E vremea rozé-urilor ce mor. Poate tocmai de aceea ne-am călătorit în Ungaria, adică undeva în
Europa, pentru o escapadă pescărească şi gastronomică de început de august. Undiţele aproape că ruginiseră de atâta aşteptare, mulinetele începuseră să scârţâie, aveam poftă de ducă, de şalău, de vinuri bune, de schimbare a peisajului cenuşiu de acasă.
Doi dintre membrii clubului Vestik sunt şi împătimiţi ai vinurilor, şi pescari înveteraţi. Unul din locurile lor preferate de pescuit, în vremurile astea în care bălţile arădene sunt pline de gunoaie şi peşti în putrefacţie, iar Mureşul e umflat şi aducător de leşuri şi
pet-uri, se află la vreo 200 de kilometri distanţă faţă de Arad, la Akasztó. E o pescărie nou amenajată, în apropiere de Kecskemét, cu pensiune, restaurant şi toate cele, loc de joacă şi pentru copii, ştrand şi jacuzzi, lucruri care ţin de turismul bine făcut, adică de civilizaţie. Ca să ajungi acolo trebuie să te scoli de dimineaţă, după ce decuseară ai preparat mămăliga pentru crapi, după ce ai înghesuit în maşină undiţele, minciocurile, rucsacul, scaunul pliant şi alte nenumărate obiecte.
Apoi e necesar să o iei către Nădlac, ultimul oraş înainte de Europa, depăşind pe contrasens TIR-urile oprite aiurea pentru vămuire, să-ţi laşi Yaris-ul în curte la Titi, să transbordezi toate sarsanalele în Opelul său cu breloc tematic de plută, maşină cu care ai mai fost în Dealu Mare, şi s-o iei în trombă către graniţă.
Nu am mai resimţit ca-n alte dăţi şocul trecerii
dincolo. Poate şi din cauza drumurilor înguste, aglomerate şi pro
aste care traversează ţara vecină. Poate şi din cauza peisajului asemănător: o sărăcie cu ştaif, îngrijită, curată, ordonată. Lipsesc însă palatele ţigăneşti şi kitschul roz de acasă, turnuleţele şi beţivanii din faţa tuturor birturilor, fie ele urbane sau rurale. Parcă între timp maşinile s-au făcut totuşi mai mari şi mai SUV-uri, căci înainte prea vedeai numai Suzuki-uri ergonomice. Din când în când depăşim câte o Lada cu domn în vârstă la volan, cu
mâinile încleştate la orele 10 şi 14. La Szeged, ca acasă la Arad ori Timişoara. Praf, clădiri imperiale nu tocmai îngrijite, şantiere pe mijlocul străzii, trafic aglomerat, oameni nezâmbitori şi grăbiţi, semafoare exasperante. Câte un grafitti pe zidurile vechi, cu pivniţe insalubre, şi gata. Gata, am luat-o către Kiskőrös, pe lângă un câmp imens cu planoare, pe un drum cu privelişti plăcute, de pustă verde, cu luncă şi sălcii, cu păduri tinere de o parte şi de
alta a şoselei, cu aşezări cochete ici şi colo. Câte o baltă la marginea şoselei, cu oameni molcomi, aşezaţi pe băncile vreunui chioşc rustic, nici urmă de mizerie în jur, soare şi apă şi stare de vacanţă. La Kiskőrös, Titi îmi arată casa memorială a Eminescului maghiar, Petőfi Sándor. E modestă dar îngrijită, plină de coroane pe ziduri, un mic monument al veneraţiei semenilor. Noi am venit însă pentru motive mai prozaice aici: să
prindem crapi şi să bem rozé-uri până nu trece vara.
După vreo trei ceasuri de drum printre maşini cu număr de Ungaria ajungem la Akasztó, despachetăm, ne cazăm, instalăm undiţele în balta cea mare şi prindem peşti unul după altul, eliberându-i apoi în apa tulbure, însă netulburată de nici un val. E caniculă şi soarele arde totul. Pensiunea cu acoperiş gros de trestie se oglindeşte în apă, sălciile plângătoare nu sunt c
hinuite de nici o adiere, noi legăm boabe de porumb la capătul cârligelor şi scoatem crapi de câteva kilograme, după driluri relativ scurte. Vecinii nu prind nimic, lenevind la umbră pe scaunele pliante. Pe la şapte seara ne refugiem în restaurant, după ce am strâns tot arsenalul. Ni se recomandă un anume rozé şi îl comandăm înaintea ciorbei de crap iar colegul lui Titi care ne însoţeşte, pe numele său Laci, adică Loţi, traduce totul ca la carte
chelneriţei amabile, bronzate şi cam trecute. E un vin Frittman, Kékfrankos, 2009, pe care îl bem cu atâta plăcere, în cinci, încât ne vedem nevoiţi să mai comandăm unul. E sec, e rece şi uşor şi stinge condimentele mâncării. Dat fiind că şalăul din meniu lipseşte din bucătărie, ne vedem nevoiţi să comandăm tot un pre
parat pe bază de crap, cozi crocante cu garnitură de cartofi şi ciuperci, alegerea lui Titi. Şi încă un rozé, un Bock, Villány, 2009, mai dens, mai rafinat, mai greu, mai puţin sec. Închinăm paharele sub capul de urs care iese din perete, întrebându-ne dacă fiara e autentică, dacă blana nu e sintetică, dacă dinţii nu sunt butaforici. Şi polemizăm pe diferite teme istorice şi morale, cum ar fi revoluţia maghiară de la 1956 şi idealismul de a alege închisoarea, şi
nu turnătoria. O facem mai mult din cauza cantităţii de vin băute, decât din motive spirituale. E târziu, am golit patru-cinci vinuri, un excelent desert de fructe, îngheţată şi frişcă dizolvă toate condimentele şi disputele, dar nu mai apucăm să achităm nota, căci chelneriţa şi-a luat liber, dat fiind că e aproape miezul nopţii.
În camerele curate de la etaj ne prăbuşim în paturile comode, cu ochii la telejurnale ungureşti. Adormim în cele din urmă în clădirea acoperită cu trestie şi împânzită cu paratrăsnete, visând că înotăm într-o apă aproape diafană, printre crapii neprinşi ai ieşirilor viitoare.
A doua zi, trezirea ne-o dăm pe la 7. Un mic dejun cu bufet suedez,
totul e excelent aici, în pensiunea de două margarete, cu leandri şi rândunici. Găsim loc la umbră, în balta cea mică plină de crapi imenşi pe care nu poţi să-i iei cu tine acasă pentru a-i elibera în Mureş. Trec pescari liniştiţi pe lângă noi, încărcaţi de undiţe şi rucsace, însoţiţi de câte-o unguroaică sexy, şi ne salută de parcă am fi de-ai lor. Cum n-am putut niciodată să rostesc vreun salut în maghiară, împleticit printre accente şi
diacritice, le răspund în engleză şi asta pune o oarecare distanţă între noi. Aşa că trebuie să ne vedem de pescuit, însă trece ziua şi nu prindem nimic. Pe malul celălălalt, la 50 de metri de noi, un pescar în vârstă, cu pălărie de paie, prinde monştri de 8-10 kilograme unul după altul, chinuindu-ne orgoliul cu drilurile sale profesionale
care durează jumătate de oră. Oare la ce dă?
Aproape că e seară, cu şase undiţe, în trei, n-am prins nimic. De câteva ori crapii mi-au săltat beţele de pe suport, însă n-am reuşit să agăţ nimic. N-au îmbătrânit degeaba, gustă momeala şi o scuipă dacă li se pare artificială, dacă simt metalul periculos al cârligului. Un pic înainte să ne dăm bătuţi se stârneşte brusc o furtună în depărtare şi pare că vine peste noi. Trestiile tremură groaznic în vânt, cerul e vineţiu, sălciile se înclină
spasmodic, valuri înalte, ca de mare, brăzdează luciul bălţilor, totul se întunecă. O frumuseţe periculoasă, încărcată de fulgere şi vântoase nebune, ne înconjoară deodată. E frumuseţea şi tristeţea pustei măturate de vânt, expusă mereu vreunui potop din calea căruia nu ai cum să evadezi. Aici vijelia loveşte altfel, pare că totul
e gata să se frângă într-o clipă, că lumea întreagă va fi măturată de vânt şi de ape. Hotărâm să ne strângem undiţele şi să ne refugiem în pensiune, şepcile zboară prin aer, trestiile sunt culcate în apă, pletele sălciilor dansează nebun pe un fond bleumarin, vecinul agită în aer minciocul în timp ce fuge spre clădire. Dar ploaia nu vine, potopul se a
mână. Când Titi se pregăteşte să strângă undiţele, una dintre bambine se lipeşte de băţ şi-i strig: Trage, trage! Dă contră la timp şi-l agaţă, e un crap frumos care a muşcat pe furtună. Drilul e scurt, vreo 5-10 minute, Titi nu se complică şi-l scoate cu minciocul afară. E gras şi galben, din soiul local, szikipont, are puţin sub 8 kilograme. Ne-a salvat ziua, Titi nu-şi mai încape în piele de fericire, îl eliberează triumfător şi vorbeşte continuu despre tehnica specială, despre cârlige şi monturi potrivite, cu aerul unui
bătrân cunoscător al adevărului. Şi aduce puţin, cu şapca sa de firmă, în aerul ionizat al serii, cu lordul Darth Vader.
La masă, a urmat o nouă partidă oenologică şi gastronomică. Am băut un rozé în deschidere, Dúzsi Tamás, Szekszárdi Rosé, 2009, pe care nu l-am mai fi comandat a doua oară, deşi conţinea pe etichetă o frumoasă şi intraductibilă poezie despre gazda care înnobilează vinul. Pe urmă am comandat un excelent vin roşu, un
Gere Attila, Villány Portugieser, 2008. Rozé-ul l-am servit tot în cinci, înaintea supei de găluşte din ficat de pui, bine condimentată, iar pe cel roşu, la platoul consistent, cu jumări de raţă şi cu peşte, cu garnitură de cartofi şi legume. La urmă, acelaşi desert minunat a potolit deodată amintirea condimentelor folosite fără zgârcenie. O seară superbă, într-un loc liniştit, îngrijit, unde oamenii obişnuiesc să prindă peşti şi să-i elibereze, să-şi scoată familia sau iubita la restaurant şi în general să-şi cheltuie banii şi pe altceva decât
pentru supravieţuire.
Înainte de culcare, ne delectăm butonând telecomanda televizorului LCD din cameră. Nu pricep o iotă, îmi traduc ceilalţi, dar e distractiv. Au un mod aparte de a face televiziune vecinii noştri. Sonorul e dat la minim şi totul e cuminte: designul, chipurile, ritmurile complexe ale limbii maghiare, ţinuta crainicilor şi invitaţilor. Ştiri interne şi externe, meteo, catastrofe şi scumpiri, nimic deosebit. Nişte urmaşi ai hunilor trag cu arcul la ţintă de pe
cai, în cadrul unui festival de reînviere a trecutului glorios. E impresionant dar şi puţin comic în acelaşi timp. Numai bine să adormi visând iurte în pustă şi vijelii care le spulberă într-o clipă, sub stropii de ploaie care cad aidoma unor săgeţi trase din şa.
A treia zi vine cu gândul plecării, cu note de plată şi tot felul de împachetări. La întoarcere traversăm iarăşi Kiskőrösul lui Petőfi, tăind aceleaşi câmpuri cu vii şi păduri, ba chiar zărim giraţii cu viţă-de-vie. Gonim pe drumurile înguste, depăşind TIR-uri care se scutură şi Lade încete cu şoferi matusalemici. Nu simţim nici o plăcere că ne întoarcem acasă.