Ochii Mihaelei clipeau convingător în timp ce ne făcea propunerea să vizităm un ruin pub unde o aşteptau nişte amici. Aflată în capitala Ungariei cu treburi profesionale legate de... bere, prietena mezinului clubului Vestik ne-a smuls astfel din braţele vinului, ale lui VinCE şi ale luxului Hotelului Corinthia pentru a ne duce într-o bombă futuristă pentru studenţi, artişti, boemi şi în general orice formă de clienţi nonconformişti care au chef să-şi petreacă seara şi chiar noaptea într-un loc care nu mai emană nostalgii imperiale, ci doar fumul şi culorile eclectice ale prezentului. Am luat un tramvai şi parcă un metrou, apoi ne-am plimbat un pic pe un bulevard cu renume deocheat şi am ajuns, luând-o pe o stradă mai retrasă, la Szimpla bar. Pub-ul cu pricina chiar e unic. "Amenajat" după ultima modă în materie de pub-uri, acesta aduce cu un teatru avangardist, cu mai multe scene amplasate în curtea şi încăperile unei vechi clădiri abandonate. Nu e nevoie de uşi, de zugrăveală, de grija simetriei şi de exasperantul bun simţ pe care le întâlneşti la tot pasul în lumea urbană. Nu-ţi trebuie nici termopane, nici mobilier de la supermarket, nici gresie aseptică, nici jaluzele de aluminiu. Nu trebuie decât să te asiguri că KILROY WAS THERE. E suficient să dai drumul în încăperi unor artişti de ocazie, unor grafferi abulici şi unor designeri cool pentru a mâzgăli pereţii cu propriile fantezii, cu emoticoane încă nenăscute, cu şolocaturi butaforice, cu lămpi ruginite şi fiare vechi răspândind o magică lumină de crepuscul al civilizaţiei. Iar în tavan e nimerit, e cel mai bine să postezi o bicicletă, o semicursieră uzată deasupra capetelor clienţilor.
Noi am fost călăuziţi pe nişte scări mizere, însă haioase, aproape iniţiatice, pe lângă pereţi împodobiţi cu mâzgăleli şi cu vreun tablou religios, ajungând în cele din urmă într-o odaie finală, un fel de separeu, fără geamuri, fără uşi, cu fotolii uzate şi scaune aşezate pe lăzi de bere. Am inspirat un pic fumul eliberat în aer de plămânii mai tineri ai fumătorilor de la masă, mai mult români decât unguri, consumatori de bere, de atmosferă şi de clipă. Uimirea e că publicul e cuminte, aproape select pentru un asemenea antilocal, poate fiindcă urâtul, depravarea, au fost deja exorcizate estetic pe învelişul clădirii, iar frumosul, inocenţa, se ascund în interior, în sufletele învăluite în fum. În rest, nu am stat mult, nu am băut bere, ci am degustat doar ambientul, plecând apoi pe urmele paşilor de la venire, în zgomotul muzicii, în lumina vagă a lămpilor bizare, printre cupluri şi amici care conversau animat dar decent în faţa vreunei băuturi ori porţii de mâncare ieftine.
Se făcuse aproape miezul nopţii când am ajuns, cu unul din ultimele autobuze, la pensiune, undeva în Budaörs. Motanul Tomy dormea pe aceeaşi canapea, cartierul se cufundase în linişte, înghiţindu-ne şi pe noi în tăcerea sa rezidenţială. De dimineaţă m-am întreţinut cu amfitrionul pe româneşte şi am putut constata că a fi fost timişorean e un prilej de mândrie nu numai la Bucureşti, ci şi la Budapesta. Căci Robert, gazda noastră de la Villa Korall, a copilărit pe malurile Begăi, în Iosefin, lângă vechiul pod care duce la gară, fiind cândva vecin de scară cu unul dintre actualii membri Vestik. Poate de aceea atmosfera de la pensiune a fost una mult mai caldă decât s-ar fi aşteptat oricare dintre noi. Asta l-a făcut probabil pe Silviu să se laude cu cumpărăturile de la târgul Fehova (un târg de vânătoare, pescuit şi chiar de artă şi produse africane care avea loc în acele zile la Budapesta): o pipă din Congo, o bucată de slănină de Mangaliţa şi un sfert de kilogram de cafea boabe din Kenya. Ba mai mult, la sugestia lui Robert, care ne-a şi preparat licoarea, am gustat din cafeaua africană. Sala de mese s-a umplut de odori nemaiîntâlnite, iar noi am savurat lichidul magic, devenind cu toţii, inclusiv stăpânul pensiunii, nişte degustători neautorizaţi dar planetari de cafea, veniţi anume pentru asta la un summit de cartier în Budaörs. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, după ce s-a risipit efectul euforic al poţiunii kenyene, gazda noastră a adus de prin cămară o minunată ţuică de Zetea, procurată din judeţul Satu Mare, băutură medaliată cu aur la un important concurs internaţional, pe care, spre dezamăgirea lui Silviu, maramureşean cunoscător în ale horincii şi pălincii, am băut-o tot cu înghiţituri mici, şi nu ca nişte consumatori autentici de tărie.
Se făcuse ora prânzului când am părăsit pensiunea, cu gândul să dăm o raită prin Pesta, pe Váci utca, să stricăm nişte bani pe prostioare şi pe o masă la restaurantul Fatál. A fost o decizie cât se poate de inspirată. Cu zi în urmă mâncasem relativ bine la Passion, un local din Liszt tér pe care-l mai încercasem în septembrie anul trecut, cu prilejul prezenţei la Borfesztivál. Am servit, în trei, pui cu mango papricaş de pui, asortând porţiile cu un aromat Don Olivér 2009, vin de la Irsai Olivér, apoi am comandat clătite flambate şi cafea, în vreme ce Silviu şi prietena sa se delectau la târgul Fehova cu tot felul de cârnaţi de Mangaliţa. Acum însă am pornit cu toţii în căutarea renumitului restaurant Fatál. L-am găsit în sfârşit pe Pintér utca, ne-a întâmpinat cu o atmosferă de local din vechile burguri, cu vitralii având motive medievale şi cu un chelner burtos dar distins, după modelul căruia parcă au fost concepuţi bucătarii din ipsos cu ochelari şi mustaţă care prezintă meniul la intrarea în restaurante. Acolo, la Fatál, se poate spune că ne-am făcut de cap, doar era ultima zi. Poate de aceea am comandat trei porţii de ciolan de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi şi "tarhonya" şi două de porţii de raţă prăjită în bere cu tăiţei cu varză, nu înainte de a deschide o sticlă de Villány Portugieser din 2009 de la Gere Attila, urmată de un Merlot 2007 de la Bock. La desert am cerut câte o somlói galuska gigantică, asortată cu un vin de Tokaj Aszú 3 Puttonyos din 2005, dar şi cu cafea. Totul a fost excelent, nu e cazul să dezvăluim însă şi nota de plată. Restaurantul Fatál se numără fără îndoială printre nenumăratele pricini pentru care merită să dai mai des prin Budapesta.
Când am terminat festinul începea deja să se întunece pe Váci utca. Ne-am pozat cu chipie sovietice în faţa standurilor cu caschete şi piros paprika, am cumpărat suveniruri de la o doamnă care ne credea italieni, dar la despărţire ne-a spus "la revedere", am fotografiat chipul machiat al lui Lugosi Béla jucându-şi încă rolul nemuritor pe un tricou de 2.000 ft. Eram fericiţi, gustasem din Budapesta, ne plimbam pe una dintre cele mai cochete şi civilizate străzi din lume. Sorbisem vinuri, cafele şi ţuici de pe nu ştiu câte continente şi chiar de acasă, undeva într-un gang artiştii străzii băteau în tobe o melodie vie, obsedantă, ne aştepta trenul în gara Keleti şi plăcuta oboseală a întoarcerii.
Pe drum, în leagănul trenului, am închis ochii şi mi-am amintit, mai mult în somn, că în urmă cu o zi am stat puţin cu Hunyadi János şi cu Mátyás în Piaţa Eroilor, vorbind pe româneşte despre ale noastre şi despre Kinizsi Pál. Le-am spus că eu îi consider cei mai mari români, alături de Carol de Hohenzolern, în vreme ce Pivnicera conversa în ploaie cu Sfântul Ştefan pe limba ei, pe limba lor. Nişte japonezi cu ochii mereu uimiţi bliţuiau, fără să ştie de ce, un Árpád de piatră fioros. Am simţit atunci că eroii aparţin tuturor, fără deosebire de timp, limbă ori putere de înţelegere. Şi-am putut în sfârşit să mă întorc acasă.
Galerie foto
Steve Buscemi, an American actor
Acum un an