale, ba au luat şi Campionatul Ungariei de Sud şi pe cel al Ardealului.
Dobay, Zombory, Pavlovici, Bürger, Agner, Hoksary, Deheleanu, Kotormany, Bindea, Schwartz, Raffinski. Sau Wetzer, Vogl, Petschovsky, Kilianovitz, Schiller, Matek, Ritter, Teleky... Nume ungureşti, nemţeşti, evreieşti. Nume slave, ba chiar şi nume româneşti. Aveţi ceva împotriva acestei proiecţii de Mitteleuropa regăsite în echipele de fotbal timişorene ale anilor '20, '30, '40?
Eu nu. Şi asta fiindcă am crescut într-o Timişoară a tuturor naţionalităţilor, m-am jucat în curtea de la numărul 36 din Fabrik şi de lângă Piaţa de Fân, Turbină şi Prinţul Turcesc, cu Ioji şi Iani, vecinii mei, cu Helmut şi Ocsi, cu Tibi, Beke, ba chiar şi cu Sven, colegul de clasă emigrat în Suedia. Am spart geamurile apartamentelor lui Moş Milan, proprietarul sârb ai cărui chiriaşi eram aproape cu toţii, i-am necăjit pe tanti Erza şi pe nea Tomoş, reparatorul de televizoare din pivniţa umedă, care prindea cu antena pătrată programul Belgrad 2 la care am urmărit cu toţii în 1982 campionatul mondial de fotbal din Spania. Şi cu care poate am prins, într-un ungher sensibil al sufletului, şi netransmisul campionat mondial din 1930, cel spre care călătoreau cu vaporul, între puţini alţii, timişorenii Rudolf Wetzer şi Emerich Vogl, care, crezându-se pe Bega, au dat mingea peste bord în Atlantic. Şi acestea sunt legendele României, unele care vorbeau ungureşte şi nemţeşte, dacă n-aveţi nimic împotrivă...
Ori poate e de vină pentru accesele mele de nostalgie faptul că în urmă cu treizeci şi ceva de ani jucam fotbal la piticii UMT-ului pe acelaşi teren a cărui iarbă o călcau crampoanele lui Deheleanu şi Kotormany, că mi-am petrecut multe seri făcând duble sub unica lampă stradală care ardea în cartier, şi duminicile pe scara tramvaiului şase, pe care îl luam din Piaţa Traian până la sala Olimpia, de unde porneam pe jos pe Aleea Sportivilor, astăzi a Ripensiei, spre stadionul 1 Mai, azi Dan Păltinişanu, pentru a vedea, ţipa şi aplauda cum Poli bate pe Steaua, iar un pic mai apoi pe Dinamo, cu 2-1, şi cum e gata să înceapă revoluţia la Timişoara. Simt şi acum în nări mirosul de detergent ieftin al tricourilor, şorturilor şi jambierelor uzate ale clubului meu de pitic, mă dor încă în gând juliturile de la mingile cu şiret împletit în pielea roasă şi aspră, cu care dădeam gol din când în când pe terenurile de antrenament de lângă Pădurea Verde. Şi încă respir aerul de sărbătoare al meciurilor de altădată, trăiesc patima drucherilor, ronţăi seminţele consumate cu înfrigurare sâmbătă sau duminică la ora 11, văd şirurile de oameni care se îndreptau spre stadion pentru a mai câştiga o partidă cu viaţa cenuşie a RSR-ului, pentru a mai spera la un titlu de campion în oricare divizie. Poate că toţi copiii de mingi de ieri şi de azi sunt urmaşii lui Dobay şi ai lui Petschovsky, după cum suporterii sunt fiii, nepoţii şi strănepoţiii celor care aclamau victoriile Chinezului şi Ripensiei de acum 70, 80 sau 90 de ani. Poate că ei au înfrânt mereu echipa Miliţiei şi echipa Armatei, pe terenul de fotbal sau pe arena largă în care au pornit revoluţia din decembrie 1989.
De aceea aş vrea să le spun nenumăraţilor realizatori de emisiuni sportive, gesepişti, prosportişti, digitevişti şi colportişti, care se tânguie că Steaua şi Dinamo nu mai urcă pe podium şi că Rapidul nu mai prinde cupele europene: Ia mai puneţi mâna pe carte, pe cea de istorie! A fotbalului. Mi-ar plăcea ca măcar o dată, acolo la Bucureşti, să faceţi o emisiune despre Ripensia, echipa despre care Ioan Chirilă scria aşa: "Am văzut poze cu Ripensia în Cişmigiu, semănau toţi cu Rudolf Valentino, pălării de fetru, trench-coaturi, cravate frumoase, ţinută elegantă, după ultimul strigăt al modei" şi aşa: "Întotdeauna când joacă Ripensia stau în spatele porţii adverse. Pentru că vreau să-l văd pe Dobay... Când aleargă spre poartă creşte ca un cal de la cinematograf galopând spre sală, acoperind ecranul şi întunecându-l. Sau ca o locomotivă filmată cu un aparat culcat între şine... Apoi, când închizi instinctiv ochii, vine şutul. Un şut de care mi-e teamă. Şutul pentru care mă aflu în spatele porţii". Să amintiţi de Chinezul. Poate aşa vă veţi da seama că fotbalul de la noi nu începe şi nu se termină cu Steaua, Dinamo, Rapid şi Craiova Maxima. Că istoria nu începe cu anul 1945, în care comunismul a venit pe tancuri în ţara asta. Că România este deopotrivă o ţară a Timişoarei, a Clujului, a Aradului şi Sibiului, a Petroşaniului şi Bistriţei, a Braşovului şi Mediaşului, dar şi a Iaşiului şi Galaţiului, a Vasluiului, Urziceniului, Curţii de Argeş şi Târgu Jiului, în aceeaşi măsură în care este şi a Bucureştiului. Cu toţii putem câştiga campionatele acestei ţări, la cuvinte sau fotbal, la performanţe economice sau la nobleţe, la civilizaţie ori parolism. Aşa că nu trebuie să fiţi trişti dacă Dinamo şi Steaua nu urcă mereu pe locul întâi. Măcar nu vom mai fi nevoiţi să vedem şi să ascultăm toată ziua maimuţe în costume Armani care transmit de la Palat, cu ajutorul vostru, ultimele inepţii debitate. E semn că valiza cu bani nu mai poate cumpăra meciurile, că trişorii şi bişniţarii şi escrocii, adică sponsorii nevăzuţi din fotbal şi din media, nu mai fac legea.
Poate că "marile echipe" al căror palmares se confundă cu istoria comunistă a României vor ajunge chiar să retrogradeze, şi atunci veţi deveni cu toţii fanii echipei lui Porumboiu, ai celor pentru care se dau de ceasul morţii Meme Stoica, Iuliu Mureşan ori Sorin Cârţu. Veţi deveni cu toţii fanii provinciei, adică obiectivi, documentaţi şi mai aproape de onoarea meseriei pe care acum o practicaţi destul de precar şi care îndeobşte poartă numele de jurnalism.








luni, 5 aprilie 2010

Un vis digital cu cetatea Aradului


Am vrut pentru o clipă să-mi imaginez fabuloasa cetate a Aradului ca pe altceva decât o îngrămădire de ziduri pe care au crescut câteva secole de istorie aidoma unui acoperiş de pământ, de iarbă şi de arbuşti uneori înfloriţi printre care pasc vacile unei oarecare unităţi militare. Am vrut să văd şi altceva acolo decât o părăsire de tip cazon, decât o întindere de câmpuri de instrucţie, de ţinte piept numărul şapte, de machete de tancuri printre care se strecoară soldaţi transpiraţi, pescari veniţi cu bicicleta din Micălaca ori pur şi simplu nişte pensionari de la UVA ieşiţi la picnic. M-am gândit că turlele bisericii pe care eu o fotografiez din depărtarea falezei de câte ori ies la plimbare ar putea fi şi altceva decât nişte ruine din care creşte iarba nepăsării oamenilor care populează aceste timpuri, aceste locuri. Aţi putea spune că sunt un visător, dar poate că nu sunt singurul care crede că acolo s-ar putea crea ceva frumos, ceva care să atragă sute de mii de oameni, vorbitori a zeci de limbi, cu aparatele foto agăţate de gât şi sute de euro în buzunar pregătiţi pentru suveniruri şi alte bucurii cu care să se întoarcă acasă.
Stau pe malul nordic al Mureşului, cu Canon-ul de gât, şi-mi imaginez că modific peisajul, că turnul de apă comunist dispare de lângă biserică, apoi şterg cu un gând aproape digital stâlpii de înaltă tensiune care-mi strică compoziţia şi dispoziţia. Cu o pensulă virtuală modific turlele, le repar cu cei mai grozavi meşteri, cu meşterii vinotecii mele, le auresc şi apoi schimb clopotele şi restaurez altarul şi icoanele. Apoi alung tancurile şi tunurile şi coloneii de acolo, cu trupele lor şi cu foişoarele din care scrutează lumea cu un binoclu, cu o cătare. Un şir lung părăseşte în imaginaţia mea cetatea, de oameni înarmaţi cu kalaşnikoave, cu mitraliere şi cu pistoale zgomotoase cu care ne-au tulburat liniştea atâţia ani dintr-o plăcere tâmpită şi soldăţească. Se mută într-o cazarmă urâtă de la marginea marelui oraş, iar în locul lor vin turişti şi turiste, copii curioşi şi bătrâni nostalgici care-şi fac cruce în biserică şi povestesc pe nemţeşte şi ungureşte despre amintirile imperiale ale părinţilor şi bunicilor.
Văd parcări cu maşini străine, buticuri de suveniruri, enoteci acolo unde şedeau cu cizmele pe birou militarii de altădată. Şi o mulţime pestriţă de oameni care priveşte şi consumă tot ceea ce se petrece în bătrâna cetate Vauban a Aradului, eliberată de războinici şi redată civililor într-o clipă de luciditate a autorităţilor mult prea îndepărtate de la Bucureşti. Văd muzee cu obiecte medievale şi pe intelectualii oraşului ţinând conferinţe despre trecut în faţa trecătorilor interesaţi, văd artişti pe străzi pictând şi caricaturizând pentru 5 euro chipurile de nemţi, englezi, suedezi şi spanioli care vizitează bucata asta de Românie. Văd mimi şi chitarişti interpretând la ceas de seară concertul de Aranjuez, priviţi de o omenire locală ceva mai evoluată, cu chipuri îngrijite şi priviri inteligente, văd concitadini relaxaţi şi care îşi permit să cumpere un vin de 10 euro de la unul din multele magazine din incinta cetăţii.
Pentru o clipă, am şters orice urmă de mizerie din apele râului, milioanele de pet-uri pe care le aruncă de-a lungul a sute de kilometri poporul transilvan, scursorile fabricilor şi leşurile animalelor, duhoarea ceţoasă a Mureşului care părăseşte Aradul în drumul său spre Apus. Şi zăresc de sus, în totalitatea ei simetrică, de un verde imaculat, forma perfectă, stelată a cetăţii, ca o copie a unui astru pe care n-au apucat să-l polueze încă oamenii, fiind prea îndepărtat şi prea ferit, la milioane de ani lumină, de corăbiile lor murdare.
Aş vrea ca acesta să fie oraşul meu, ca aceasta să fie cetatea mea. Uneori, aş vrea ca totul aici să fie măcar mai clujean, dacă nu praghez ori florentin. Îmi închipui mai mulţi domni şi mai puţini proletari, văd mai multe magazine de aur şi mai puţine buticuri de haine second-hand şi zugrăvesc în gând, în culori calde, armonioase, toate clădirile scorojite ridicate de ultimul imperiu care s-a nimerit să domnească pe-aici. Şi mut cu de la sine putere Statuia Libertăţii chiar în centrul cetăţii, pe platoul unde obişnuiau să tropăie, din lipsă de altceva mai bun de făcut, soldaţii profesionişti ai batalionului mixt româno-maghiar. Fiindcă e unul din lucrurile cele mai frumoase, unul din lucrurile demne de arătat tuturor celor care caută o emblemă, un reper, un simbol al Aradului.
Mai văd, în iluziile mele de mărire, şi multe trăsuri plimbând turişti cu dare de mână în jurul cetăţii şi prin centrul Aradului, prin faţa Catedralei Catolice şi a Teatrului, alte două lucruri eterne pe care arădenii le pot revendica drept simboluri. Şi o mulţime de pontoane şi curse de vaporetto pe Mureş, pe un Mureş navigabil, cu debarcadere şi vase de toate mărimile, care acostează în preajma cetăţii. Apoi, în virtutea unui logic exerciţiu de arhitectură, îmi permit să demolez blocul P plus patru pe care un proiectant idiot l-a lipit de gara monument istoric, pentru a nu alunga turiştii care au ales să viziteze oraşul după o călătorie pe şine cu Orient Expresul şi pentru a nu mâhni privirea trecătorilor cărora le place frumosul. Şi mai mult decât atât, îmi permit să mut în afara oraşului, pe un deal oarecare, oroarea de grup statuar în stil sovietic pe care tovarăşii edili de altădată au amplasat-o în Piaţa Avram Iancu.
Nu mă voi opri aici, sunt atâtea de făcut, de redesenat, de zugrăvit, de salubrizat în cetatea mică şi în cea largă a Aradului. Abia atunci, când voi termina acest exerciţiu de civilizare, voi fi fericit că trăiesc aici. Abia atunci îmi voi permite să-mi iau bilet de intrare la mall-ul cultural din cetatea Vauban, pentru a viziona un film, pentru a audia un concert, pentru a-mi cumpăra un vin premium din hruba stelată. Amestecându-mă în mulţimea de turişti care nu mai seamănă cu omenirea pestriţă de astăzi, ascultând muzica diversităţii şi evoluţiei.
Ştiu, aţi putea spune că sunt un visător, că am greşit secolul şi ţara. Poate însă că nu sunt singurul care aude deja forfota restauratorilor, ritmurile constructorilor unei alte lumi, în spaţiul strâmt al oraşului şi în colonia largă a ţării. Sunt oare?