marți, 31 august 2010

Un vin şi-un zâmbet de copil din "Galaxia Buttenberg"


Am crezut că următoarea mea amintire cu Buziaş şi Dealul Silagiului va avea tot gust de struguri, de vin alb şi de esenţe ale pământului bănăţean. Mi-am închipuit că totul va fi iarăşi o reminiscenţă senzorială, un amestec de emoţii olfactive şi imagini cu o capelă renovată undeva pe un deal, cu şiruri de vie şi câmpuri de jur împrejur. Faptul că nu a fost numai atât, că amănuntul cel mai frumos întipărit în suflet şi pe retina digitală a aparatului foto s-a dovedit a fi un zâmbet de copil, pierdut undeva în imensitatea cu vii, relee şi turle, este poate pricina cea mai profundă a postării de faţă.
Totul a început cu o invitaţie adresată membrilor clubului Vestik. Pivnicerul mai fusese acolo în octombrie 2009, în compania lui Titi şi a Clarei, parteneri de afaceri ai Fundaţiei "Heiner Buttenberg", iar oferta călătoririi pe Dealul Silagiului era de nerefuzat. Am onorat-o cinci dintre "vestici", cărora li s-a adăugat o a şasea persoană. Aradul e despărţit de Buziaş de o distanţă oarecare pe care o poţi parcurge în vreo 100 de minute, dacă foloseşti mai întâi noua centură a Timişoarei, reîncărcată, refăcută, re-marcată şi reasfaltată la indicaţiile preţioase ale ministrului Transporturilor, şi dacă o iei apoi pe şoseaua care face la dreapta în Topolovăţu Mare. 100 de minute în care Titi depăşeşte tot ce-i iese în cale cu Opelul său bine turat, ca să nimerească apoi, încetinit, în mijlocul unei cirezi de vaci îndrăgostite de culoarea maşinii sale. Apoi începe aventura urcuşului pe deal, până la crama Domeniului Val d'Or, acolo unde se află şi casa de vacanţă a Satului de Copii "Hänsel şi Gretel", o altă investiţie a lui Heiner Buttenberg, realizată prin intermediul fundaţiei care-i poartă numele. E un drum nu foarte lung dar prost, pe care eşti nevoit să mergi mai mult în viteza întâi, printre crânguri şi vii nou plantate, pe lângă utilaje enorme care bârâie, excavează şi nivelează, ridicând nori de praf. În vârf, departe, se văd capela nou zugrăvită şi cabana rustică, aproape neverosimile în geometria lor nemţească. La cabană, totodată sediul unei mici crame, sunt parcate mai multe SUV-uri şi câte o Dacie. Parcăm în pantă ceva mai sus, chiar în faţa capelei recent renovate ale cărei culori vaticane strălucesc în apusul de august. Suntem deasupra lumii bănăţene, se vede întreaga provincie de aici: Dealul Şumigului, zecile de localităţi de la poale, munţii şi Cula Vârşeţului, pădurile şi înălţimile Caraşului, spectaculoasa întindere a Câmpiei de Vest, tulburată ici-colo de fumul unor focuri rurale ori de praful stârnit de maşini pe vreun drum de pământ şi piatră. Frau Elli Ţiţca, aceeaşi amfitrioană exemplară din toamna anului trecut, ne ia în primire cu o căldură reţinută, tipic nemţească, şi ne prezintă îndată capela refăcută. Sfântul Urban, ocrotitorul viilor, şade undeva în stânga, întruchipat în lemn. Prin vitralii, soarele laic se joacă obraznic cu formele sfinte, creând cu ajutorul umbrelor contraste şocante. Pereţii sunt pictaţi cu struguri şi viţă-de-vie, cazania nemţească e deschisă la pagina o mie şi ceva. Poate că acest lăcaş aproape centenar, pe care fundaţia l-a renovat recent, salvând onoarea lui Dumnezeu în aceste vremuri de criză în care România se află parcă dintotdeauna, păstrează o fărâmă din încărcătura spirituală a acestor locuri, în care oamenii s-au rugat şi nemţeşte, şi ungureşte, în ultimele veacuri.
Când ieşim, ne aflăm brusc în preajma viei iar Silviu, pesemne mânat de un impuls irezistibil, se repede la ciorchinii albi abia pârguiţi şi începe să mănânce cu o poftă ancestrală, ca un copil de la ţară care nu se poate abţine de la nici o plăcere. Nu are însă de ce să fie îngrijorat: gazdele ne-au pregătit o masă minunată, cu fructe din belşug, iar strugurii nu lipsesc din meniu. O zeiţă din ipsos cu sânii dezveliţi priveşte undeva în zare, deasupra viilor în spatele cărora soarele piere încet, tras în jos de o forţă divină. Pe terasă, stăpânul locului, Herr Heiner Buttenberg, se întreţine cu mai mulţi oaspeţi germani, bucurându-se de peisajul dumnezeiesc. Deocamdată, "Galaxia Buttenberg" numără, după cum o arată un pliant în germană, Satul de Copii "Hänsel şi Gretel" din Buziaş, Casa de Copii "Elisabeth" din Pietroasa Mare şi casa de vacanţă de pe Dealul Silagiului, acolo unde se află şi viile şi o mini-cramă aparţinând fundaţiei. În curte, copiii casei fac cerc în jurul unei învăţătoare şi zâmbesc atât de frumos încât nu poţi să te îndoieşti că sunt fericiţi. Mămica lor adevărată, mămica tuturor celor 17 copii instituţionalizaţi, este Frau Ţiţca, directoarea de care ascultă cu sfinţenie. Îşi fac vacanţa printre viile domeniului, care se întind pe şase hectare. În interiorul cabanei, în sala pregătită de angajaţi şi de Alex, un adolescent care va deveni ospătar, ne aşteaptă tot felul de bunătăţi: originale aperitive din brânză, boabe de struguri şi ardei pe beţişoare, platouri cu mezeluri, cârnăciori şi salată de vinete, panere cu struguri, pere, mere şi nectarine... Vinificatorul neamţ, pe care l-am întâlnit aici şi în octombrie 2009, discută afabil cu toată lumea. Din pricina mustăţilor bogate, îngrijite şi răsucite în sus după moda altui veac, cineva l-a poreclit pe dată Franz Josef, spre marea sa încântare. "Kaiserul" e însoţit de un prieten din Deutschland, care i se adresează ceremonios soţiei Pivnicerului cu "Madam", în timp ce vinificatorul admiră o inedită carte de vizită, aceea de blogger de vin. Descoperim pe pulturi câteva sticle de vin roşu şi rozé aduse de el însuşi din Germania, de la Castel Peter, locul unde-şi exercită meseria oenologică. Noi deschidem însă o sticlă cu vinul casei, Kapellenwein, Gutedel-vin-alb, 2009, şi constatăm cu plăcută surprindere că e bun, spre deosebire de cel gustat anul trecut, chiar dacă şi acesta a fost făcut, la dorinţa expresă a lui Herr Heiner, din struguri de masă. Câteva minute mai târziu, amfitrioana aduce, într-un recipient imens, ceva cu miros tare îmbietor: un gulaş pe care îl numeşte "à la Buziaş", servit cu mămăliguţă aburindă. Bucătarul merită toate complimentele pentru această reuşită culinară care a făcut ca toată lumea să-şi suplimenteze porţia iniţială.
A fost minunat. Via tânără creştea imperceptibil, ocrotită în prisme de plastic, pe rândurile ordonate, cu stâlpi metalici, situate pe noile terase. Oile păşteau câţiva kilometri mai încolo, pe un fundal cu păduri şi munţi sârbeşti. O jumătate de lună albastră apăruse undeva deasupra turlei capelei, în vreme ce soarele se îneca la marginea câmpiei, luminând agonic nişte furnale de combinat industrial. Clara discuta aprins tot felul de chestiuni contabile la lumina abajururilor, vegheată de un chip nobiliar de pe tabloul alăturat. Apoi ne-am dat seama că printre oaspeţi se numără şi o distinsă doamnă de la Davino, prilej să schimbăm cărţi de vizită, să vorbim de vinuri alese şi să ne propunem o degustare comună, de rozé-uri.
Când se făcuse noapte de-a binelea şi venise vremea plecării, Frau Ţiţca ne-a rezervat o surpriză: şi-a adus copiii în sală, să ne cânte câte ceva, în română şi germană. Întreaga scenă se oglindea discret în ochii larg deschişi ai lui Herr Heiner. După o "noapte bună" şi un "gute Nacht", după o strângere caldă de mână, ne-am despărţit de Domeniul Val d'Or cu o fericire aparte în suflet. Drumul până acasă l-am parcurs la fel de iute ca la venire, chiar dacă am nimerit, undeva între Buziaş şi Hitiaş, într-un nor de insecte care se întindea pe mai mulţi kilometri şi care ne-a făcut să avem parte de câteva minute bizare la volanul maşinii. Duceam însă cu noi câteva baxuri cu vinuri cumpărate de la gazdele noastre, dar şi emoţia încă vie a unei experienţe de neuitat.



marți, 24 august 2010

Prin Podgorie, cu Săgeata Verde


Poate că m-am luat cu altele şi n-am apucat să vă spun că locuiesc în mijlocul unei podgorii. Nu, nu e tocmai ceea ce vă imaginaţi: o casă pierdută între vii, în centrul unei întregi regiuni cu viţă-de-vie şi nenumărate crame, în subsolul căreia îmi scriu articolele de pe blog, printre vinurile premium ale vinotecii. Şi nici măcar nu e vorba de vreo cabană situată în imediata apropiere a unor plantaţii de vie din soiuri nobile şi încărcate de struguri care dau în pârg. Nimic din toate acestea. Căci bătrâna casă în care stau e ridicată la începutul veacului trecut şi se află chiar în buricul Aradului, undeva printre blocuri şi vile, în mijlocul unui trafic supărător, nu departe de cea mai mare intersecţie din oraş. Cea de la Podgoria. Aşa se numeşte zona urbană în care, întâmplător sau nu, şed şi scriu acum aceste cuvinte. Povestea denumirii cu pricina este însă ceva mai lungă decât cele câteva rânduri înşirate mai sus. Începe în primii ani ai secolului XX, cam pe atunci când a avut loc deschiderea oficială a căii ferate Arad - Podgoria, cea care lega urbea de zona arădeană cu vii, de Lipova şi Pâncota, şi care avea să devină, câţiva ani mai târziu, prima linie ferată electrificată din estul Europei şi totodată a opta din lume de acest fel. Înainte de primul război mondial, cu ajutorul acestei minuni tehnologice, oamenii de la ţară, adică străbunicii şi stră-străbunicii unora dintre noi, puteau să-şi vândă bunătăţile la oraş, după o călătorie scurtă cu trenul electric, fie că era vorba de vin, de legume, de fructe sau de vreo altă marfă rurală.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte zilele trecute, în vreme ce Săgeata Verde, bătrânul automotor recondiţionat în anii din urmă, pornea într-una din cele trei curse speciale, cu ocazia Zilelor Aradului. Cu un sunet ascuţit de sirenă, în praful unei zile de sfârşit de august, venerabilul tren electric îşi face loc printre maşini, fire şi stâlpi, printre trecători grăbiţi, către staţia din Micălaca. Câteva zeci de oameni, de toate vârstele, unii cu copii în braţe, ba chiar şi mămici cu burta la gură şi bunici octogenari cu pălărie de paie, suie cuminţi scările înalte ale maşinăriei din alt veac. Doar de câteva ori pe an au ocazia unei asemenea curse nostalgice în trenul centenar care merge la fel de bine ca în prima zi de funcţionare, precum un ceas austro-ungar pe care un amploiat neatent al Imperiului, cu mustăţi răsucite în sus, l-a uitat după 1918 undeva prin împrejurimile Aradului. Eu călătoresc la coada trenului, în compartimentul mic cu instrumente de măsură şi manete lipsă, căci totul e construit în aşa fel încât călătorii să nu-şi bage nasul acolo unde nu le fierbe oala. Un Ampèremérő şi un Voltmérő marca Ganz, nume tehnice de altădată, înrerupătoare şi mânere de lemn, o sfoară şi o roată mare, toate accesoriile de muzeu al tehnicii funcţionează ca-n prima zi. Un domn matusalemic, plin de distincţia vârstei, priveşte imperturbabil prin geamul zgâlţâit, iar peisajele i se perindă încet prin faţa ochilor. Arad, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir, Sâmbăteni, Ghioroc... Reclame şi palate cu turnuleţe, cimitire cenuşii ale comunismului şi supermarketuri strălucitoare, reprezentanţe ale unor maşini de lux şi closeturi ale lumii de jos, combinatul chimic în curs de năruire, oameni care fac cu mâna cu o căldură aparte, câmpie cu turle şi camioane, cu păduri şi diguri neîntrerupte. Toate pot fi văzute pe geamul Săgeţii Verzi, ca un film mut şi totuşi color, derulat cu încetinitorul pentru cei care şi-au cumpărat, de 5,5 lei, bilete la spectacol. Doar că nu cântă nimeni la pian iar personajele sunt nişte figuranţi, sunt mereu altele...
Mecanicul, conductorul adică, e un bonom. Zâmbeşte şi povesteşte de vremurile mai bune sau mai rele, de ieri şi de azi. De fapt, Săgeata originală era de culoare gri (aşa cum este vopsit automotorul actual), nu verde, ca-n denumire, însă în timpul unuia din cele două războaie mondiale a fost vopsită astfel pentru camuflaj. Tot atunci, în vreme de război, câteva vagoane a fost lovite de proiectile. În ultimii ani de comunism, linia Pâncota-Lipova urma să fie refăcută. Trenul electric avea şi un vagon special de marfă, cu care se transportau, între altele, şi butoaie de vin către marele oraş. Amintirea acestuia s-a păstrat fiindcă au fost destui cei care povesteau cu lux de amănunte cum furau licoarea de struguri. Săgeata Verde consumă mult mai puţină energie electrică decât un tramvai care circulă astăzi pe ruta Arad-Ghioroc (câte oraşe din lume se pot mândri astăzi cu o linie de tramvai care leagă metropola, pe o lungime de 22 de kilometri, de comunele apropiate?).
Tot conversând, după vreo oră, ajungem la destinaţie. În depoul din Ghioroc creşte vie printre boghiuri, şine şi macazuri, printre clădiri şi tramvaie care ruginesc la soare. Pe şine scrie UD Reşiţa 1942. Înăuntru, în depou, se găsesc vechile vagoane de clasa a doua, cu sobă pe lemne şi poze mucegăite, cu ilustrate cu peştii Pieţei Operei din Timişoara şi cu vederi din Târgu Mureş pe care poţi distinge, pe un bloc, o complicată reclamă în ungureşte. Un câine fuge printre boghiuri, copiii ţopăie şi râd pe culoare, toată lumea fotografiază şi filmează totul. Un camion de intervenţie care merge pe şine, pe al cărui motor poţi citi Praga Letecke Zavody 1948, e vedeta incontestabilă a depoului şi atrage toată atenţia şi toate bliţurile. Într-o altă clădire funcţionează un mic muzeu, cu fotografii şi piese de epocă ce evocă perioada de glorie a trenului şi liniei electrice. În rezumat, toată istoria Săgeţii Verzi se găseşte în ramă: 11 noiembrie 1906 - deschiderea oficială a căii ferate Arad-Podgoria, realizată pe un ecartament de 1 metru; se folosesc automotoare benzo-electrice Henning şi Hartwick, iar vagoanele sunt construite la fabrica Johann Weitzer din Arad; linia are în total 58,4 km, pe cele trei tronsoane: Arad-Ghioroc 22,3 km, Ghioroc-Pâncota 22,2 km, Ghioroc-Radna 13,9 km; electrificarea liniei are loc în anii 1912-1913, la inaugurare aceasta fiind prima cale ferată de acest fel din estul Europei şi a opta din lume; până în 1964, Săgeata Verde a fost singurul tren cu tracţiune electrică; cele 4 motoare electrice de curent continuu sunt fabricate de firma Ganz; până în 1948, această cale ferată a fost particulară; între anii 1948-1982 a fost administrată de CFR, iar din 1983 până în 1991, când a fost scoasă din uz, a ţinut de compania arădeană de transport local, circulând doar între Radna şi Pâncota, pe linia Arad-Ghioroc fiind introduse tramvaie; după recondiţionare, Săgeata Verde, trenul electric centenar, circulă doar ocazional, de la Arad la Ghioroc. Aparatul foto mai surprinde o reclamă reuşită pe un panou cu mersul trenurilor de altădată: Bonboane Voronic "RETHY" calmează tusa.
La întoarcere, sirena sună iarăşi, o coloană de maşini cu balonaşe venind de la nuntă ne salută cu farurile. Mai încolo, într-un cimitir nou, câţiva oameni pleacă de la o înmormântare. Cineva povesteşte de bunicul care făcea naveta la şcoală, prin '41, de la Pâncota la Lipova şi adormea în tren, trezindu-se întotdeauna la ultima din cele trei staţii ale orăşelului de pe Mureş. Bunicului cu pricina, profesor de franceză îi era un oarecare domn Gabriel Ţepelea, parlamentarul ţărănist din zilele noastre, care pe atunci, ca dascăl, era un dur. Tocmai se întorsese de pe front, rănit şi aproape surd, bătea copiii din orice.
Şi astăzi, călătoria cu trenul pe şinele folosite acum de tramvaie îşi are farmecul ei, cu hurducăiala specifică, cu peisajul rural amestecat cu ingrediente urbane: vaci şi hypermarketuri, căruţe şi limuzine, asfalt şi praf, buruieni şi reflectoare. De-a lungul anilor, călători din lumea largă, din America, din ţările Europei şi chiar din Japonia şi China, au luat loc pe banchetele Săgeţii Verzi. Cea mai cosmopolită cursă a fost aceea în care mecanicul trenului electric a transportat de la Arad la Ghioroc oaspeţi din... 64 de ţări. În timp ce povesteşte, trenul său pătrunde încet, cu farurile aprinse, pe Calea Radnei, fiind depăşit uşor de un biciclist grăbit. La staţia de la piciorul podului, călătorii coboară, iar Săgeata Verde se retrage fără grabă în depou, urmată de unul din tramvaiele colorate ale vremurilor noastre. Următoarea cursă începe din acelaşi loc, peste un an.


sâmbătă, 7 august 2010

Acasă la Petőfi Sándor, printre crapi şi rozé-uri


E vremea rozé-urilor ce mor. Poate tocmai de aceea ne-am călătorit în Ungaria, adică undeva în Europa, pentru o escapadă pescărească şi gastronomică de început de august. Undiţele aproape că ruginiseră de atâta aşteptare, mulinetele începuseră să scârţâie, aveam poftă de ducă, de şalău, de vinuri bune, de schimbare a peisajului cenuşiu de acasă.
Doi dintre membrii clubului Vestik sunt şi împătimiţi ai vinurilor, şi pescari înveteraţi. Unul din locurile lor preferate de pescuit, în vremurile astea în care bălţile arădene sunt pline de gunoaie şi peşti în putrefacţie, iar Mureşul e umflat şi aducător de leşuri şi pet-uri, se află la vreo 200 de kilometri distanţă faţă de Arad, la Akasztó. E o pescărie nou amenajată, în apropiere de Kecskemét, cu pensiune, restaurant şi toate cele, loc de joacă şi pentru copii, ştrand şi jacuzzi, lucruri care ţin de turismul bine făcut, adică de civilizaţie. Ca să ajungi acolo trebuie să te scoli de dimineaţă, după ce decuseară ai preparat mămăliga pentru crapi, după ce ai înghesuit în maşină undiţele, minciocurile, rucsacul, scaunul pliant şi alte nenumărate obiecte. Apoi e necesar să o iei către Nădlac, ultimul oraş înainte de Europa, depăşind pe contrasens TIR-urile oprite aiurea pentru vămuire, să-ţi laşi Yaris-ul în curte la Titi, să transbordezi toate sarsanalele în Opelul său cu breloc tematic de plută, maşină cu care ai mai fost în Dealu Mare, şi s-o iei în trombă către graniţă.
Nu am mai resimţit ca-n alte dăţi şocul trecerii dincolo. Poate şi din cauza drumurilor înguste, aglomerate şi proaste care traversează ţara vecină. Poate şi din cauza peisajului asemănător: o sărăcie cu ştaif, îngrijită, curată, ordonată. Lipsesc însă palatele ţigăneşti şi kitschul roz de acasă, turnuleţele şi beţivanii din faţa tuturor birturilor, fie ele urbane sau rurale. Parcă între timp maşinile s-au făcut totuşi mai mari şi mai SUV-uri, căci înainte prea vedeai numai Suzuki-uri ergonomice. Din când în când depăşim câte o Lada cu domn în vârstă la volan, cu mâinile încleştate la orele 10 şi 14. La Szeged, ca acasă la Arad ori Timişoara. Praf, clădiri imperiale nu tocmai îngrijite, şantiere pe mijlocul străzii, trafic aglomerat, oameni nezâmbitori şi grăbiţi, semafoare exasperante. Câte un grafitti pe zidurile vechi, cu pivniţe insalubre, şi gata. Gata, am luat-o către Kiskőrös, pe lângă un câmp imens cu planoare, pe un drum cu privelişti plăcute, de pustă verde, cu luncă şi sălcii, cu păduri tinere de o parte şi de alta a şoselei, cu aşezări cochete ici şi colo. Câte o baltă la marginea şoselei, cu oameni molcomi, aşezaţi pe băncile vreunui chioşc rustic, nici urmă de mizerie în jur, soare şi apă şi stare de vacanţă. La Kiskőrös, Titi îmi arată casa memorială a Eminescului maghiar, Petőfi Sándor. E modestă dar îngrijită, plină de coroane pe ziduri, un mic monument al veneraţiei semenilor. Noi am venit însă pentru motive mai prozaice aici: să prindem crapi şi să bem rozé-uri până nu trece vara.
După vreo trei ceasuri de drum printre maşini cu număr de Ungaria ajungem la Akasztó, despachetăm, ne cazăm, instalăm undiţele în balta cea mare şi prindem peşti unul după altul, eliberându-i apoi în apa tulbure, însă netulburată de nici un val. E caniculă şi soarele arde totul. Pensiunea cu acoperiş gros de trestie se oglindeşte în apă, sălciile plângătoare nu sunt chinuite de nici o adiere, noi legăm boabe de porumb la capătul cârligelor şi scoatem crapi de câteva kilograme, după driluri relativ scurte. Vecinii nu prind nimic, lenevind la umbră pe scaunele pliante. Pe la şapte seara ne refugiem în restaurant, după ce am strâns tot arsenalul. Ni se recomandă un anume rozé şi îl comandăm înaintea ciorbei de crap iar colegul lui Titi care ne însoţeşte, pe numele său Laci, adică Loţi, traduce totul ca la carte chelneriţei amabile, bronzate şi cam trecute. E un vin Frittman, Kékfrankos, 2009, pe care îl bem cu atâta plăcere, în cinci, încât ne vedem nevoiţi să mai comandăm unul. E sec, e rece şi uşor şi stinge condimentele mâncării. Dat fiind că şalăul din meniu lipseşte din bucătărie, ne vedem nevoiţi să comandăm tot un preparat pe bază de crap, cozi crocante cu garnitură de cartofi şi ciuperci, alegerea lui Titi. Şi încă un rozé, un Bock, Villány, 2009, mai dens, mai rafinat, mai greu, mai puţin sec. Închinăm paharele sub capul de urs care iese din perete, întrebându-ne dacă fiara e autentică, dacă blana nu e sintetică, dacă dinţii nu sunt butaforici. Şi polemizăm pe diferite teme istorice şi morale, cum ar fi revoluţia maghiară de la 1956 şi idealismul de a alege închisoarea, şi nu turnătoria. O facem mai mult din cauza cantităţii de vin băute, decât din motive spirituale. E târziu, am golit patru-cinci vinuri, un excelent desert de fructe, îngheţată şi frişcă dizolvă toate condimentele şi disputele, dar nu mai apucăm să achităm nota, căci chelneriţa şi-a luat liber, dat fiind că e aproape miezul nopţii.
În camerele curate de la etaj ne prăbuşim în paturile comode, cu ochii la telejurnale ungureşti. Adormim în cele din urmă în clădirea acoperită cu trestie şi împânzită cu paratrăsnete, visând că înotăm într-o apă aproape diafană, printre crapii neprinşi ai ieşirilor viitoare.
A doua zi, trezirea ne-o dăm pe la 7. Un mic dejun cu bufet suedez, totul e excelent aici, în pensiunea de două margarete, cu leandri şi rândunici. Găsim loc la umbră, în balta cea mică plină de crapi imenşi pe care nu poţi să-i iei cu tine acasă pentru a-i elibera în Mureş. Trec pescari liniştiţi pe lângă noi, încărcaţi de undiţe şi rucsace, însoţiţi de câte-o unguroaică sexy, şi ne salută de parcă am fi de-ai lor. Cum n-am putut niciodată să rostesc vreun salut în maghiară, împleticit printre accente şi diacritice, le răspund în engleză şi asta pune o oarecare distanţă între noi. Aşa că trebuie să ne vedem de pescuit, însă trece ziua şi nu prindem nimic. Pe malul celălălalt, la 50 de metri de noi, un pescar în vârstă, cu pălărie de paie, prinde monştri de 8-10 kilograme unul după altul, chinuindu-ne orgoliul cu drilurile sale profesionale care durează jumătate de oră. Oare la ce dă?
Aproape că e seară, cu şase undiţe, în trei, n-am prins nimic. De câteva ori crapii mi-au săltat beţele de pe suport, însă n-am reuşit să agăţ nimic. N-au îmbătrânit degeaba, gustă momeala şi o scuipă dacă li se pare artificială, dacă simt metalul periculos al cârligului. Un pic înainte să ne dăm bătuţi se stârneşte brusc o furtună în depărtare şi pare că vine peste noi. Trestiile tremură groaznic în vânt, cerul e vineţiu, sălciile se înclină spasmodic, valuri înalte, ca de mare, brăzdează luciul bălţilor, totul se întunecă. O frumuseţe periculoasă, încărcată de fulgere şi vântoase nebune, ne înconjoară deodată. E frumuseţea şi tristeţea pustei măturate de vânt, expusă mereu vreunui potop din calea căruia nu ai cum să evadezi. Aici vijelia loveşte altfel, pare că totul e gata să se frângă într-o clipă, că lumea întreagă va fi măturată de vânt şi de ape. Hotărâm să ne strângem undiţele şi să ne refugiem în pensiune, şepcile zboară prin aer, trestiile sunt culcate în apă, pletele sălciilor dansează nebun pe un fond bleumarin, vecinul agită în aer minciocul în timp ce fuge spre clădire. Dar ploaia nu vine, potopul se amână. Când Titi se pregăteşte să strângă undiţele, una dintre bambine se lipeşte de băţ şi-i strig: Trage, trage! Dă contră la timp şi-l agaţă, e un crap frumos care a muşcat pe furtună. Drilul e scurt, vreo 5-10 minute, Titi nu se complică şi-l scoate cu minciocul afară. E gras şi galben, din soiul local, szikipont, are puţin sub 8 kilograme. Ne-a salvat ziua, Titi nu-şi mai încape în piele de fericire, îl eliberează triumfător şi vorbeşte continuu despre tehnica specială, despre cârlige şi monturi potrivite, cu aerul unui bătrân cunoscător al adevărului. Şi aduce puţin, cu şapca sa de firmă, în aerul ionizat al serii, cu lordul Darth Vader.
La masă, a urmat o nouă partidă oenologică şi gastronomică. Am băut un rozé în deschidere, Dúzsi Tamás, Szekszárdi Rosé, 2009, pe care nu l-am mai fi comandat a doua oară, deşi conţinea pe etichetă o frumoasă şi intraductibilă poezie despre gazda care înnobilează vinul. Pe urmă am comandat un excelent vin roşu, un Gere Attila, Villány Portugieser, 2008. Rozé-ul l-am servit tot în cinci, înaintea supei de găluşte din ficat de pui, bine condimentată, iar pe cel roşu, la platoul consistent, cu jumări de raţă şi cu peşte, cu garnitură de cartofi şi legume. La urmă, acelaşi desert minunat a potolit deodată amintirea condimentelor folosite fără zgârcenie. O seară superbă, într-un loc liniştit, îngrijit, unde oamenii obişnuiesc să prindă peşti şi să-i elibereze, să-şi scoată familia sau iubita la restaurant şi în general să-şi cheltuie banii şi pe altceva decât pentru supravieţuire.
Înainte de culcare, ne delectăm butonând telecomanda televizorului LCD din cameră. Nu pricep o iotă, îmi traduc ceilalţi, dar e distractiv. Au un mod aparte de a face televiziune vecinii noştri. Sonorul e dat la minim şi totul e cuminte: designul, chipurile, ritmurile complexe ale limbii maghiare, ţinuta crainicilor şi invitaţilor. Ştiri interne şi externe, meteo, catastrofe şi scumpiri, nimic deosebit. Nişte urmaşi ai hunilor trag cu arcul la ţintă de pe cai, în cadrul unui festival de reînviere a trecutului glorios. E impresionant dar şi puţin comic în acelaşi timp. Numai bine să adormi visând iurte în pustă şi vijelii care le spulberă într-o clipă, sub stropii de ploaie care cad aidoma unor săgeţi trase din şa.
A treia zi vine cu gândul plecării, cu note de plată şi tot felul de împachetări. La întoarcere traversăm iarăşi Kiskőrösul lui Petőfi, tăind aceleaşi câmpuri cu vii şi păduri, ba chiar zărim giraţii cu viţă-de-vie. Gonim pe drumurile înguste, depăşind TIR-uri care se scutură şi Lade încete cu şoferi matusalemici. Nu simţim nici o plăcere că ne întoarcem acasă.