miercuri, 26 mai 2010

Despre Canada de acasă şi vinul nebăut al unei prietenii fără sfârşit


Într-una din arcadele vinotecii mele se odihneşte vinul nebăut adus de peste ocean de unul dintre bunii mei prieteni emigraţi pe continentul altor tristeţi şi bucurii. Şi nu e vorba de un vin oarecare, ci de unul din produsele renumite ale Canadei: ice wine-ul, adică vinul de gheaţă.
A fost nevoie ca strugurii să se coacă la mii de kilometri depărtare şi să fie culeşi când deja se aflau sub zăpadă, în iarna de peste Atlantic a lui 2006, să fie transformaţi în vin iar acesta îmbuteliat în sticle distinse pe care scrie VQA (Vintners Quality Alliance) şi vândut pe rafturile magazinelor cu ştaif. Şi a mai fost nevoie ca Adi Armanca să treacă pe acolo şi să le cumpere înainte de a lua avionul de Europa şi apoi pe cel de România, din nevoia întoarcerii şi a reîntâlnirii cu toţi şi toate cele de acasă. Mai mult decât atât însă, a fost nevoie ca eu şi Adi să fim ziarişti şi prieteni la începutul anilor '90 şi să colindăm împreună aşezările Banatului în căutarea reportajului perfect pentru ziarele Timişoara şi Realitatea bănăţeană. Ca el să plece apoi la Bucureşti, să intre cu brio la Facultatea de Fotografie, să ia primul 10 din istoria instituţiei şi apoi să-şi ia lumea în cap şi să ajungă în cele din urmă în Ţara Frunzei de Arţar.
Toate acestea mi le evocă vinul nebăut adus în dar de amicul meu fotograf şi multe, multe altele, ca şi cum aş sorbi picătură cu picătură licoarea amintirilor printr-o magie anume, care-mi permite să trec prin zidul de sticlă şi dop, să pătrund în intimitatea moleculelor şi atomilor care păstrează în sine amprenta trecerii, a anilor din urmă.
Am păstrat, în geamantanul de muşama moştenire de familie, dovezile zbaterii noastre în lumea jurmalistică timişoreană, probele incontestabile ale unor reportaje extreme despre locuri şi fiinţe neînsemnate, de care nu ştim aproape nimic. Fotografii alb-negru, scoase de Adi în laboratorul ziarului după o alchimie străveche cu revelator şi fixator şi tăviţe mirosind a oţet, cu filme alb-negru uscate cu ventilatorul. Mirosul acelei meserii dispărute încă îmi persistă în nări, îmi stârneşte cuvintele şi simţurile, nostalgia de breaslă. Nu pot uita Dacia break cu care am străbătut judeţul Timiş de la un capăt la altul în compania unor şoferi cu numele Ghiţă, Sabin sau Iani, primarii jerpeliţi fotografiaţi de Adi, satele dispărute ale căror vetre le-am găsit cu greu printre bălăriile primilor ani de după revoluţie. Plecam dis-de-dimineaţă şi ne întorceam seara târziu, prăfuiţi, cu carneţelele pline de notiţe, cu filmele AGFA consumate, în cutiile lor negre cu miros de RDG. A doua scriam reportajul la maşina veche, Olympia, imprimând una câte una literele uzate pe foile proaste, corectând textele, paginând în cicero, developând filmele şi alegând în cele din urmă două-trei poze umede pentru prima pagină a ziarului Timişoara sau pentru săptămânalul Timişoara internaţional care se difuza chiar şi în Germania. Avusesem tiraje de 60.000 de exemplare. Pe urmă s-au făcut 22.000, 15.000, 12.000 şi tot aşa în jos. Când n-am mai fost acolo şi când vremurile s-au schimbat, ziarul ajunsese o foaie în 1.000 de exemplare.
O vreme am scris despre derizoriul semnificativ al lumii bănăţene. Şoferii erau mereu nervoşi şi vroiau să se întoarcă repede acasă, să-şi salveze planetarele şi programul din calea reportajelor noastre bizare. Adi fotografia peisaje sălbatice prin satele părăsite, uliţe prăfuite, coloane de babe în drum spre biserică, gâşte şi pancarte comuniste întârziate în noua istorie, şoareci la borcan, biserici cu turle dărâmate din sate cu trei suflete şi calendar rupt din anul1976, dar şi cai tocmai ieşind din căminul cultural. Eu scriam despre pescari pe care crapii imenşi i-au lăsat fără dinţi, despre bătrâne cu pensia de 9 lei, despre un ciungul-pescar care dăduse mâna cândva cu Petru Groza, despre şântâri, tobari, porcari şi clopotăriţe, despre gaborii de dincolo de vreme şi ţiganii rătăcitori în căruţe cu coviltir trase de cai pe nume Vlad Ţepeş şi Ceauşescu, despre bucătarul lui Einstein care-şi făcea veacul în comuna Pişchia rostind ultimele două cuvinte în engleză pe care şi le mai amintea: apple pie. A fost frumos, aproape neverosimil de frumos. Câştigam cam 100 de mărci germane pe lună. Aveam bani cât să ne plătim întreţinerea şi să mâncăm o pizza la două luni în localul numit Cora de lângă sinagoga din Cetate.
Pe urmă am schimbat ziarul şi chiar deceniul. Adi s-a gândit să schimbe şi continentul, alegând Canada. Nu ştiu dacă era vorba numaidecât de bani, era mai degrabă vorba de o căutare de sine. Ne-am regăsit după vreo zece ani, în pivniţa arădeană, aproape neschimbaţi. Când a coborât în gară, ducea în rucsac vinurile cărate de la capătul lumii, aparatul foto Nikon de care nu se poate despărţi şi avea aerul că se întoarce dintr-un reportaj ceva mai complicat, care însă nu a durat mai mult de o secundă. Am băut vin şi am povestit, de parcă nimic nu s-a schimbat între timp, de parcă istoria şi geografia nu ne-a afectat în nici un fel prietenia fără de sfârşit. Într-un fel, Adi a adus cu sine la Arad mai multă Timişoară decât Quebec, Calgary sau St. John's, oraşe prin care a trecut în ultimii anii, mai multă pustă bănăţeană decât întindere canadiană necuprinsă. Şi singura dovadă că aventura sa transatlantică chiar are loc sunt superbele fotografii cu ţărmuri şi stânci şi întinderi oceanice nesfârşite pe care mi le trimite pe mail în vreun răgaz de seară.
Aşa se face că într-o bună zi ne-am suit în maşină şi am pornit către sud, tăind Banatul în două, de la Arad la Oraviţa, oraşul bunicilor săi. Am prins o zi de sfârşit de martie cu nori şi tornade, cu ploaie şi curcubeu nepozat. În curtea casei orăviţene ne aşteptau părinţii săi, veniţi de la Constanţa. Pădurea era în capătul grăinii, alături creşteau viorele şi ţestoase, mama sa ne-a pregătit nişte ţâmpi şi aripioare de pui cu cartofi prăjiţi şi salată, am fost foarte acasă acolo, foarte în copilărie, în Banatul etern. Drumurile erau proaste, satele părăginite, însă eram fericiţi şi întorşi în locul din care a început întreaga aventură.
Dacă toate acestea îmi sunt evocate de vinul de gheaţă nedestupat al lui Adi, oare mai are rost să-l deschid? Să-i explic aromele, să-i scriu notele pe fişa de degustare? Poate că da, poate că astfel am să simt esenţa strugurilor înzăpeziţi, gustul depărtării în care el s-a regăsit pe sine. Până atunci, continui să împrăştii pe birou şi pe blog fotografiile sale publicate cândva în ziarele Timişoarei, amestecul de clipe unice trăite pe uliţele, în casele şi în bisericile satului bănăţean la sfârşitul ultimului mileniu în care ne-am nimerit prin lume. O fac pentru prietenul meu din St. John's, Newfoundland, Adrian Armanca.

sâmbătă, 15 mai 2010

Presa scrisă se mută la muzeu


Cu un mic ajutor din partea prietenilor, grupul nostru de degustători amatori, care include medici, ziarişti şi patroni de firme, a căpătat recent un statut juridic şi se numeşte "Vestik". Şi dacă tot ne-am construit un ONG, adică o asociaţie absolut nonguvernamentală şi absolut nonprofit care se susţine exclusiv din pasiunea şi buzunarele noastre, ne-am gândit să ne punem pe treabă şi, între două degustări de vinuri minunate, să facem câte o donaţie, să ecologizăm câte un parc, să salvăm câte un animal şi să promovăm, prin exemplul propriu, acele valori ale comunităţii cu ajutorul cărora se poate clădi o lume civilizată.
Prima acţiune a asociaţiei, care, cu sprijinul preţios al lui doctorului Silviu Radu, dar şi al căţeluşei Rita şi al motanului Lucky, are de-acum şi un banner, ba chiar şi o adresă de site în construcţie, www.vestik.ro, s-a consumat într-o zi însorită de mai, la Jimbolia. Acolo există un muzeu al presei, unic în ţară, moştenire culturală lăsată Banatului de Petre Stoica, al cărui custode este în prezent fostul jurnalist Vali Corduneanu. Şi cum aveam cu toţii pe acasă colecţii mai mult sau mai puţin complete de ziare, de reviste ba chiar şi de cărţi de vizită din domeniu, am luat drumul Jimboliei cu portbagajul încărcat de hârtii şi de puţină emoţie a călătoririi.
Oraşelul care a stat mai mulţi ani sub ocupaţie sârbească după primul război mondial te întâmpină azi cu un indicator vizibil care afişează cele cinci muzee pe care le poate vizita orice turist: Muzeul "Stefan Jäger", Muzeul Pompierilor "Florian", Casa Memorială "Dr. Karl Diel", Muzeul Presei "Sever Bocu" şi Muzeul Căilor Ferate. Pe al nostru îl găsim relativ greu, în ciuda unui alt indicator amplasat la intersecţie. Ne-a lămurit o doamnă în vârstă, cu accent nemţesc, arătând cu mâna: "Acolo, lângă şcoală". O poartă de fier şi două firme ne arată că am ajuns la locul potrivit. Aici, totul e ţais: termopane, pavele noi, îngrijire, parchet, săli imense cu mii, zeci de mii de exponate. Şi câteva încăperi depozit în care aşteaptă să fie cercetate, catalogate, etichetate şi studiate alte zeci de mii de piese colecţie: ziare, publicaţii, cărţi, obiecte de tot felul.
Vali Corduneanu e o gazdă afabilă, care ştie să spună povestea fiecărui lucru din instituţia impresionantă pe care o reprezintă. Aici vedem o maşinărie de presă austriacă pe care scrie Josef Anger & Söhne, dincolo zeci de caricaturi din anii interbelici şi din cei de după, apoi un portret sacru cu Petre Stoica, omul de cultură căruia i se datorează, în cea mai mare măsură, existenţa acestui muzeu. Momente de istorie surprinse de o foaie de ziar: abdicarea Regelui, procesul grupului Spiru Blănaru, amintiri de la Balcic, poze cu un mic Carol al II-lea. Pe un alt perete, cărţi de vizită de ieri şi de azi, de aici şi de pretutindeni ale unor gazetari mai mult sau mai puţin celebri. Un Geo Bogza achitat, un prim-redactor Eminescu, dar şi nume de jurnalişti timişoreni cu care memoria oamenilor n-a fost la fel de îngăduitoare. Într-o vitrină, o alăturare ironică de gazete: Neamul românesc şi Neamul ţigănesc. Ziare legionare, ziare comuniste, ziare chirilice, ziare nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti, ziare în idiş şi franceză, monitoare ale unor ţinuturi efemere, publicaţii rurale cu coruri şi fanfare şi domni prefecţi şi parlamentari încremeniţi într-o atitudine impecabilă. Vali ne plimbă peste tot: arată cărţi de vizită în folie, legitimaţii de presă, ba chiar şi un permis de conducere de la 1933. În sala periodicelor, rafturi nesfârşite, nenumărate teancuri aşezate în ordine, dulapuri cu comori îngălbenite, în toate limbile Pământului, mirosind a tipar străvechi, a mucegaiuri imperiale, a molii de demult pe care le-a pietrificat trecerea, cruţând hârtia şi cuvintele. Le respirăm praful centenar, contemplăm babilonia mesajelor consumate cotidian de străbunicii şi stră-străbuncii noştri, de abonaţii unui trecut recent însă totuşi atât de îndepărtat.
Un domn profesor de la şcoală ne traduce din germană textul unui articol despre Eminescu publicat chiar în anul morţii sale, la Bucarest, în "Das Literarische Rumanien", în care autorul a scris despre marele poet şi gazetar că vorbea o germană cultivată. Vali scoate pe rând, de prin rafturi, vitrine şi sertare, cele mai bizare şi interesante titluri. Palestinean-Service, Le Progres, Drumul socialismului, Foaia ilustrată, Frăţia de cruce, Le Moment, Poporul, Timisiana, Deşteptarea, Patriotul, Luptătorul bănăţean, Gazeta Transilvaniei, Telegraful român, Jimbolianul, Naţiunea, Puiul de şoim, Nădejdea, Gura satului, Sportul naţional etc. etc. etc. Într-un loc, legitimaţia unui tovarăş ziarist de la Drapelul roşu, absolvent al Şcolii Superioare de Ştiinţe Sociale "A. A. Jdanov", într-altul, între atâtea altele, o poză a lui Brunea-Fox şi una a lui Nikolaus Berwanger. Pe un perete de la intrare, caricaturi interbelice şi de după, din Urzica anilor '50, reprezentându-l pe Tito cu zvastică la chipiu şi dolari la gât ori cu Planul Marshall în chip de coasă.
În cafeneaua muzeului, mese şi tabureţi, un bar modern dar şi obiecte de demult: un melon, un telefon şi un patefon, iar sus pe dulap, un bucolic radio şvăbesc de-o vârstă cu străbunicul. Şi poze cu Petre Stoica în Cişmigiu citind Informaţia Bucureştiului în 1953. E puţin bulversant să urmăreşti această aparentă nesfârşire de piese de colecţie întinsă şi stivuită pe o suprafaţă de 600 de metri pătraţi într-un muzeu care poartă numele marelui gazetar şi demnitar bănăţean Sever Bocu. Şi o oarecare nostalgie se înstăpâneşte în sufletele de jurnalist la gândul că aici îşi fac locul şi colecţiile ziarele care mai apar astăzi, adică printurile pe cale de dispariţie care lasă încet dar sigur locul publicaţiilor de pe internet. Se pare că nimeni nu mai are nevoie astăzi de tipografi şi de maşini de scris, de învechitele condeie, se pare că presa scrisă se mută la muzeu.
Gazdă atentă, poate ca să alunge gândurile negre, custodele ne poartă şi în sălile depozit, acolo unde se află, în teancuri, obiectele care încă aşteaptă catalogarea. La un moment dat, păşeşte în marea de cărţi, majoritatea donate de Biblioteca Astra din Sibiu, şi începe să scoată în faţa obiectivului aparatului foto tot felul de titluri bizare: "Porumbul bine lucrat asigură roade bogate" apărut în colecţia Biblioteca Agricolă, "Marele transformator al naturii I.V. Miciurin" (pescarii pasionaţi ştiu că una din bălţile Jimboliei poartă numele acestui "savant" rus, "Călătorind prin URSS" de Zaharia Stancu... Cu puţin timp înainte ne arătase calendarul catolic Presa bună pe anul 1921. Acum răsfoim o carte şi dăm de imnul URSS şi poza mustăcioasă a Generalissimului I. V. Stalin, câtă splendoare!
La final, oarecum obosiţi de atâta trecere în revistă a trecutelor vieţi de reviste, trebuie să facem şi donaţia. Avem un portbagaj întreg de ziare, din care nu lipsesc Timişoara, Prima oră şi Bănăţeanul, afişăm banner-ul "Vestik" şi ne pozăm în soarele de după ploaie, în curtea tihnită a muzeului.
La plecare îl luăm şi pe custode cu noi, către Timişoara, şi părăsim Jimbolia pe lângă indicatorul cu muzee, printre muncitorii care ies de pe poarta fabricii de la marginea oraşului, printre mămicile bicicliste care se întorc acasă fără prunc pe scaunul din spate. Singura donaţie pe care n-am făcut-o a fost o sticlă de vin bun din vinoteca Pivnicerului, dintr-o scăpare impardonabilă care va fi totuşi reparată cu un prilej viitor.

vineri, 7 mai 2010

Un Valpolicella de casă nouă


Totul a început la Clinica de Animale Mici din Arad. Domnu' doctor Silviu, membru activ în clubul Vestik, se ocupă cu repararea mâţelor şi căţeilor, dar şi a altor "vietăţi omeneşti"(după cum se exprima, în cadrul unor ştiri tv, la adresa animalelor de companie salvate din copaci şi din incendii, un pompier candid). O duduie l-a solicitat într-o zi iar el, chirurg în regnul animal, a reuşit să-i salveze pisica. În semn de mulţumire, stăpâna fericită i-a dăruit veterinarului un vin. Însă nu unul oarecare, ci un Valpolicella adus chiar din Italia, dintr-o enotecă venetă.
Povestea acestui vin nu este însă legată doar de un suflet de mâţă salvat cu bisturiul de un doctor bun. El a fost destupat cu un fericit prilej de casă nouă, la o mică depărtare de Arad, într-o zi superbă de mai în care toate fiinţele puteau crede cu tărie într-un nou început.
Câţi dintre români se pot mândri că au reuşit să-şi cumpere casă nouă în plină criză cu numai 25.000 de euro? Ei bine, Silviu este unul dintre puţinii, dacă nu singurul. A fost nevoie să umble un pic cu agenţii imobiliari prin oraş şi prin satele de la marginea lui până când a găsit-o. E drept, are un spaţiu locuibil de doar 120 de metri pătraţi, amenajat fiind numai parterul, şi mai sunt atâtea de făcut, jos şi la mansardă. Asta nu l-a împiedicat să pună grătarul în mijlocul curţii şi să-şi cheme prietenii la o primă inaugurare. Proprietatea se află într-un sat situat la vreo 15 km de Arad şi poţi ajunge acolo într-un sfert de oră dacă sfidezi radarele de pe drum. Are vreo 700 de metri pătraţi de teren, iar drumul trece la mai puţin de un kilometru de viitoarea autostradă a cărei albie se înşiră deja pe câmpia din jur. Din goana maşinii vezi o staţie de betoane răsărită cu acest prilej şi pilonii viitoarei pasarele. Apoi intri în sat, faci prima la stânga şi gata, ai ajuns.
Pe gardul casei, nişte vrăbii ţin concert. În curte, o Lada Niva şi câţiva tei aduşi de departe, din acel acasă al copilăriei, şi plantaţi în pământul încă bolovănos. La parter, o cameră cu lucruri nedespachetate şi cu pisici de rasă. Ba chiar şi un sac de box pentru muşchii de orăşean. Un hol larg, baia şi bucătăria. O scară abruptă duce în podul care va fi mansardă, cu două camere şi o altă baie. Prin geamul rombic se văd case şi pomi, o mică nesfârşire rurală. În curte, doi câini salvaţi, un doberman şi un ciobănesc german împart o îngrăditură de sârmă. Facem un exerciţiu de imaginaţie şi vedem cum curtea se transformă, cum capătă contur un viitor teren de baschet, o mică livadă şi o porţiune cu gazon lămpi de grădină.
Silviu pune cărbunii pe foc, aduce aripioare de pui, cotlete condimentate şi nişte carne de oaie, apoi aţâţă focul şi arată şi povesteşte despre cum se va transforma totul acolo, la el acasă. Ieşim un pic afară, se vede câmpul înverzit, traversat de stâlpi de curent şi de îndepărtate linii de cale ferată. Un cimitir înconjurat de un gard viu de liliac a înflorit undeva în preajmă. Şi tot privind la peisaj, ne dăm seama că respirăm o linişte adâncă, necitadină, parcă împrumutată din copilărie, de la coadă vacii. Miroase a primăvară, toate miresmele sunt la locul lor, nealterate de fumul vreunei fabrici.
Prin urmare, Silviu e fericit. Aduce pahare şi castroane, prepară o salată fabuloasă, întoarce aripioare pe grătar, vorbeşte de una, de alta. Şi aduce vinul şi-l toarnă nişte pahare imense, ale căror cupe îi amplifică irezistibil aromele. După primele înghiţituri, ne dăm seama că nu vrem să-i alterăm cu mâncare gustul sublim. Şi, deşi suntem flămânzi, nu ne atingem de grătarele rumenite, ci continuăm să savurăm licoarea italiană. E un Valpolicella Classico Superiore Ripasso La Casetta 2005, Domini Veneti, un cupaj de 65% Corvina Veronese, 15% Corvinone, 10% Rondinella, 10% Cabernet. Însă datele astea tehnice n-au cum să redea beţia de simţuri pe care o stârneşte. Aşa trece o oră şi jumătate şi noi încă sorbim acest vin catifelat, de o fineţe tipică, pe care o regăseşti ori de câte ori faci trecerea de la vinurile lumii noastre ori ale celei noi la cele italiene.
E un vin care îţi povesteşte, zice Silviu. E o poveste care se întinde pe mii de ani, avându-i ca eroi pe vechii greci iar mai apoi pe romani, pe cei care au chefuit împreună cu zeii. E povestea măiestriei unor oameni care au atins perfecţiunea şi apoi au închis-o într-o sticlă. Iar noi umblăm la ea cu tirbuşonul în anul de graţie 2010, undeva într-un sat din vestul României şi din estul Europei. Din cauza ei s-au răcit grătarele până la ultima picătură de vin, cea care le conţine parcă în sine pe toate celelalalte, mirosul amplificat al tuturor cupelor care au fost sorbite până la ea, în ultimele milenii.
La despărţire, l-am lăsat pe Silviu în mijlocul proprietăţii, printre grătare şi bunătăţi neconsumate, hrăniţi doar cu vinul cel bun. Undeva, în adâncul pământului, şarpele casei sale îşi făcuse deja culcuşul.