Aventură la Dunăre, cu beri și Frize, pe Ostrovul Moldova Nouă și în jurul stâncii Baba Caia

Dacă nu știi cum să petreci un weekend de iunie canicular, o ieșire la Dunăre ar fi cea mai inspirată alegere. Dacă o faci în compania unor buni prieteni, dacă mai ești găzduit de alți amici la o cabană dintre sălcii, pe malul fluviului, ieșirea poate deveni una de neuitat.

Cam asta am făcut pe la sfârșit de iunie, noi, un mic nucleu de degustători neautorizați: am pornit cu trei mașini către Moldova Nouă, cu portbagajele încărcate cu undițe, cu râme, cu vinuri, bere și bunătăți la ladă frigorifică. De la Arad până la Cabana dintre sălcii, aflată undeva între Coronini și Liubcova, e drum de trei ore și un pic, prin Timișoara, Deta și Oravița. Dacă ai casă la Ferendia însă, e drum tot de trei ore și un pic cu oprire în satul natal, pentru a hrăni găinile și pe cățelul Ferry.

Gazdele noastre sunt Geco și Corina, o familie de întreprinzători tineri, care-și aduc cu ei la cabană și pe cei doi copii, Marko și Janko. Cel mare are 11 ani, a învățat singur să înoate în Dunăre și e pescar împătimit, cu care împart nailoane și cârlige. Cel mic e un năzdrăvan de cinci ani, din când în când mai cade în fluviu de pe pontonul cabanei, prilej pentru tată să sară îmbrăcat în  apă pentru a-l salva. Cabana, care de fapt e un mic complex turistic, are mai multe bungalouri dotate cu tot confortul, o terasă cu televizor uriaș și masă de ping-pong, are loc de grătar, parcare și bănci pentru privitori sau pescari, plus un ponton lung de vreo 12 metri de unde poți arunca pluta în locurile cu pești. Pe lângă gazde, ne bucurăm de compania lui Iasmin și a Casianei, finii lui Geco. El e barcagiul nostru temerar, poate căra singur motorul uriaș de 15 cai putere al bărcii. Ea e o viitoare tânără mămică, s-a bucurat să organizeze o ședință foto pe ponton, îmbrățișându-și soțul care ținea în buzunarul din spate al pantalonilor o mică imagine cu fătul de trei luni. Mai suntem noi, micul și marele Pivnicer, plus Claudiu&Teodora plus Attila&Alexandra, degustători pasionali din Arad.

 
În prima seară rămâne timp de grătare și multe Frize, Valahorum-uri și Băbești Negre marca La Sapata, de Carassii și Freamături de Catleya, de băuturi liniștite și neliniștite, de ieșiri scurte cu barca. Vedem meci după meci de la campionatul european, ne bucurăm de goluri, facem un ping-pong scurt și apoi trecem la somn. Spre dimineață, mă trezesc febril și arunc undițele în speranța unei mari capturi. Toată ziua nu prind însă decât doi carași. Seara și noaptea însă e timp de revanșă, mă duce Iasmin cu barca vâslind până la marginea ierburilor care au năpădit malul, aruncăm plumbii chiar unde se adâncește Dunărea și prindem niște somni buni de grătar. 

Ziua a fost caniculară, o ploaie efemeră a produs un uriaș curcubeu arcuit pe cele două maluri ale Dunării, o minune care nu a ținut cont de regulile frontierei și ale pandemiei, unind pentru câteva minute două națiuni fluviale. Am fotografiat tot felul de păsări în zbor și multe ambarcațiuni cu oameni fericiți la bord, ba și niște barje uriașe care ne-au tulburat liniștea pescărească cu valuri imense. Au fost apoi multe partide de tenis de masă la simplu și la dublu, dar și meciurile campionatului european, plus o discotecă nocturnă cu muzică la maximum până în miez de noapte, bifând astfel două zile la malul fluviului, vineri și sâmbătă. 

Duminică a fost ziua croazierei pe Dunăre în barca gazdelor, am străbătut mulți kilometri în amonte, în această parte de Clisură, și apoi cea mai largă porțiune de pe întregul parcurs dunărean, situată între orașul sârbesc Golubac și comuna cărășeană Coronini, până pe extraordinarul Ostrov Moldova Nouă. Ruinele cetății Ladislau, pe malul nostru, și cetatea Golubăț (Golubac, în sârbă) străjuiesc acest loc în care Dunărea se îngustează ori se lărgește, în funcție de sensul în care aluneci cu vaporul pe fluviu. 

O stâncă bizară numită Babacaia (în turcă, Stânca tatălui) sau Baba Caia iese din apă ca o foarfecă sau ca un dinte de balaur, purtând o cruce pe ea și multe legende pe care le aflu de la Marko sau de pe Wikipedia. Ba o ceartă între un moș și o babă, pe nume Vasile și Caia, ba o gâlceavă între zeul Cronos (Saturn, în mitologia romană) și zeița Pământului Geea (Tellus, în mitologia romană) asupra modului în care era tunsă o frumoasă pajiște, cu coasa ori cu foarfeca, ar fi dus la aruncarea zeiței în Dunăre sau la căderea accidentală a babei în fluviu. Transformate în stană de piatră care se înalță la șapte metri deasupra apei, baba ori zeița continuă să arate două degete în sus, semn că pajiștea sigur a fost tăiată cu foarfeca... Pe sârbește, legenda stâncii de lângă Coronini spune că un cneaz s-a supărat pe soția-i infidelă, legând-o de stâncă și cerându-i, în zadar, să se căiască: Babo, kaji se! (Nevastă, căiește-te!).

Oricare ar fi adevărul, stânca este de-a dreptul mitică în lumina apusului, are ceva sumbru și atractiv totodată, Iasmin o înconjoară ca nebunul, forțând barca încărcată cu uimirea și încântarea noastră. Și apoi o luăm în sfârșit către ostrov, către Ostrovul Moldova Nouă, străjuit de un imens pod metalic și de o mină de cupru cocoțată pe dealurile din împrejurimile  orașului Moldova Nouă. Geco ne spune că mina a fost multă vreme o sursă de poluare pentru întreaga zonă. Autoritățile comuniste au construit un pod care leagă malul românesc de acest ostrov, în ideea depozitării sterilului poluant produs de mina de cupru. Până la urmă, comunismul s-a dus dracului iar sterilul a fost depozitat pe mal, poluând mulți ani zona, până când s-a găsit o soluție de ameliorare prin stropire cu apă din Dunăre. Astăzi, navigatorul pe Dunăre în zona Moldova Nouă vede un uriaș cadru metalic pe piloni care duce în Ostrov, nu zărește nici urmă de steril, ci doar clădirile sinistre ale minei, plus două turnuri trântite în mijlocul insulei dunărene.

Uriașul ostrov de lângă Moldova Nouă ne întâmpină cu lebede, cu nuferi, cu corb cocoțat pe un ciot de arbore, cu ponton turistic, cu duduie zâmbind aparatului foto de pe barca sa cu părinți hedoniști. Nu există amenajări turistice aici, în afara unor câtorva căsuțe nou-construite și a unor panouri informative, avem de-a face cu o arie naturală protejată care se întinde pe 1.600 de hectare, din care insula propriu-zisă cuprinde 345 ha. Pe ostrov trăiesc în libertate cam o sută de cai, urmașii cabalinelor crescute în urmă cu peste 50 de ani de sârbii din Moldova Veche. Pe atunci, legătura cu insula era făcută cu ajutorul unui bac. Cum între timp acesta a dispărut, caii au devenit liberi, s-au sălbăticit și urmașii lor au parte astăzi de acest paradis aproape neatins de ambiția oamenilor. 

Am avut ocazia să-i imortalizăm, în toată splendoarea, ba adăpându-se, alături de stolurile de păsări, în bălțile ostrovului, ba răcorindu-se la umbra unui copac, ba păscând fericiți pe Movila lui Attila. Acest tumul de pe insulă are la rându-i propria legendă. Se spune că aici ar fi fost îngropat teribilul rege al hunilor, că mormântul ar fi fost ridicat de o uriașă armată de oșteni care ar fi depus pământ cu coiful. Se mai spune că armăsarul său negru cu stea în frunte ar fi fugit la movilă ca să-i apere mormântul și că iepele roșii călărite de oștenii trimiși de fiul său să recupereze bidiviul ar fi evadat la rândul lor, urmând calul lui Attila. Așa ar fi ajuns să trăiască și să se înmulțească liber pe ostrov...

Dani a mai surprins și figurile nedumerite și alertate a două vulpi endemice, care urmăreau din ierburi turiștii curioși, cu aparatele lor foto agățate de gât. La întoarcere Iasmin a făcut a doua baie în Dunăre și s-a apropiat periculos și euforic de malul sârbesc, agitând păsările care se odihneau pe câte un ciot răsărit din apă, pe câte-o barcă eșuată cu vârful în sus. Mi-am imaginat pentru o clipă că și noi ne scufundăm în acea porțiune a Dunării, aruncați sau nu de zeul Saturn în valuri, că barca ia apă și că sărim și înotăm, udând aparatele foto și telefoanele inteligente, pierzând lada frigorifică și câte un pantof, ori poate actele și ochelarii de soare. 

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, că altfel ar fi fost alertate Poliția de frontieră și Salvarea prin 112 și ne-am fi trezit cu oamenii transpirați ai legii care ne-ar fi legitimat și admonestat, ori chiar reanimat, plus că apoi am fi fost nevoiți să vâslim vreo trei kilometri dacă motorul bărcii s-ar fi înfundat. Așa  că am mai apucat să tragem la mal, la malul Coronini-ului, pe o terasă superbă, pentru o limonadă sau chiar o bere, ca apoi să tragem către casă, către cabana dintre sălcii, unde ne așteptau multe grătare, vinuri, meciuri de fotbal și de ping-pong și o noapte cât se poate de liniștită.

A patra zi, luni, a mai rămas un picuț de timp pentru pescuit, prilej pentru Attila al nostru,  cel cel din club, nu pentru hunul de pe ostrov, să iasă la vâsle dincolo de ponton. Am luat-o către casă apoi, unii spre Ferendia, de grija găinilor și cățelului, alții către Arad, la treaba zilnică. 

O aventură la Dunăre poate fi contorizată în cuvinte, imagini, emoții dar poate fi revelată și prin detalii abia vizibile cu ochiul liber, perfecte însă pentru obiectivul aparatului Canon. Un cormoran înghite un pește, un pescăruș taie aerul, o barcă izbește ușor piciorul unui pod care nu ar trebui să existe, un curcubeu unește malurile a două țări despărțite de marele fluviu. Am avut parte de toate acestea în cel mai frumos și aventuros weekend din anul 2021. Și ne gândim să-l repetăm, pentru noi și pentru cei care vor să vină cu noi în toate peripețiile care vor urma.

 

Galerie foto: Cabana dintre sălcii, Croaziera, Ostrovul Moldova Nouă, Pe drum

 

Miracol, La Cetate. La Cetatea Ada-Kaleh, de pe insula Şimian

De câteva zile urmăresc obsesiv vechi fotografii cu ceea ce a fost cândva Ada-Kaleh, paradisul pierdut. Le derulez de nenumărate ori, le cercetez învechirea, zgârieturile, le adulmec parfumul oriental. În urmă cu vreo nouă ani, pe când lucram la un săptămânal timişorean, am editat un material despre insula Ada-Kaleh realizat de colegii mei Petrina Calabalic şi Adrian Pîclişan, doi dintre cei mai buni profesionişti cu care am lucrat în presa tipărită într-o carieră de 22 de ani. Atunci, în 2003, ei au reconstituit, cu ajutorul a două foste locuitoare pe care le-au găsit în Drobeta Turnu Severin, povestea insulei scufundate în schimbul realizării hidrocentralei de la Porţile de Fier. Şi tot atunci au ajuns cu o şalupă a grănicerilor pe insula Şimian, locul pe care a fost strămutată o parte din cetatea înghiţită de apele Dunării. Sefide Popescu, al cărei prenume înseamnă "Credincioasa", şi Anife Rumane Nazme, al cărei prenume semnifică "Suflet", şi-au amintit totul despre Ada-Kaleh. "Acolo a fost o bucăţică de paradis. În rai nu poate fi altfel decât pe Ada-Kaleh", aceasta a fost una dintre cele mai frumoase declaraţii cu care m-am întâlnit într-o carieră de jurnalist.
Pornind de la istoria aceste miniAtlantide otomane, acoperite acum de apele Dunării, în iunie 2012 ne-am gândit să refacem traseul colegilor de presă, acostând pe insula Şimian. De data aceasta însă am făcut-o nu neapărat profesional, ci de plăcere, de plăcerea reconstituirii, luând cu noi şi câteva sticle de vin de la Crama Oprişor, situată în apropiere. Sub pretextul unei înghiţituri inspirate de vin, ne-am gândit că un flashtasting printre ruinele cetăţii strămutate de pe Ada-Kaleh pe această insulă situată la vreo 20 de kilometri în aval ar fi cel mai potrivit prilej de a reconstitui, aici şi pe site-ul cdvin.ro, istoria acestui punct nodal de la graniţa dintre Occident şi Orient.
În rezumat, după o călătorie de câteva ore între Mureş şi Cerna, între frontierele Banatului istoric, o provincie presărată cu oasele habsburgilor şi ale turcilor care s-au tot luptat sute de ani pentru ea, am ajuns la Crama Oprişor. A fost o ieşire superbă, cu degustări la sticlă şi baric, cu cai în iarbă, cu apus de soare în vie şi păpădii lângă un pahar cu vin. Apoi am luat-o încet către comuna Şimian, căutând cu ajutorul şi cu aprobarea poliţiei de frontieră un debarcader şi o barcă încăpătoare care să ne ducă pe insulă. În localitate, surpriză: nimeni nu ştie de existenţa altui debarcader decât acela din Turnu Severin. După un telefon bine ţintit, aflăm că barcagiii sunt totuşi de găsit la pensiunea Dunărea. I-am aflat la umbră, servind o bere, puţin sceptici faţă de noii veniţi care eram. "Eu vă duc, dar e plin de şerpi acolo, e bine dacă aveţi bocanci sau cizme", ne-a zis unul dintre ei. Exact asta ne spusese şi amabilul purtător de cuvânt al poliţiei de frontieră, aşa că oricum venisem dotaţi şi gata să înfruntăm îngrozitoarele reptile ce ne-ar fi pândit la rădăcina zidurilor strămutatei cetăţi habsburgice locuite cândva de turci şi stăpânite de români. Aşa că ne-am suit cu toţii în barcă, doi luntraşi şi patru vestici, cu aparatele foto de gât. Luntraşul Petre a vâslit uşor mai întâi pentru a se îndepărta de zona cu plante de apă, pornind apoi motorul. După câteva minute ne-am apropiat de insulă, zărindu-i zidurile, bastioanele, turnurile de pază, înecate într-o vegetaţie aproape luxuriantă. Un fel de Angkor al Dunării. Ceea ce a fost cândva un loc de acostare e astăzi o ruină. Rădăcinile arborilor au crescut peste dale şi prin dale, făcând foarte dificilă debarcarea. Pivnicera s-a descurcat totuşi de minune, înfruntând alături de restul trupei terenul accidentat, căldura toridă şi presupusele pericole târâtoare. Buruieni cât omul, duzi şi sălcii şi plopi, asta am găsit pe insulă. Şi cochilii de melci albi pe solul uscat, mirosind a caniculă de iunie. Barcagiii noştri veniseră în şlapi, noi năduşeam încălţaţi în bocanci de munte şi cizme de gumă. Dan ţinea într-o mână o sticlă de Rosé Măiastru iar în cealaltă un Miraculos Merlot La Cetate. De fapt, singurul şarpe de pe Şimian l-am găsit nu printre cărămizile cetăţii teleportate aici, ci pe eticheta acelui vin de la Oprişor.
Am explorat interioarele răcoroase, bastioanele nesfârşite din care cresc astăzi arbori de tot felul şi chiar smochini întâmplători, am parcurs această investiţie colosală a statului comunist de care s-a ales praful în cele din urmă. Porţile Ada-Kaleh-ului au fost demontate şi remontate piatră cu piatră, după o numerotare încă vizibilă. Mihai, IT-istul somelier al grupului, fotografia tot, tot, tot, suind şi coborând trepte în viteză, entuziast, atent, turist exotic în acest loc extraordinar, de care foarte puţină lume a auzit şi pe care şi mai puţină lume l-a colindat vreodată.


Interioarele au ceva magic, îţi oferă parcă o multiplicare la infinit a arcadelor şi bolţilor. Prin golurile arcuite vezi tabloul sălbatic al vegetaţiei crescute în decenii de părăsire. Ici şi colo câte o fereastră cu perspectivă albastră prin care se zăresc fluviul şi turnurile unei termocentrale. Şi vinul nostru de la Oprişor, amplasat într-un joc de lumini şi umbre cu care, poate, nu ne vom mai întâlni niciodată.
Ghizii noştri deapănă amintiri cu camioane şi puşcăriaşi care au reconstruit aceste bastioane întinse pe kilometri, cu cimitirul de pe Ada-Kaleh strămutat aici într-o groapă comună. Un elicopter al Poliţiei de Frontieră survolează o vreme insula, asigurându-se că turiştii cu sticle de vin în mână au ajuns cu bine acolo şi că nu fac prostii. Urcăm pe nişte scări interioare care duc deasupra zidurilor cetăţii, acolo unde ni se deschide o privelişte extraordinară. Barcagiul Petre ne duce apoi către o aripă a cetăţii în care a funcţionat o vreme o cârciumă. Ne arată cablurile de curent şi locul unde s-a aflat cândva barul.
O cetate a melancoliei, cu plopi fără soţ şi vegetaţie lacomă, care înghite totul. Un loc fără suflet omenesc, o încercare inutilă de deportare a rădăcinilor unui mic popor dunărean care număra şase sute de fiinţe. E timpul să ne întoarcem. Dan alunecă pe dalele umede şi se răneşte la o mână. Unul dintre barcagii udă metalul fierbinte al bărcii cu apă luată cu şapca din Dunăre. Suim în barcă şi dăm ocol insulei, cu ochii la malul sârbesc pe care aflăm că se găseşte un local foarte căutat de toată lumea de pe cele două maluri ale fluviului: Mama Leone. Din când în când tulburăm liniştea vreunei egrete, stârnind-o în zbor peste această lume cu miros de apă şi mâl.
Până la urmă, flashtasting-ul nu l-am mai făcut noi, ci barcagiul hâtru cu şapcă, acela care a avut grijă să răcească Măiastrul în apele Dunării şi să ducă din când în când la gură Miracolul cu şarpe pe etichetă.
Ne-au adus în siguranţă pe mal, printre bâtlanii bidoanelor şi undiţele pescarilor ghinionişti. Apoi am luat masa pe terasa pensiunii Dunărea, al cărei meniu conţinea pe una din pagini şi povestea insulei Ada-Kaleh. Cuvintele de la sfârşit, "A fost un paradis", ne-au urmărit tot drumul de întoarcere către casă. Poate de aceea am încercat, în câteva cuvinte, printr-un Miracol de la Oprişorul de lângă Maglavit, să animăm preţ de o clipă imaginea încremenită într-o ilustrată sepia a micii Atlantide înghiţite în urmă cu 41 de ani de apele Dunării.

Galerie foto
Povestea insulei Ada-Kaleh