marți, 28 septembrie 2010

Eger - O pălincă de zmeură şi un minaret în oraşul baroc al vinului


Printre plăcerile şi prostelile pe care aş vrea să mi le mai ofer cândva, până nu voi fi depăşit jumătate de veac de existenţă, se numără şi aceea de a mă urca în minaretul din Eger. Nici nu ştiu însă dacă e voie să o fac, pentru a cerceta oraşul, cetatea şi viile, în chip de muezin tăcut şi cu ochi atoatecuprinzător.
Dacă ar fi să mă întrebaţi de ce n-am făcut-o încă, de vreme ce am fost deja acolo, după vinuri şi după alte plăceri, cum ar fi aceea de a călca în patria Egri Bikavér-ului, vă voi spune că n-a fost să fie. După cum n-a fost să fie să vizitez şi hrubele care se întind pe kilometri, sub localitate. O scuză ar putea fi aceea că n-am avut decât vreo câteva ceasuri la dispoziţie pentru a bate oraşul cu nume de anin, însă cauza intimă pentru care adevărata întâlnire cu Egerul şi cu vinurile sale nu s-a produs este aceea că nu s-au potrivit astrele. Ori poate o fi fost de vină proasta dispoziţie cu care unii dintre noi au plecat de la crama lui Juhász Péter. Oricare ar fi fost pricina, cert este că ne vom întoarce acolo măcar pentru un weekend senzorial în compania taninilor. Fiindcă 2010 este anul vinului în Eger şi sunt multe vinoteci de colindat şi multe vinuri remarcabile de băut.
Părăsisem Budapesta pe la ora 10, după un mic dejun copios la pensiunea lui Robert şi după un rămas bun emoţional, ca-ntre timişoreni, luând-o spre est pe autostradă, cu destinaţia Eger. Ne-am abătut totuşi de la cel mai scurt drum fiindcă a fost dorinţa Clarei să ne arate munţii cei mai înalţi ai Ungariei, un fel de dealuri altminteri deloc impresionante, pline de serpentine şi de de păduri de foioase, din care abia aştepţi să ieşi pentru a-ţi trage sufletul pe terasa vreunei benzinării. Am trecut pe o porţiune relativ scurtă şi prin vii, însă nu peisajul exterior este cel mai atrăgător lucru pe care-l poate oferi Ungaria turiştilor, ci mai degrabă cel lăuntric, plin de nostalgia şi trufiile trecutului, dar şi de ambiţiile şi rânduiala prezentului. După câteva ore de goană cu maşina, am dat de crama lui Juhász Péter, ale cărui vinuri, între care se numără şi Magisztrátus Bora 2009, un Egri Bikavér baricat, sunt foarte apreciate de Clara, oenologul clubului Vestik. În lipsa patronului, de la cramă am fost îndrumaţi la magazin, care este de fapt o interesantă hrubă săpată în deal la marginea oraşului. Acolo am degustat mai multe vinuri, între care şi un corupător Magisztrátus, deschis însă cam de multişor, apoi ne-am pus pe cumpărat. Clara&Titi au făcut-o cu baxul, iar Pivnicerul cu sticla: a luat un Siller 2009, adică un Egri Pinot Noir - Siller, apoi un Oreg Juhász 2006 - cupaj de Merlot şi Cabernet Franc, iar la urmă un Magisztrátus Bora, de vreo 10.000 de forinţi în total. Cum trebuia să ajungem în ţară în seara aceleiaşi zile, ne mai rămăseseră câteva ore pentru a vizita oraşul.
Am găsit iute loc de parcare, ne-am luat tichet, am dat nişte lei pe nişte forinţi la o casă de schimb valutar, apoi am pornit agale pe Jókai utca, prin Dobó tér, către cetate. N-am mai ajuns însă chiar acolo sus şi nici n-am dat de pivniţele care străbat cetatea (oraşul de sub oraş), din pricină de oboseală, de foame, de cer noros, de pozat statui de luptători fioroşi şi turle în contralumină, dar şi din pur capriciu. În schimb, am surprins cu ochiul digital detaliile semnificative ale acestui oraş baroc, aerul său medieval, tihna vechimii pe care o emană. N-am ajuns să vedem nici băile turceşti, nici Catedrala şi nici celelalte atracţii turistice pentru cei dispuşi să piardă vremea într-un mod atât de plăcut. În schimb, am luat masa la Casa della Pasta (ni se făcuse dor de Toscana din pricina farmecului atemporal al oraşului, spre uşoara indignare a Clarei), am cumpărat îngheţată pe stradă, pe care Titi a devorat-o cu nespusă plăcere, zâmbind trecătorilor din spatele ochelarilor săi de fals mafiot în vacanţă. Un pic mai încolo, un trenuleţ albastru aştepta în staţie nişte străini dornici de plimbare. Eu m-am mulţumit să fotografiez minaretul iţit brusc la capătul unei străzi în pantă, printre sobre clădiri austro-ungare. Nici nu ştiam pe atunci că acela este cel mai nordic minaret turcesc din Europa, că are 40 de metri şi că este unul dintre cele trei care s-au mai păstrat în picioare în Ungaria. Mi-ar fi plăcut să-l urc şi să arunc, din vârful Egerului o privire asupra lumii ungureşti, însă nu mai aveam vreme, ni se terminaseră secundele. Mi-a mai rămas timp să pozez nişte elfi de grădină, o girafă galbenă, un şarpe oglindindu-se în vitrina Apothecii, afişele cu A Bor Éve Eger 2010, steaguri ungureşti şi iatagane de piatră, lămpi stradale, vinoteci şi indicatoare derutante, dar şi să cobor într-o pivniţă care seamănă oarecum cu vinoteca mea arădeană.
Spuneam, cu două postări în urmă, că deşi am ajuns la Budapesta având ca pretext festivalul vinului, călătoria noastră oenologică a început cu o tărie, cu o pălincă de bun venit oferită de Robert şi de tatăl său în pensiunea de pe Radóc utca. Întâmplarea a făcut ca ieşirea noastră la Eger, prilejuită tot de vin, de vinul lui Juhász Péter, dar şi de ideea de a vizita locul unde se produce Egri Bikavér-ul, ca de altfel şi întreaga călătorie de trei zile prin Ungaria, să se încheie tot cu o tărie. Sau chiar cu mai multe. Şi asta fiindcă ne-a venit ideea să intrăm în pivniţa de care vorbeam mai sus, de fapt un magazin subteran cu 100 de feluri de pálinka. O vânzătoare generoasă ne-a servit în voie cu tot ce-am poftit, cu pălincă de zmeură, de afine şi de te miri ce, ne-a deschis vitrinele să pozăm sticlele iluminate în mod magic, dar şi arcadele cu tot felul de tării frumos ambalate. Am putut vedea acolo pălinci de cireşe, de pere, de caise, de căpşuni, de gutui, de fructe de pădure, ba chiar şi de... prune. Pălinci cu fructele în sticlă, pălinci din Ungaria şi dinArdeal, pălinci bio, spiritul şi spirtul maghiar oferite într-un ambalaj atrăgător, pentru câteva mii de forinţi. Nu e de mirare că n-am rezistat tentaţiei şi am cumpărat câteva sticle, numai bune de pus în arcadele vinotecii mele lângă vreo grappa toscană. Aşa am încheiat ziua şi călătoria maghiară, frumos, cu un zâmbet şi cu o aromă de distilat local, paradoxal, în anul vinului, la Eger. Apoi am luat-o către casă, pe drumuri mai mult sau mai puţin cunoscute, cu viteze mai mult sau mai puţin legale. Era o seară de luni cu străzi pustii prin comunele ungureşti, cu câte o tanti pe bicicletă şi nici un echipaj de Rendőrség rătăcit în calea noastră. Totuşi, ne-a luat vreo patru ore întoarcerea, şi asta fiindcă eram departe de casă, dar şi din cauză că lui Titi i s-au stricat cele două GPS-uri personale, din motive de soft precar şi din alte cauze obscure, care nu pot fi tălmăcite aici. Cert este că, la un moment dat, într-un mod cât se poate de brusc şi de bizar, acelaşi Titi, profesionistul care conducea caravana noastră de două maşini prin pustă, la volanul Opelului său aproape bleumarin, a părăsit ceea ce părea a fi drumul cel drept de pe hartă şi a luat-o cumva îndărăt. După care a pătruns pe un drum accidentat, parcă făcut pentru tancurile sovietice, care trecea prin nişte lanuri de cucuruz şi floarea soarelui încă nerecoltate. După vreo jumătate de oră de bâjbâială şi de mers în cerc, ne-a lămurit în cele din urmă un puşti care trecea întâmplător pe acolo pe o bicicletă veche şi scârţâietoare, moştenită probabil de la bunicul cu mustăţi răsucite în sus. Folosindu-se de indicaţiile acestuia, Titi ne-a scos în cele din urmă la liman, adică la Nădlac, acolo unde ne-am despărţit, luând-o încet către casele noastre, din localitate, din Arad, din Timişoara şi de pretutindeni, cu gândul că trebuie să ne întoarcem cât mai curând la Eger şi în Budai Vár.
După numai o săptămână însă, aveam să luăm drumul Vârşeţului, tot din cauza unui festival al vinului, dar şi fiindcă ni s-a făcut dor de vremurile în care vizionam meciuri şi filme pe sârbeşte. Despre această aventură, cu purcei la proţap şi ciocolată Eurocrem în plasă, voi povesti însă într-o postare viitoare.

miercuri, 22 septembrie 2010

Budapesta, o dragoste la a doua vedere


Nu te poţi despărţi frumos de un mare oraş european cuprinzând totul într-o singură postare pe un blog anodin. Nu poţi aproxima Budapesta în câteva fotografii şi cuvinte, nu poţi expedia totul în nişte fraze şi formule turistice ale propriei treceri pe acolo. De aceea mă văd obligat să continui aici povestea mea de dragoste la a doua vedere cu această distinsă "doamnă" a urbanităţii. Ca şi cum ea, povestea, nu poate avea un sfârşit, ca şi cum abia începe şi încă nu-i poţi şti numărul episoadelor, al extazelor şi dezamăgirilor.
Chiar dacă am petrecut doar două zile în cocheta capitală maghiară, de care Aradul este mai apropiat decât de Bucureşti din multe puncte de vedere, nu a fost vorba de o călătorie oarecare. Şi bag de seamă că Festivalul Vinului, acel Borfesztivál 2010 care a avut loc în Budai Vár, a fost doar un pretext pentru această întâlnire cu ea. Noi, cei din clubul Vestik, am făcut cunoştinţă cu bătrânul oraş nu în chip de turişti plini de bani şi de ifose, plimbaţi de vreun ghid cu microfon şi steguleţ prin faţa unor lucruri măreţe dar moarte, ci în calitate de simpli oameni în mulţime. Cu ajutorul amical al lui Robert, amfitrionul pensiunii Villa Korall, ne-am luat abonamente de o zi pe toate mijoacele de transport budapestane. Aşa se face că în timpul şederii în capitala maghiară am mers pe jos, cu autobuzul, cu tramvaiul şi cu metroul. Am băut vinuri locale şi am mâncat gulaş, am colindat străzile, am cumpărat câte un gyros de la fast-food, din acela din care obişnuia şi Clara să mănânce în anii studenţiei. Am privit Budapesta de sus, din turle de biserici şi din cetatea Budei, dar şi de jos, de pe apa agitată a Dunării, i-am admirat vapoarele şi steagurile şi femeile contemplând valurile, grafitti-urile şi reclamele, Puskasul tânăr zâmbind într-o vitrină printre fanioane cu Real Madrid, Santos, Videoton, Bayern şi Penarol, corbii cu inel în cioc, bastioanele, sfinţii şi eroii. Pe afişele urbane, sub fiecare chip rupt de politician candidat la o funcţie oarecare se ascunde un alt chip de politician, la fel de zâmbitor, cu tenul impecabil, cu dinţii strălucitori. În sticlele noilor construcţii se oglindesc, aidoma unor ilustraţii la cărţile de basme, turnuleţele şi bastioanele vechii cetăţi pe care nimeni n-a desenat încă vreun prinţ şi vreo prinţesă mână în mână, privind cursul ondulat al Dunării.
Am fost pe Vaci utca, din spatele geamurilor ne priveau distinse chipuri nobiliare de câini şi pisici, Gioconde şi Napoleoni cu bot şi mustăţi brodate pe perne.
În faţa unei cafenele cu scaune comode, un câine cu steguleţ maghiar prins ţanţoş de zgardă distra trecătorii şi copiii în chip firesc şi simpatic. În Szent István tér am pozat maratoniştii matusalemici, urmăriţi cu încântare de prunci şi bunici, de cuplul de poliţişti şi de o americancă volubilă, parcă programată să strige "Go USA!" de fiecare dată când treceau pe lângă ea concurenţii de acasă. Am putut afla de pe afişe că la Budapesta a concertat Natalie Cole şi că vor veni Sting şi Led Zeppelin. Din turla bazilicii Szent István se vede totul: clădirea Parlamentului, turlele marii sinagogi, doamna şi florile de la un balcon oarecare, maratoniştii veterani care aleargă într-un concurs, Mátyás-templom, Hermeşii de pe clădiri... Nu am uitat să trecem pe la Oktogon la ora 12 fix, să vizităm imensa Piaţă a Eroilor, să bem un parfumat cupaj de Chardonnay şi Irsay Olivér, Don Olivér, 2009, şi un Möcsényi, Chardonnay, 2007 pe Liszt utca, la terasa întâmplător aleasă Passion, şi să facem o călătorie cu vaporul între Margit híd şi Petőfi híd. Aparatul foto a mai surprins un zâmbet de marinar, o coloană de ciclişti în faţa Parlamentului, nişte Harry Potteri de marţipan, norii şi ploaia, cerul senin, Statuia Libertăţii, un Iancu de Hunedoara şi un Matei Corvin din piatră, cerşetorii şi homeless-ii, chipurile de îndrăgostiţi, bătrânul cu vioara adormit lângă o statuie de copil, un Iepuraş Playboy plin de nuri pozând pe faleză.
Am întâlnit şi cerşetori, şi oameni sărmani, şi scormonitori în gunoaie, şi homeless-i care dorm în pasaje, şi beţivi osteniţi pe o bancă în parc. Ceea ce te frapează însă este faptul că nici unul dintre aceştia nu te agresează cu vreo insistenţă, că nu cer nimic cu voce tare, venind spre tine cu mâna întinsă. Până şi ei au o distincţie anume, o demnitate căutată, şi se uită la lume ca nişte grofi decăzuţi, care n-au avut noroc în istorie, în afaceri şi în dragoste.
Din goana metroului, agăţaţi de bare, am zărit nostalgice reclame de altădată, staţiile pline de farmecul trecutului, faianţa imperială a reconstituirii. Şi poate că ochiul e capabil să pătrundă dintr-o privire fugară tâlcul adânc al acestei lumi de o frumuseţe clasică, trufia apriorică, mândria subînţeleasă cu care priveşte existenţa fiecare exemplar al furnicarului uman care mişună în marele oraş.
Mi-au plăcut ordinea care domneşte peste tot, plăcuţele cu nume de străzi care conţin şi numerele de la capete, aglomeraţia cuminte, suportabilă a bulevardelor, porţile şi detaliile de pe clădiri, podurile bine iluminate, pescăruşii plutind în lumina agonică a înserării, ţinuta poliţiştilor care ştiu să zâmbească turiştilor, capacele de canal lustruite, de culoarea aurului.
Observând global aglomeraţia urbană, ca şi cum ţi-ai dori să cuprinzi totul într-o idee, într-o acuarelă concepută undeva în cel mai înalt punct de observaţie, în foişorul creator al privirii, îţi dai seama că trebuie să cauţi amănuntul semnificativ, detaliul care exprimă. O duduie privind vapoarele, un steag roşu alb verde fluturând în vânt, trecători urcând scările abrupte ale staţiilor de metrou, o turlă cu crucea în cer. Oamenii sunt vii, trec grăbiţi pe lângă statuile reci, lipsite de priviri şi de suflet. Şi nu le pot împrumuta viaţă chipurilor de piatră, fiindcă sunt nevoiţi să-şi vadă de ale lor, de eroismul supravieţuirii zilnice. Dacă înţelegi asta, îţi dai seama cât de norocos eşti că poţi să te plimbi liber pe străzile Budapestei, că poţi să o vezi în esenţa ei, dincolo de rutinele şi stresurile zilnice ale celor care şed acolo de o viaţă. Apoi vine vremea să te retragi către culcuşul de o noapte, în timp ce poezia acestei cunoaşteri ţi se aşază încet în suflet, precum sedimentele unui vin nobil, păstrat peste ani printr-o alchimie intrinsecă, printr-un mister încă nedezlegat de cei care caută să exprime fericirea cu ajutorul unor explicaţii ştiinţifice.
A treia zi vei pleca dis-de-dimineaţă către Eger, împreună cu membrii clubului degustătorilor tăi arădeni de vin şi de călătorii, părăsind capitala printre cartiere de blocuri, trecând Dunărea pe unul din podurile puţin aglomerate, pe căi bine ştiute de Titi, care te scot în jumătate de oră din oraş. La capătul acestui drum se află o altă cetate medievală cu biserici şi minaret, cu vinuri şi alte licori despre care nu poţi povesti în voie decât într-o postare următoare.

Galerie foto


vineri, 17 septembrie 2010

Idilă cu o prinţesă din Tokaji la Borfesztivál, în Budai Vár


Aţi fost vreodată la Festivalul Vinului de la Budapesta? Dumnezeu a desenat frumos atunci când a creat acest oraş, în culorile soarelui şi ale Dunării, şi nu e prilej mai potrivit să-i contempli opera, din Bastionul Pescarilor, cu un pahar de vin în mână. Şi nu poţi atunci să nu te întrebi de ce frumuseţea şi civilizaţia şi ţinuta şi simţul estetic şi ordinea şi eleganţa şi bucuria decentă de a fi continuă să rămână atât de departe de ţara familiară în care trăim şi căreia continuăm să-i spunem, de atâta amar de vreme, cu dragoste, România.
Şi la Budapesta, ca şi-n Dealu Mare, ne-am dus tot din pricina Clarei. Numai faptul că a trăit vreo 12 ani acolo, că a muncit şi studiat pe brânci, că a ajuns să cunoască fiecare cotlon, fiecare piaţă şi fiecare staţie de metrou ar fi fost argumente suficiente pentru nişte neiniţiaţi ca noi de a face turism alături de ea în capitala Ungariei. Cu atât mai mult însă ne-a atras acolo un festival al vinului la care tot Clara ne-a invitat de prin iunie, adică de pe când colindam prin viile Vechiului Regat, degustând vinurile minunate ale lui Gabi Lăcureanu la Crama Basilescu şi urcând, prin bălăriile IAS-urilor în destrămare, la conacul multicentenar moştenit de domnul Chelaru. Aşa se face că ne-am suit în maşini dis-de-dimineaţă, într-o sâmbătă noroasă, sfidând prognozele care anunţau un mic potop prin împrejurimile Budapestei, şi am părăsit ţara pe la Nagylak, unde i-am explicat pe îndelete vameşului, cu accent învăţat de pe internet, că mergem la Borfesztivál, 8-12 szeptember, în Budai Vár. Apoi l-am avut mereu pe Titi în faţă, la volanul Opelului său care se simte foarte bine pe autostradă, la clandestina viteză de 150 km/h. A fost un drum de vreo patru ore, a cărui ultimă parte am parcurs-o cu o ştergătoarele de parbriz date la frecvenţa maximă din cauza unei ploi torenţiale gata să înece şi autostrada, şi lumea. În cele din urmă am ajuns, fără alte peripeţii, la pensiunea Villa Korall, situată într-un cartier relativ periferic al Budapestei, unde urma să ne cazăm. Prin geamul Toyotei Corolla (spre bucuria mea, în faţa locuinţelor cochete din zona rezidenţială în care am tras, am văzut o mulţime de maşini japoneze, hatchback-uri de tot felul, oarecum modeste în comparaţie cu vilele proprietarilor, semn de decenţă însă, cu care nu prea ne întâlnim pe la noi) am putut zări o Clara în ploaie, cu umbrelă albastră, sunând la uşa Panzió-ului, ca o acuarelă pe care un copil nestăpânit a turnat apă cu găletuşa. Ne-a întâmpinat un domn sexagenar, domnul Vastag, tatăl lui Robert - mai vechea cunoştinţă a Clarei, care ţine pensiunea. Robert a ţinut ca tatăl său să ne fie amfitrion, dat fiind că mulţi dintre clienţii săi sunt români iar domnul Vastag senior este... timişorean. Robert însuşi provine din capitala Banatului (s-a mutat la Budapesta în urmă cu 20 de ani), iar tatăl său locuieşte şi azi în Timişoara. Şi nu oriunde în Timişoara, ci în Iosefin, tocmai pe aceeaşi stradă cu Dan, unul dintre membrii clubului Vestik şi călător împreună cu noi la Borfesztivál. Şi nu la celălalt capăt al străzii, ci chiar în acelaşi bloc, coincidenţa-coincidenţelor, într-o scară alăturată. Robert şi Dan au aflat chiar atunci acest lucru, prilej să depănăm cu toţii amintiri din cele mai grele timpuri să rememorăm isprăvile trecutului, revoluţia începută pe malurile Begăi, bucuriile şi tristeţile de altădată. Şi chiar să-l mângâiem pe tigratul motan al casei pe nume Tomy, în timp ce domnul Vastag ne turna în pahare o foarte bună pălincă adusă din ţară. Borfesztiválul a devenit astfel prima manifestare de gen pe care membrii clubului Vestik au început-o cu o tărie...
Pe urmă ne-am instalat în camere şi am plecat iute către Cetatea Budei, conduşi cu mână forte de Clara, o călăuză sobră şi energică. Ea ne-a suit mai întâi în autobuzul 139, într-o staţie din care ne zâmbea languros dintr-un banner Molnár Gyula, actual şi probabil viitor polgármester, adică primar de sector în Újbuda (cu acest prilej, am aflat că Budapesta are vreo 23 de sectoare, fiecare cu primarul lui, dar că în urma crizei, la următoarele alegeri locale, numărul lor va scădea drastic). Ironia face că pentru a ajunge în cetatea în ale cărei ziduri, inclusiv Bastionul Pescarilor, au tras tancurile ruseşti în toama lui 1956, trebuie să treci prin Moskva tér, adică prin Piaţa Moscovei (denumirea e anterioară tragicelor evenimente petrecute în urmă cu 54 de ani). Apoi traversezi strada, te înghesui în autobuzul 16, Ikarus, care te duce, luând curbele în viteză şi trepidând pe piatra cubică a străzilor, în apropiere de Mátyás-templom, lăcaş aflat în renovare. Uşor ameţit, o iei pe utca largă ce ţi se deschide în faţă, pe lângă - fatalitate! - grupurile de turişti ruşi care-şi ascultă ghidul cu steguleţ şi se zgâiesc la tot şi la toate, pe lângă "grupul Alzheimer" al călătorilor nordici, impecabili şi aseptici în ţoalele lor de firmă, mirosind a trai bun şi în general a necomunism, ca să vezi apoi cum o tanti schimbă brusc cu creta preţul la toaletă. Un elicopter cu cameră rotativă se tot învârte stresant deasupra zecilor de mii de oameni care mişună în Budai Vár. Unii îşi cumpără brăţări roşii de hârtie care se lipesc pe mână şi cu ajutorul cărora poţi intra la festivalul vinului, care se ţine în curtea Palatului Regal. Alţii trag cu arcul într-un ţarc din imediata apropiere. Cei mai mulţi fotografiază şi privesc îngrijoraţi spre cerul plin de nori. Peste tot zăreşti simboluri corvine cu inel în cioc, semn că la Budapesta nu suntem niciodată prea departe de casă. Ajungem în sfârşit în agora vinului, după ce paznicii ne-au controlat brăţările, comentând că-s prea largi şi că, vezi-doamne, pot fi transmise pe gratis şi altora, prilej pentru Clara să se certe cu ei într-o maghiară complicată dar fermă.
Plouă, plouă, plouă, vreme de beţie... Înăuntru, o mulţime de chioşcuri cu vin, majoritatea covârşitoare reprezentând producători autohtoni. Am văzut însă şi standurile chiliene ale celor de la Concha y Toro şi Errázuriz, ale unor producători din Africa de Sud, dar şi ale Cramelor Recaş (Transilwine) şi producătorului arădean Wine Princess. Lume multă şi oarecum selectă, în ciuda unor mici incidente, cum ar fi acela în care trei oameni de ordine au dat afară un tânăr cam zurliu care se pare că nu avea reglementara brăţară de mână. Totul e ud şi un pic trist, la mese nu se poate sta, umbrelele teraselor picură, trebuie să-ţi cumperi mai întâi un fel de taloane, de 100 de forinţi, cu care poţi cumpăra apoi vinuri şi de-ale gurii. Am primit odată cu brăţările şi nişte pahare de degustare, inscripţionate cu numele festivalului şi învelite într-un mic şort cu buzunar pe care ni l-am atârnat de gât. Şi pe urmă am tot cumpărat la taloane cu care ne-am luat vinuri, ba chiar şi câte o porţie bine-bine condimentată de gulaş dintr-un ceaun imens. A fost obositor şi plăcut. După modelul oferit de Clara, am tot degustat şi băut un Cabernet Franc din Villányi, Jackfall, 2007, de se obişnuise vânzătoarea cu noi şi aproape că am încropit cu ea o relaţie ascunsă în zâmbet, care o făcea de fiecare dată când reveneam la stand să pună mâna pe sticla cu etichetă albastră şi să ne toarne în pahare fără nici o explicaţie. Ne-am plimbat printre statui ecvestre şi chioşcuri mirosind îmbietor a friptură, printre vinuri şi umbrele, cu ochii la Dunărea ceţoasă pe care treceau vapoare de toate mărimile, într-o mişcare lină, de când lumea. Am trecut şi pe la standul Gere Tamás de unde am târguit un Villányi Portugieser 2009, pe care-l mai băusem la Akasztó. Am mai luat, de dragul ambalajului, vinul Dorombor cu joc de cuvinte şi mâţ haios pe etichetă. Leii de piatră păzeau intrările boltite, prin care puteai zări în răstimpuri trecători în costume de epocă, plini de o distincţie avută parcă dintotdeauna, pe măsura gloriei trecute şi a râvnitei glorii viitoare. O orchestră pestriţă de acordeoane, cimpoaie şi alămuri ne-a amuzat şi dezmorţit în seara ploioasă cu o melodie veselă care a strâns multă lume în jur. Undeva jos, la picioarele noastre, trona totuşi clădirea inconfundabilă a Parlamentului, învăluită în fuioare de ceaţă. Nişte copii în costume populare dansau candizi pe o scenă, în vreme ce Clara încerca tot felul de vinuri alese pe sprânceană. Cineva hâtru scrisese, la intrarea într-un chioşc oarecare, FUCK RAIN, exprimând de minune sentimentele vizitatorilor zgribuliţi. Apoi am cumpărat, după ce îl degustasem, un Tokaji Aszú 2000, 6 puttonyos, Götz Pincészet, vândut chiar de o regină locală a frumuseţii, un vin în valoare de nu-spun-aici-câte mii de forinţi. Ambalajul şi conţinutul fac însă toţi banii. În cele din urmă s-a lăsat noaptea şi oraşul a început să-şi ilumineze splendid podurile şi construcţiile celebre, punându-le în valoare măreţia, eternitatea de fier şi piatră. Un bun prilej de idilă, în compania celor mai frumoase vinuri şi a celor mai atrăgătoare femei. Totuşi, am pornit către "casă", adică spre pensiunea lui Robert, pe aleile centenare, pe lângă zidurile şi inscripţiile luminate blând, enigmatic, de lămpile altor veacuri, uşor ameţiţi de vin, dar mai ales de această splendoare greu de redat în cuvinte, care poartă totuşi un nume pentru totdeauna: Budapesta. O bufniţă de neon ne-a luminat calea către autobuzul de noapte, iar noi mergeam mai iute sau mai domol, în maşinile municipalităţii sau pe jos, către întâmplările viitoare, spre vinurile care merită să fie povestite ale marelui oraş de pe Dunăre. Despre toate acestea este însă loc nu aici, ci într-o altă lungă postare viitoare.


Galerie foto