luni, 28 martie 2011

Consumatori de clipă, de ruin pub şi de pipă în capitala Ungariei

Ochii Mihaelei clipeau convingător în timp ce ne făcea propunerea să vizităm un ruin pub unde o aşteptau nişte amici. Aflată în capitala Ungariei cu treburi profesionale legate de... bere, prietena mezinului clubului Vestik ne-a smuls astfel din braţele vinului, ale lui VinCE şi ale luxului Hotelului Corinthia pentru a ne duce într-o bombă futuristă pentru studenţi, artişti, boemi şi în general orice formă de clienţi nonconformişti care au chef să-şi petreacă seara şi chiar noaptea într-un loc care nu mai emană nostalgii imperiale, ci doar fumul şi culorile eclectice ale prezentului. Am luat un tramvai şi parcă un metrou, apoi ne-am plimbat un pic pe un bulevard cu renume deocheat şi am ajuns, luând-o pe o stradă mai retrasă, la Szimpla bar. Pub-ul cu pricina chiar e unic. "Amenajat" după ultima modă în materie de pub-uri, acesta aduce cu un teatru avangardist, cu mai multe scene amplasate în curtea şi încăperile unei vechi clădiri abandonate. Nu e nevoie de uşi, de zugrăveală, de grija simetriei şi de exasperantul bun simţ pe care le întâlneşti la tot pasul în lumea urbană. Nu-ţi trebuie nici termopane, nici mobilier de la supermarket, nici gresie aseptică, nici jaluzele de aluminiu. Nu trebuie decât să te asiguri că KILROY WAS THERE. E suficient să dai drumul în încăperi unor artişti de ocazie, unor grafferi abulici şi unor designeri cool pentru a mâzgăli pereţii cu propriile fantezii, cu emoticoane încă nenăscute, cu şolocaturi butaforice, cu lămpi ruginite şi fiare vechi răspândind o magică lumină de crepuscul al civilizaţiei. Iar în tavan e nimerit, e cel mai bine să postezi o bicicletă, o semicursieră uzată deasupra capetelor clienţilor.
Noi am fost călăuziţi pe nişte scări mizere, însă haioase, aproape iniţiatice, pe lângă pereţi împodobiţi cu mâzgăleli şi cu vreun tablou religios, ajungând în cele din urmă într-o odaie finală, un fel de separeu, fără geamuri, fără uşi, cu fotolii uzate şi scaune aşezate pe lăzi de bere. Am inspirat un pic fumul eliberat în aer de plămânii mai tineri ai fumătorilor de la masă, mai mult români decât unguri, consumatori de bere, de atmosferă şi de clipă. Uimirea e că publicul e cuminte, aproape select pentru un asemenea antilocal, poate fiindcă urâtul, depravarea, au fost deja exorcizate estetic pe învelişul clădirii, iar frumosul, inocenţa, se ascund în interior, în sufletele învăluite în fum. În rest, nu am stat mult, nu am băut bere, ci am degustat doar ambientul, plecând apoi pe urmele paşilor de la venire, în zgomotul muzicii, în lumina vagă a lămpilor bizare, printre cupluri şi amici care conversau animat dar decent în faţa vreunei băuturi ori porţii de mâncare ieftine.
Se făcuse aproape miezul nopţii când am ajuns, cu unul din ultimele autobuze, la pensiune, undeva în Budaörs. Motanul Tomy dormea pe aceeaşi canapea, cartierul se cufundase în linişte, înghiţindu-ne şi pe noi în tăcerea sa rezidenţială. De dimineaţă m-am întreţinut cu amfitrionul pe româneşte şi am putut constata că a fi fost timişorean e un prilej de mândrie nu numai la Bucureşti, ci şi la Budapesta. Căci Robert, gazda noastră de la Villa Korall, a copilărit pe malurile Begăi, în Iosefin, lângă vechiul pod care duce la gară, fiind cândva vecin de scară cu unul dintre actualii membri Vestik. Poate de aceea atmosfera de la pensiune a fost una mult mai caldă decât s-ar fi aşteptat oricare dintre noi. Asta l-a făcut probabil pe Silviu să se laude cu cumpărăturile de la târgul Fehova (un târg de vânătoare, pescuit şi chiar de artă şi produse africane care avea loc în acele zile la Budapesta): o pipă din Congo, o bucată de slănină de Mangaliţa şi un sfert de kilogram de cafea boabe din Kenya. Ba mai mult, la sugestia lui Robert, care ne-a şi preparat licoarea, am gustat din cafeaua africană. Sala de mese s-a umplut de odori nemaiîntâlnite, iar noi am savurat lichidul magic, devenind cu toţii, inclusiv stăpânul pensiunii, nişte degustători neautorizaţi dar planetari de cafea, veniţi anume pentru asta la un summit de cartier în Budaörs. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, după ce s-a risipit efectul euforic al poţiunii kenyene, gazda noastră a adus de prin cămară o minunată ţuică de Zetea, procurată din judeţul Satu Mare, băutură medaliată cu aur la un important concurs internaţional, pe care, spre dezamăgirea lui Silviu, maramureşean cunoscător în ale horincii şi pălincii, am băut-o tot cu înghiţituri mici, şi nu ca nişte consumatori autentici de tărie.
Se făcuse ora prânzului când am părăsit pensiunea, cu gândul să dăm o raită prin Pesta, pe Váci utca, să stricăm nişte bani pe prostioare şi pe o masă la restaurantul Fatál. A fost o decizie cât se poate de inspirată. Cu zi în urmă mâncasem relativ bine la Passion, un local din Liszt tér pe care-l mai încercasem în septembrie anul trecut, cu prilejul prezenţei la Borfesztivál. Am servit, în trei, pui cu mango papricaş de pui, asortând porţiile cu un aromat Don Olivér 2009, vin de la Irsai Olivér, apoi am comandat clătite flambate şi cafea, în vreme ce Silviu şi prietena sa se delectau la târgul Fehova cu tot felul de cârnaţi de Mangaliţa. Acum însă am pornit cu toţii în căutarea renumitului restaurant Fatál. L-am găsit în sfârşit pe Pintér utca, ne-a întâmpinat cu o atmosferă de local din vechile burguri, cu vitralii având motive medievale şi cu un chelner burtos dar distins, după modelul căruia parcă au fost concepuţi bucătarii din ipsos cu ochelari şi mustaţă care prezintă meniul la intrarea în restaurante. Acolo, la Fatál, se poate spune că ne-am făcut de cap, doar era ultima zi. Poate de aceea am comandat trei porţii de ciolan de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi şi "tarhonya" şi două de porţii de raţă prăjită în bere cu tăiţei cu varză, nu înainte de a deschide o sticlă de Villány Portugieser din 2009 de la Gere Attila, urmată de un Merlot 2007 de la Bock. La desert am cerut câte o somlói galuska gigantică, asortată cu un vin de Tokaj Aszú 3 Puttonyos din 2005, dar şi cu cafea. Totul a fost excelent, nu e cazul să dezvăluim însă şi nota de plată. Restaurantul Fatál se numără fără îndoială printre nenumăratele pricini pentru care merită să dai mai des prin Budapesta.
Când am terminat festinul începea deja să se întunece pe Váci utca. Ne-am pozat cu chipie sovietice în faţa standurilor cu caschete şi piros paprika, am cumpărat suveniruri de la o doamnă care ne credea italieni, dar la despărţire ne-a spus "la revedere", am fotografiat chipul machiat al lui Lugosi Béla jucându-şi încă rolul nemuritor pe un tricou de 2.000 ft. Eram fericiţi, gustasem din Budapesta, ne plimbam pe una dintre cele mai cochete şi civilizate străzi din lume. Sorbisem vinuri, cafele şi ţuici de pe nu ştiu câte continente şi chiar de acasă, undeva într-un gang artiştii străzii băteau în tobe o melodie vie, obsedantă, ne aştepta trenul în gara Keleti şi plăcuta oboseală a întoarcerii.
Pe drum, în leagănul trenului, am închis ochii şi mi-am amintit, mai mult în somn, că în urmă cu o zi am stat puţin cu Hunyadi János şi cu Mátyás în Piaţa Eroilor, vorbind pe româneşte despre ale noastre şi despre Kinizsi Pál. Le-am spus că eu îi consider cei mai mari români, alături de Carol de Hohenzolern, în vreme ce Pivnicera conversa în ploaie cu Sfântul Ştefan pe limba ei, pe limba lor. Nişte japonezi cu ochii mereu uimiţi bliţuiau, fără să ştie de ce, un Árpád de piatră fioros. Am simţit atunci că eroii aparţin tuturor, fără deosebire de timp, limbă ori putere de înţelegere. Şi-am putut în sfârşit să mă întorc acasă.

Galerie foto

joi, 24 martie 2011

Cum am aflat, în saloanele Corinthia Grand Royal Hotel, că sunt aproape tirolez

Dacă tot veni vorba de VinCE şi de Corinthia Grand Royal Hotel, poate că v-aţi fi aşteptat să vă înşir aici, pe un ton savant şi căutat profesional, ce gust de fructe negre de pădure avea nu ştiu care Kopár de la Gere Atilla, ce mireasmă de ciocolată emana un anume Malbec de la Mendoza şi, vezi doamne, cât de complex era postgustul unui Nipozzano de la Marchesi de Frescobaldi demn de topurile mondiale. De data aceasta însă, ca şi în alte dintre dăţile viitoare, voi povesti totul despre vin prin surâsul duduiţelor care l-au servit, prin legănatul pe scări al domnilor care se întorceau la BMW-urile lor cu numere de HU ori de BH, după o degustare prelungă la 100 şi ceva de standuri, şi în general prin tot ceea ce ţine de anturaj, de atmosferă, de gest şi culoare. De rest se vor ocupa degustătorii autorizaţi, bloggerii autorizaţi, oenologii autorizaţi şi vânzătorii autorizaţi. Eu am uitat să-i cer Dumnezeului cuvintelor autorizaţie de funcţionare pentru a descrie vinul cel bun.
Am început degustarea rezervată publicului în sala de mese de la Corinthia, o încăpere imensă, plină de luxul atemporal de cinci stele al unui hotel care dă impresia că încă aparţine ultimului imperiu central-european. Dar asta nu înainte de a-l saluta pe Vali Ceafalău, distins oaspete la summit şi atent fotoreporter la tot ceea ce se întâmpla pe-acolo. Poate că din cauza lui am şi dat fuga la cele trei standuri româneşti de care ne-a povestit, Wine Princess, Prince Ştirbey şi Cramele Recaş. Pe drum am degustat însă de la Maul Pincészet un foarte aromat Sauvignon Blanc (Villány Solár 2010) şi un remarcabil cupaj de Pinot Noir, Merlot şi Kékfrankos (Villány Vizió 2009) pe care mi-am propus să-l cumpăr la final, însă n-am mai reuşit. La standul Wine Princess al producătorului din Miniş Balla Géza am încercat Cadarca din 2006 şi cam atât.
O mare, minunată surpriză am trăit la masa vinurilor Prince Ştirbey, acolo unde am întâlnit o gazdă curtenitoare chiar în persoana baronului Jakob Kripp. Aşa am aflat povestea domeniului de la Drăgăşani, aventura retrocedării, şi am degustat câteva vinuri frumoase, despre care aş avea multe de povestit. M-am îndrăgostit iremediabil de parfumul Sauvignon Blanc-ului şi de fineţea Novacului, un fel de Pinot Noir de Vâlcea, savurând şi un Merlot şi o Fetească Neagră apreciate de mulţi participanţi la summit. Între două turnări în pahare, baronul a povestit cum a ajuns să iubească şi să cunoască vinul în tinereţe undeva în Tirolul de sud, italian. Asta m-a făcut să-i spun că şi eu am legătură într-un fel cu Tirolul. Cu cel din Banatul meu, căci satul meu natal, Ferendia, se află la câţiva kilometri de satul cărăşean Tirol, renumit centru viticol din vestul României. Baronul a tresărit, povestind că strămoşii tirolezilor din localitatea italiană unde el însuşi şi-a făcut ucenicia în ale cunoaşterii oenologice au colonizat în urmă cu exact două sute de ani Banatul, fondând acolo o aşezare, Tirolul cărăşean, care poartă numele regiunii din care au venit. Aşa s-a născut şi o butadă: "Se poate spune că şi dumneavoastră sunteţi aproape tirolez!", mi-a spus, zâmbitor, domnia sa. Cum aş putea să-l contrazic?
După vreo 45 de minute petrecute în compania aleasă a proprietarului de la Ştirbey, am dat şi pe la standul Cramelor Recaş, Transylwine, pentru a degusta vestitul Solo Quinta 2010, distins recent cu un important premiu internaţional.
M-am mai întreţinut cu o foarte simpatică tânără din Cehia, care m-a servit cu câteva onorabile vinuri din ţara berii, apoi am făcut cunoştinţă cu un distribuitor de vinuri sârbeşti cu care am conversat într-o engleză relativă despre bătălia de la Mohács şi despre efectele istoriei asupra vinurilor din regiune, dar şi despre primul Shiraz din Serbia. În înghesuiala neaşteptată din sălile Corinthia Grand Royal Hotel am mai apucat să stau de vorbă despre Refošk şi peisajul aproape toscan al Sloveniei cu o doamnă care reprezenta producătorul Santomas. Apoi am conversat cu o blondă apetisantă care servea pe ungureşte un elegant Amarone Costasera 2006 la standul Masi. Nu ştiu de ce, or fi fost de vină atmosfera şi şarmul de gazde al lui Mr. Philip Cox şi al doamnei Elvira Cox, dar acelaşi vin servit în luna noiembrie 2010 la Recaş m-a impresionat mai puternic decât cel degustat în cadrul luxos de la Corinthia, în ciuda nurilor vânzătoarei. În plus, am putut remarca o tresărire, un zâmbet general pe chipurile celor care degustau şi ale celor care serveau la standul Masi atunci când le-am cerut un Campolongo di Torbe Amarone della Valpolicella Classico 2003. Bineînţeles că ştiam că nu-l aveau acolo, bineînţeles că şi ei ştiau că ştiam, era ca şi cum aş fi cerut pe gratis o piesă rară de colecţie la auzul numelui căreia toţi cei prezenţi întorc capul şi zâmbesc ori oftează.
Mânat de valul tulbure al amintirii, am uitat să povestesc că am trecut şi pe la Gere Attila, pentru un proaspăt, strălucitor Frici Rosé Gyöngyözőbor 2010, care era, chipurile, şi vinul preferat al gazdei de la stand.
Într-un târziu am ajuns şi la vinurile Marchesi de Frescobaldi, atras nu atât de Tenuta di Castiglioni 2008 ori de cunoscutul Nipozzano Riserva 2007 care figurează în topul Wine Spectator, cât de zâmbetul irezistibil al uneia dintre amfitrioane. Apoi am găsit de cuviinţă să degust un straniu Baronne 2007 de la Nederburg, cu savori de coacăze şi ciocolată de pe alt continent. Şi-ar mai fi multe, multe alte vinuri despre care nu mai am cum să povestesc aici, fiindcă ori le-oi fi uitat din euforie, ori n-am apucat să le degust din pricina afluxului incredibil de public din acea seară de sâmbătă petrecută pe culoarele şi încăperile Hotelului Corinthia. La final mi-am dat seama că Silviu trăise şi mai intens decât mine întreaga experienţă oenologică de la Corinthia, doar avea în mână cel puţin trei pahare din care degusta şi bea pe rând şi începuse deja să vorbească mult mai bine engleza cu domnişoarele care-i turnau vinul. Şi poate chiar şi maghiara şi alte limbi necunoscute...
Ar fi fost încântător şi dacă totul s-ar fi oprit aici. Dacă, asemenea oaspeţilor care veniseră în limuzine ori taxiuri de lux, cu chipurile lor de domni ungureşti, urcând la început sobri şi înţepaţi scările cu covor ale hotelului şi coborându-le la final legănat, râzând în hohote, cu privirile tulburi şi taninoase, am fi plecat şi noi către casă, adică pensiune. N-a fost însă aşa, fiindcă am avut de onorat în aceeaşi seară o invitaţie de nerefuzat, care avea să ne ducă într-un loc fabulos, care va face obiectul unei postări viitoare. (va urma)

Galerie foto

miercuri, 23 martie 2011

La Budapesta, de sâmbătă până duminică, pentru VinCE şi pentru ea însăşi

Nici nu ştiu cu ce să încep. Asta pentru că e foarte greu să fac legătura între un summit internaţional de vin, o pipă din Congo, un ruin pub, o slănină de Mangaliţa, câteva boabe de cafea din Kenya şi o ţuică de Zetea. Povestea care urmează s-a petrecut de sâmbătă până duminică, între orele 5 dimineaţa şi 12 noaptea, într-o capitală europeană. Toate întâmplările, imaginile şi personajele sunt reale. Numai cuvintele îşi au gradul lor de irealitate, poate şi din pricina exaltării cu care autorul a trăit toată această experienţă.
De fiecare dată când mă călătoresc într-un mare oraş împreună cu cei mai buni prieteni ai mei, între care se numără, bineînţeles, şi câteva aparate de fotografiat Canon, mă întorc acasă doldora de imagini. Selecţia lor îmi ia nopţi întregi, căci e dificil să pui noimă clipelor trecute, memoriei vizuale înmagazinate în pixeli.
Ultimul voiaj de acest fel s-a petrecut la Budapesta, în weekend. La început am crezut că l-am făcut numai şi numai din pricina unui summit oenologic internaţional, numit VinCE şi găzduit de luxosul Corinthia Grand Hotel. A fost însă numai o amăgire, chiar dacă evenimentul în sine s-a dovedit o adevărată sărbătoare pentru noi, cei cinci "vestici" care am călătorit cu trenul de la Arad către cea mai apropiată capitală europeană. Motivul intim, pricina ascunsă a plecării era aceea că ni se făcuse dor de Budapesta, de fiinţa urbană atât de vie care pulsează pe ambele maluri ale Dunării, în legea ei, în ordinea ei încă imperială, respectată parcă de fiecare om, de fiecare inscripţie, de fiecare statuie.
Nu ştiu cum să explic mai bine asta. Poate că era pur şi simplu necesar să fotografiez porumbeii gării Keleti, cariatidele ceasului centenar, reclamele de la metrou, basoreliefurile clădirilor evreieşti cu ţâţe şi vie, mărul tăiat de pe o masă de tren, bucătarii de ipsos cu narghilea şi ceasul public lipit cu scotch, sticla goală de Royal Vodka uitată pe banchetă într-un metrou, scripcarul de lângă tomberon, literele chirilice de pe vagonul 203, tânărul care face duble în gang. Şi vitrina cu picamer şi poze în sepia, literele verzi ale Pieţei Moscova, tabloul cu rugăciune de la ruin pub, luminile bulevardului cu prostituate, motanul care dormea pe fotoliu la pensiunea lui Robert, radioul vechi la care s-a anunţat începerea revoluţiei maghiare. Ba chiar şi boabele de cafea africană de la târgul Fehova, Tokay-ul de Slovacia, copitele cailor din Piaţa Eroilor, cascheta cu piros paprika, chipul de 2.000 ft. al lui Lugosi Béla, statuia stăpânei cu căţel de pe faleză, Biblia din mâna unui misionar american, concertul întâmplător al azerilor cu tamburină de la capătul lui Váci utca. Şi trebuie să mă opresc aici cu enumerarea, să nu mai înghesui imaginile în cuvinte, să povestesc mai bine întreaga aventură.
Era sâmbătă şi cinci dimineaţa când am urcat scările trenului în gara înfrigurată a Aradului. Rămăseseră câteva secunde până la plecare şi Silviu, adică omul cu biletele, nu mai sosea. Aşa că l-am blocat pe naş cu bagajele pe culoar, tocmai pe când încerca să coboare pentru a da semnalul pornirii trenului. Iar Silviu a apărut în sfârşit, străbătând în goană culoarul gării şi sărind direct în vagonul 425, după o noapte de nesomn şi o întreagă tevatură pe care ne-a povestit-o mai apoi, cu sufletul la gură. L-au oprit pe drum poliţiştii arădeni, controlându-i zelos cu lanterna până şi spaţiul roţii de rezervă a maşinii, în virtutea unei paranoia care i-a cuprins, la comandă, în ultima vreme şi care, în terminologia lor oficială, poartă numele de control pentru stoparea contrabandei cu ţigări. Cum doctorul veterinar arată cât se poate de dubios, cu bandanele sale colorate, făcute parcă din materialul fustelor de altădată ale babelor de la ţară, cu barba sa veşnic neîngrijită şi cu nasul de boxer uzat, în VW-ul combi cu geamuri fumurii şi uşă de la portbagaj care nu se deschide, neînţelegerea a fost deplină.
În cele din urmă, am ajuns cu bine în Keleti, după patru ceasuri şi un pic, câştigând o oră în virtutea bunului obicei al existenţei fusurilor orare. Era o vreme mizerabilă, de iarnă întârziată în gară, de spleen şi străinătate, iar noi am încercat să ne încălzim sufletele în curent cu o cafea espresso la un bistrou mizer din incinta gării. Ne-am cumpărat apoi abonamente pe 48 de ore pentru toate mijloacele de transport în comun şi am coborât în lumea subterană a oraşului, la metrou, pentru a ne caza mai apoi la pensiunea lui Robert, Villa Korall.
Ungurii sunt fascinanţi. Au ritmul lor, cuminţenia rutinei de furmicar cu indivizi ordonaţi care se mişcă de colo-colo, fără să se deranjeze unul pe altul, în virtutea unor corolare de mult stabilite. Simţi într-un fel că nu ai de a face cu milioane de indivizi, ci cu un singur organism social, străveziu, ai cărui atomi gravitează în jurul aceluiaşi nucleu, potrivit aceloraşi coordonate de timp şi de spaţiu. Poţi observa asta peste tot: pe stradă, în gară şi mai ales la metrou. Chipurile din reclame seamănă izbitor cu cele ale trecătorilor şi par identice cu cele ale statuilor de prin scuare şi parcuri. De parcă ar fi repetarea aceleiaşi fiinţe, aceluiaşi ADN îmbrăcat doar în culori şi forme uşor diferite, care laolaltă însă se armonizează perfect. Spectacolul acestei unităţi atrage mai mult decât pitorescul oraşului, e poate cheia înţelegerii, a respirării profunde a atmosferei citadine budapestane.
Şi până la urmă, aţi zice, poate că nici nu era nevoie să observ asta. Doar venisem special pentru VinCE, summit-ul central-european al vinului pe care nu am vrut cu nici un chip să-l ratăm. (va urma)

Galerie foto