Aţi fost vreodată la Festivalul Vinului de la Budapesta? Dumnezeu a desenat frumos atunci când
a creat acest oraş, în culorile soarelui şi ale Dunării, şi nu e prilej mai potrivit să-i contempli opera, din Bastionul Pescarilor, cu un pahar de vin în mână. Şi nu poţi atunci să nu te întrebi de ce frumuseţea şi civilizaţia şi ţinuta şi simţul estetic şi ordinea şi eleganţa şi bucuria decentă de a fi continuă să rămână atât de departe de ţara familiară în care trăim şi căr
eia continuăm să-i spunem, de atâta amar de vreme, cu dragoste, România.
Şi la Budapesta, ca şi-n Dealu Mare, ne-am dus tot din pricina Clarei. Numai faptul că a trăit vreo 12 ani acolo, că a muncit şi studiat pe brânci, că a ajuns să cunoască fiecare cotlon, fiecare piaţă şi fiecare staţie de metrou ar fi fost argumente suficiente pentru nişte neiniţiaţi ca noi de a face turism alături de ea în capitala Ungariei. Cu atât mai mult însă ne-a atras acolo un festival al
vinului la care tot Clara ne-a invitat de prin iunie, adică de pe când colindam prin viile Vechiului Regat, degustând vinurile minunate ale lui Gabi Lăcureanu la Crama Basilescu şi urcând, prin bălăriile IAS-urilor în destrămare, la conacul multicentenar moştenit de domnul Chelaru. Aşa se face că ne-am suit în maşini dis-de-dimineaţă, într-o sâmbătă noroasă, sfidând prognozele care anunţ
au un mic potop prin împrejurimile Budapestei, şi am părăsit ţara pe la Nagylak, unde i-am explicat pe îndelete vameşului, cu accent învăţat de pe internet, că mergem la Borfesztivál, 8-12 szeptember, în Budai Vár. Apoi l-am avut mereu pe Titi în faţă, la volanul Opelului său care se simte foarte bine pe autostradă, la clandestina viteză de 150 km/h. A fost un drum de vreo patru ore, a cărui ultimă parte am parcurs-o cu
o ştergătoarele de parbriz date la frecvenţa maximă din cauza unei ploi torenţiale gata să înece şi autostrada, şi lumea. În cele din urmă am ajuns, fără alte peripeţii, la pensiunea Villa Korall, situată într-un cartier relativ periferic al Budapestei, unde urma să ne cazăm. Prin geamul Toyotei Corolla (spre bucuria mea, în faţa locuinţelor cochete din zona rezidenţială în care am tras, am văzut o mulţime de maşini japoneze, hatchback-uri
de tot felul, oarecum modeste în comparaţie cu vilele proprietarilor, semn de decenţă însă, cu care nu prea ne întâlnim pe la noi) am putut zări o Clara în ploaie, cu umbrelă albastră, sunând la uşa Panzió-ului, ca o acuarelă pe care un copil nestăpânit a turnat apă cu găletuşa. Ne-a întâmpinat un domn sexagenar, domnul Vastag, tatăl lui Robert - mai vechea cunoştinţă a Clarei, care ţine pensiunea. Robert a ţinut ca tatăl său să ne fie amfitrion, dat fiind că mulţi dintre clienţii săi sunt români iar domnul Vastag senior este... timişorean. Robert însuşi provine din capitala Banatului (s-a mutat la Budapesta în urmă cu 20 de ani), iar tatăl său locuieşte şi azi în Timişoara. Şi nu oriunde în Timişoara, ci în Iosefin, tocmai p
e aceeaşi stradă cu Dan, unul dintre membrii clubului Vestik şi călător împreună cu noi la Borfesztivál. Şi nu la celălalt capăt al străzii, ci chiar în acelaşi bloc, coincidenţa-coincidenţelor, într-o scară alăturată. Robert şi Dan au aflat chiar atunci acest lucru, prilej să depănăm cu toţii amintiri din cele mai grele timpuri să rememorăm isprăvile trecutului, revoluţia începută pe malurile Begăi, bucuriile şi tristeţile de altădată. Şi chiar să-
l mângâiem pe tigratul motan al casei pe nume Tomy, în timp ce domnul Vastag ne turna în pahare o foarte bună pălincă adusă din ţară. Borfesztiválul a devenit astfel prima manifestare de gen pe care membrii clubului Vestik au început-o cu o tărie...
Pe urmă ne-am instalat în camere şi am plecat iute către Cetatea Budei, conduşi cu mână forte de Clara, o călăuză sobră şi energică. Ea ne-a suit m
ai întâi în autobuzul 139, într-o staţie din care ne zâmbea languros dintr-un banner Molnár Gyula, actual şi probabil viitor polgármester, adică primar de sector în Újbuda (cu acest prilej, am aflat că Budapesta are vreo 23 de sectoare, fiecare cu primarul lui, dar că în urma crizei, la următoarele alegeri locale, numărul lor va scădea drastic). Ironia face că pentru a ajunge în c
etatea în ale cărei ziduri, inclusiv Bastionul Pescarilor, au tras tancurile ruseşti în toama lui 1956, trebuie să treci prin Moskva tér, adică prin Piaţa Moscovei (denumirea e anterioară tragicelor evenimente petrecute în urmă cu 54 de ani). Apoi traversezi strada, te înghesui în autobuzul 16, Ikarus, care te duce, luând curbele în viteză şi trepidând pe piatra cubică a străzilor, în apropiere de Mátyás-templom, lăcaş aflat în renovare. Uşor ameţit, o iei pe utca largă ce ţi se deschide în faţă, pe lângă - fatalitate! - grupurile d
e turişti ruşi care-şi ascultă ghidul cu steguleţ şi se zgâiesc la tot şi la toate, pe lângă "grupul Alzheimer" al călătorilor nordici, impecabili şi aseptici în ţoalele lor de firmă, mirosind a trai bun şi în general a necomunism, ca să vezi apoi cum o tanti schimbă brusc cu creta preţul la toaletă. Un elicopter cu cameră rotativă se tot învârte stresant deasupra zecilor de mii de oameni care mişună în Budai Vár. Unii îşi cumpăr
ă brăţări roşii de hârtie care se lipesc pe mână şi cu ajutorul cărora poţi intra la festivalul vinului, care se ţine în curtea Palatului Regal. Alţii trag cu arcul într-un ţarc din imediata apropiere. Cei mai mulţi fotografiază şi privesc îngrijoraţi spre cerul plin de nori. Peste tot zăreşti simboluri corvine cu inel în cioc, semn că la Budapesta nu suntem niciodată prea departe de casă. Ajungem în sfârşit în
agora vinului, după ce paznicii ne-au controlat brăţările, comentând că-s prea largi şi că, vezi-doamne, pot fi transmise pe gratis şi altora, prilej pentru Clara să se certe cu ei într-o maghiară complicată dar fermă.
Plouă, plouă, plouă, vreme de beţie... Înăuntru, o mulţime de chioşcuri cu vin, majoritatea covârşitoare reprezentând producători autohtoni. Am văzut însă şi standurile chiliene ale ce
lor de la Concha y Toro şi Errázuriz, ale unor producători din Africa de Sud, dar şi ale Cramelor Recaş (Transilwine) şi producătorului arădean Wine Princess. Lume multă şi oarecum selectă, în ciuda unor mici incidente, cum ar fi acela în care trei oameni de ordine au dat afară un tânăr cam zurliu care se pare că nu avea reglementara brăţară de mână. Totul e ud şi un pic trist, la
mese nu se poate sta, umbrelele teraselor picură, trebuie să-ţi cumperi mai întâi un fel de taloane, de 100 de forinţi, cu care poţi cumpăra apoi vinuri şi de-ale gurii. Am primit odată cu brăţările şi nişte pahare de degustare, inscripţionate cu numele festivalului şi învelite într-un mic şort cu buzunar pe care ni l-am atârnat de gât. Şi pe urmă am tot cumpărat la taloane cu care ne-am luat vinuri, b
a chiar şi câte o porţie bine-bine condimentată de gulaş dintr-un ceaun imens. A fost obositor şi plăcut. După modelul oferit de Clara, am tot degustat şi băut un Cabernet Franc din Villányi, Jackfall, 2007, de se obişnuise vânzătoarea cu noi şi aproape că am încropit cu ea o relaţie ascunsă în zâmbet, care o făcea de fiecare dată când reveneam la stand să pună mâna pe sticla cu etichetă albastră şi să ne toarne în pah
are fără nici o explicaţie. Ne-am plimbat printre statui ecvestre şi chioşcuri mirosind îmbietor a friptură, printre vinuri şi umbrele, cu ochii la Dunărea ceţoasă pe care treceau vapoare de toate mărimile, într-o mişcare lină, de când lumea. Am trecut şi pe la standul Gere Tamás de unde am târguit un Villányi Portugieser 2009, pe care-l mai băusem la Akasztó. Am mai luat, de dragul amb
alajului, vinul Dorombor cu joc de cuvinte şi mâţ haios pe etichetă. Leii de piatră păzeau intrările boltite, prin care puteai zări în răstimpuri trecători în costume de epocă, plini de o distincţie avută parcă dintotdeauna, pe măsura gloriei trecute şi a râvnitei glorii viitoare. O orchestră pestriţă de acordeoane, cimpoaie şi alămuri ne-a amuzat şi dezmorţit în seara ploioasă cu o melodie veselă care a strâns multă lume în jur. Undeva
jos, la picioarele noastre, trona totuşi clădirea inconfundabilă a Parlamentului, învăluită în fuioare de ceaţă. Nişte copii în costume populare dansau candizi pe o scenă, în vreme ce Clara încerca tot felul de vinuri alese pe sprânceană. Cineva hâtru scrisese, la intrarea într-un chioşc oarecare, FUCK RAIN, exprimând de minune sentimentele vizitatorilor zgribuliţi. Apoi am cumpărat, după c
e îl degustasem, un Tokaji Aszú 2000, 6 puttonyos, Götz Pincészet, vândut chiar de o regină locală a frumuseţii, un vin în valoare de nu-spun-aici-câte mii de forinţi. Ambalajul şi conţinutul fac însă toţi banii. În cele din urmă s-a lăsat noaptea şi oraşul a început să-şi ilumineze splendid podurile şi construcţiile
celebre, punându-le în valoare măreţia, eternitatea de fier şi piatră. Un bun prilej de idilă, în compania celor mai frumoase vinuri şi a celor mai atrăgătoare femei. Totuşi, am pornit către "casă", adică spre pensiunea lui Robert, pe aleile centenare, pe lângă zidurile şi inscripţiile luminate blând, enigmatic, de lămpile altor veacuri, uşor ameţiţi de vin, dar mai ales de această splendoare greu de redat în cuvinte, care poartă totuşi un nume pentru totdeauna: Budapesta.
O bufniţă de neon ne-a luminat calea către autobuzul de noapte, iar noi mergeam mai iute sau mai domol, în maşinile municipalităţii sau pe jos, către întâmplările viitoare, spre vinurile care merită să fie povestite ale marelui oraş de pe Dunăre. Despre toate acestea este însă loc nu aici, ci într-o altă lungă postare viitoare.
Galerie foto