Am simţit nevoia să pun aici, la vedere, câteva mărturii video despre timpul meu şi prietenii mei. Îmi tot propun de câteva săptămâni să o fac, însă n-am avut vreme, se terminaseră zilele, ceasurile şi secundele, căci am fost mereu plecat ori am fost nevoit să deretic prin casă şi prin viaţă, prin colţul de lume în care respir. În ultima vreme am umblat mult, în două săptămâni am fost în Dealu Mare, la Bucureşti, la Şopotu Vechi, la Novaci, la Ferendia, la Tg. Mureş, la Mica şi la Alba Iulia. Rămăseseră neprocesate, prin foldere, mici filme cu prietenii mei cântând prin club ori cu muzica sărbătorilor de cramă. Cu asta mă hrănesc, cu muzică, cu vin, cu emoţia călătoririlor şi a reportajelor. Mă gândesc să împart hrana asta cu alţii, cu voi, nu neapărat fiindcă îmi prisoseşte, ci din nevoia sinceră de împărtăşire a unui fior. Prietenii mei sunt păpuşari care cântă la chitară, şomeri care zboară la business class, IT-işti care fac pe somelierii, jurişti care gătesc aidoma unor master chefi, atunci când nu cântă jazz la pian, veterinari care fură de pe lume o vâslă pentru barca părerii de rău, stomatologi care tratează facebook-ul de caria mediocrităţii şi meschinăriei. Prietenii mei iubesc pletele şi ploaia şi cămăşile-nflorate şi nu uită să treacă uneori pe strada Popa Nan, obişnuind să mă sune noaptea, dar după două, când poezia pare mai nouă. Prietenii mei, pe nişte scări, vorbesc cu ceilalţi care-au fost, şi chiar nu contează cât de lung au părul, important e cât de mult gândesc. Mă bucur enorm că nu au intrat, aidoma celorlalţi, pe poarta unei întreprinderi socialiste la douăzeci de ani, ca să iasă la pensie, pe aceeaşi poartă, după patruzeci de ani, necuvântători, strângând spasmodic în mâini o cheie uzată de paişpe. Cu toţii merită de aceea un Cuvée Charlotte, o Nenumită, un Vitis Vetus ori un Cuvée Alexandru, poezia îmbuteliată a vieţii lor de la care sigur n-au apucat să ia totul şi căreia nu i-au dat încă atât cât ar fi vrut.
Dacă-l întrebi pe Herr Heiner Oberrauch cărei naţii îi aparţine, nu îţi va spune că e german, austriac, elveţian ori italian, chiar dacă ţie ţi se pare că ar putea fi un amestec din toate acestea. Îţi va răspunde simplu: TIROLEZ. Am mai primit acest răspuns, la Budapesta, şi de la baronul Jakob Kripp, şi cum, vorba acestuia, şi eu sunt aproape tirolez de vreme ce m-am născut într-un sat învecinat cu aşezarea cărăşeană Tirol, m-am simţit foarte acasă pe Valea Târnavei Mici, în judeţul Mureş, acolo unde am fost invitat la Marea deschidere a Cramei Castel Vinum. Acasă în Europa, acasă într-o istorie de multe sute de ani, acasă într-un Ardeal multietnic şi multiconfesional care astăzi îşi regăseşte civilizaţia, normalitatea, cosmopolitismul. Herr Heiner, magnat din industria textilă, a avut cândva afaceri în domeniu la Mediaş, înainte să-şi mute producţia în China. Dintr-un hobby devenit între timp afacere, în 2006 a demarat o investiţie cu şase cifre care cuprinde astăzi o cramă modernă şi 32 de hectare de viţă-de-vie, replantate în mare parte. Crama Castel Vinum se află în satul Mica, în Valea Târnavei Mici, judeţul Mureş, la
30 de kilometri de Tg. Mureş, iar brandul consacrat, Villa Vinèa, cuprinde vinuri obţinute din nouă soiuri de struguri (Fetească Neagră, Fetească Regală, Gewürztraminer, Kerner, Merlot, Pinot Noir, Riesling de Rin, Sauvignon Blanc, Zweigelt).
La inaugurare am ajuns patru vestici, într-o formulă deja consacrată. E un drum de cinci ore şi jumătate de la Arad, pe care l-am făcut în Loganul de serviciu al mezinului grupului, Mihai. Pentru sâmbăta, 13, a deschiderii, se anunţa o ploaie mocănească, însă invitaţia făcută de directorul de vânzări Marcel Farcaş era de nerefuzat. Mai ales că eram foarte curioşi, dat fiind că vinurile Villa Vinèa au apărut brusc în peisajul oenologic românesc, adjudecându-şi de la prima ieşire în lume importante premii la un concurs internaţional din Bucureşti. În plus, în urmă cu câteva luni avusesem în Clubul Vestik şi o degustare cu vinuri albe produse de Castel Vinum, care au cucerit anturajul arădean. Cumva, şi judeţul Mureş reprezenta pentru unii dintre noi dacă nu un terroir incognitus, sigur o terra incognita. N-am avut ce regreta, în ciuda vremii mizerabile. Târgu-Mureşul, reşedinţa de judeţ unde am fost cazaţi, este fără nici o îndoială un oraş european, în care îţi face plăcere să te întorci iar şi iar, pentru o plimbare pe Corso, pentru a admira Kultur Palota ori Turnul Bisericii Franciscane, pentru a servi o prăjitură într-unul dintre numeroasele localuri din zona centrală. După o noapte la etajul şapte al unui hotel din buricul târgului, în care am apucat să surprindem luminile oraşului, a doua zi pe la prânz am pornit în ploaie către Crama Castel Vinum. Un Azomureş poluant şi pufăitor ne-a petrecut cu privirile-i de smog şi abur pe drumul ce duce către comuna Cristeşti, ca s-o ia apoi înspre satul Mica. Am traversat o zonă colinară cuprinsă de ceaţă, cu sate cuminţi, pline de fântâni cu cumpănă, cu oameni care-şi vedeau de ale lor într-o zi umedă de octombrie. După un timp, autocarul şi-a făcut drum pe poarta cramei, înaintând încet către destinaţia finală, prin viile înecate în ceaţă. Ploua mărunt şi trist, abia am putut distinge un om lovind ceva cu toporul, lângă o scenă în curs de înălţare. Apoi, din pâclă, s-a ivit şi turnul cramei, acela care se regăseşte pe etichetele vinurilor marca Villa Vinèa. Ne-a întâmpinat extrem de afabil Herr Heiner Oberrauch, cu zâmbetul său tirolez şi jacheta sa tiroleză atât de autentice! În ceasurile care au urmat aveau să sosească alte autocare şi zeci de maşini cu invitaţi. Era noroi, viile şi satele de la poalele dealului se ascundeau în pâclă, dar asta nu ne-a stricat buna dispoziţie, mai ales că ne-am trezit cu un pahar de Fetească Regală în mână, privind la nişte néni în costume populare maghiare, gătind în bucătărie bunătăţi irezistibile. Am aflat că jumările pentru pogăcele fuseseră făcute special cu o zi înainte de aceleaşi bucătărese locale. Alături de noi, mulţi invitaţi, mult mai de seamă, din patria investitorului, de pretutindeni, de la vârful judeţului Mureş. MarcelFarcaş era omul-orchestră, în vreme ce taraful ţigănesc postat lângă nişte cisterne nou-nouţe încălzea cu câte un ceardaş atmosfera cramei, locul în care, în lipsa unei zile însorite, s-a ţinut inaugurarea propriu-zisă. Taraful din Ceuaş, Schreiber Zigeuner, e unul scump şi renumit în zonă şi nu numai, dat fiind că obişnuieşte să cânte prin toată Europa. A fost un chef ardelenesc pe cinste, cu patron tirolez, cu oaspeţi din toată ţara şi lumea, cu mâncăruri tradiţionale din care n-a lipsit gulaşul, adus la masă de la ceaun, în prima cratiţă, de însuşi Herr Heiner. Am mai fost serviţi, la carafă, cu o puternică pălincă de drojdie, iar vinul a curs din belşug, asortat, după caz, gulaşului, aperitivelor, mititeilor, fripturii de căprioară ori crofnelor de la desert. În răstimpuri, am savurat oportunităţile apărute în obiectivul aparatului foto: un sfânt Urban, patronului viei, tronând într-o încăpere amenajată sub semn spiritual, ţiganii lăutari cu instrumentele lor uzate dar minunate, ştersul pantofilor de noroi, poalele pirandelor înfoiate pe scenă, un fluture pe haina de pivnicer, trabucul lui Herr Heiner, zâmbetele duduilor irezistibile, un VW Broscuţă în vie, umbrele lângă pahare de vin în curs de golire. I-am regăsit aici cu bucurie pe prietenii de la Vinul.ro, Cezar, Vali, Roxana, Horia şi restul, cu care am petrecut, am râs, am povestit, am nostalgizat, am efuzionat şi chiar am băut, bucurându-ne de fiecare picătură din paharul vieţii. La poalele dealului, o biserică îşi arăta turla transilvană, risipind o parte din ploaia şi ceaţa zilei. Programul oficial a cuprins tăieri de panglici, dansuri pe scena din curte, discursuri şi focuri de artificii. Cel neoficial a adăugat şi un miniconcert de acordeon şi chitară susţinut de Herr Heiner şi invitaţii săi, acompaniat de primaşul plin de morgă al tarafului ţigănesc. Pe scenă au dansat două formaţii remarcabile: ansamblul folcloric românesc din comuna sibiană Dârlos şi ansamblul folcloric ţigănesc din satul mureşean Băgaciu (Bogeschterf, Szászbogács). Câte o néni şi câte un bácsi au tot mestecat la ceaunul cu gulaş, zâmbind pentru public şi pentru eternitate în faţa aparatelor video ori foto. Dacă daţi pe la Castel Vinum ori doriţi să vă procuraţi vinurile Villa Vinèa, vă pot spune că foarte pe gustul meu au fost, de data aceasta, Feteasca Regală şi Gewürztraminerul, din gama albelor, iar la vinurile roşii mi-am tot turnat în pahar o excelentă Fetească Neagră şi un senzaţional Pinot Noir. Toate vinurile produse aici sunt însă de calitate, respectă un înalt standard, pe măsura muncii oamenilor locului şi a exigenţelor winemaker-ului Celestino Lucin, oenologul anului 2009 în Italia, potrivit publicaţie Gambero Rosso.
Privind în urmă, realizez că, în ciuda vremii, aceasta a fost una dintre cele mai reuşite sărbători de cramă la care am participat vreodată. Şi ar trebui să ne dăm jos pălăria cu toţii în faţa patronului Cramei Castel Vinum, a oamenilor care lucrează acolo, a tuturor celor care ne-au făcut să ne simţim atât de bine într-o după-amiază şi seară de octombrie în care soarele nu a reuşit să se arate nici măcar o clipă printre norii de ploaie deasupra satului Mica de pe valea Târnavei Mici.
În ultima călătorie la SERVE am reuşit, ca vestici, să facem o mulţime de lucruri la care nu ne-am fi gândit neapărat cu ceva timp în urmă. De pildă, să trimitem un membru CDViN la concursul Master Chef, să bem un vin bun la Caru' cu Bere şi să ne împrietenim de-a binelea cu Bucureştiul. Despre întâmplările şi plăcerile colaterale unei întâlniri cu vinurile SERVE la ele acasă e mai potrivit să povestesc însă pe alte site-uri. Aici va urma povestea noilor vinuri produse la Ceptura. Suntem o asociaţie, un ONG care încape într-o cuşetă. Am luat cu noi pe tren şi o răchie de loză, adică o grappa, făcută la Ferendia, dar şi un vin de la concurenţă pe care nu am apucat să-l deschidem fiindcă ne-am luat cu vorba, cu Angry Birds şi cu pusul cearşafurilor. În principiu, o călătorie cu trenul de la Timişoara la Bucureşti durează opt ore şi jumătate. 8½, cum ar zice Fellini. Decât că unii a trebuit să venim cu maşina din Arad pe autostradă, să luăm taxiuri timişorene, să mutăm bagaje etc. etc. Şi totul din cauza unor cuvée-uri, Pinot Noir-uri şi Cabernet Sauvignon-uri care ne aşteptau 600 de kilometri mai încolo, pe o masă întinsă, într-o sală de degustare din Dealu Mare.Ne-am legănat aşadar o noapte în ritmul roţilor de tren, am visat întâmplări cu arome de vanilie şi nuanţe de tanini, apoi am coborât buimaci în Gara de Nord într-o dimineaţă deloc rece, de toamnă care nu mai vine. Au urmat cafele la automat, îmbarcarea în taxiuri, conversaţia cu şoferii, parcurgerea absentă cu privirea a clădirilor şi firmelor luminoase, a pustietăţii de sâmbătă dimineaţa a unei mari capitale. Într-o parcare ne aşteptau Dan Săvulescu şi alţi bloggeri şi ziarişti sculaţi cu noaptea-n cap pentru o excursie în vie şi în vin. După un ocol la pensiunea Casa Colinelor din Urlaţi pentru completarea turistică a autocarului, am ajuns în vie la Ceptura, am gustat ce-a mai rămas din recolta de Pinot Noir şi Cabernet Sauvignon, am admirat peisajul şi am ascultat explicaţiile celui care tronează, în calitate de vinificator şi creator, peste toate acestea, Aurel Rotărescu. De la distanţă, din vie, oenologul SERVE părea un dirijor înconjurat de o orchestră de bloggeri care încercau şi ei, prin gesturi şi cuvinte, să ţină ritmul unei simfonii a vinului. Erau aproape toţi acolo, călători frenetici, şi bucureştenii Big Radu (Rizea), Vali Ceafalău şi Horia Hasnaş, şi bonomul Răzvan Jurcă, şi lotul gălăţean, şi trupa de la Oradea, şi Dan Micuda de la Piteşti, şi Mihai Oprea, cu întârziere ajuns de la Cluuuuuj din cauza unui tradiţional furt de cabluri de la calea ferată. S-a vorbit despre un an absolut atipic, cu înfloriri şi cules timpuriu, despre hectare şi cifre şi grame de zahăr şi acidităţi şi capacităţi de producţie. În răstimpuri, unii dintre noi, vesticii, am privit întregul spectacol cumva de departe, prin filigranul viei. La urmă ne-am suit în autocar şi am luat-o către cramă, acolo unde doamna Mihaela de Poix ne aştepta într-o nouă sală de degustare cu 14 vinuri: Sauvignon Blanc 2011 Vinul Cavalerului, Rosé 2011 Vinul Cavalerului, Sauvignon Blanc 2011 Terra Romana, Chardonnay 2011 Terra Romana, Cuvée Amaury 2010 şi 2011, Merlot 2010 Vinul Cavalerului, Pinor Noir 2011 Terra Romana, Fetească Neagră 2010 Terra Romana, Cabernet Sauvignon 2010 Terra Romana, Millenium Roşu 2011 Terra Romana, Cuvée Charlotte 2008, Cuvée Alexandru 2007 şi două vinuri Domaine Peraldi 2009. Am inaugurat şi sala, şi vinurile cu o curiozitate pasională, degustând pe rând estetica, îngrijirea locului şi noile licori ale lui Aurel Rotărescu. Din cele trei vinuri din gama Vinul Cavalerului, nu am reţinut pentru plăcerea proprie decât Merlot-ul 2010, un produs onorabil, pe care să-l consumi curent în împrejurări şi anturaje nu foarte pretenţioase. În privinţa albelor, rămân fanul absolut al Chardonnay-ului. Am degustat şi vechiul şi noul Cuvée Amaury, 2010 şi 2011, al nouălea şi al zecelea produse la SERVE. Primul e minunat, ultimul e totuşi prea nou şi prea crud ca să ne pronunţăm.Trecând la vinurile roşii, am găsit, pe lângă Merlot-ul menţionat, un frumos Pinot Noir 2011, pe care îl recomand cu entuziasm celor care caută şi compară Pinot Noir-uri româneşti de calitate. În final, am savurat superlativele consacrate, ţinând într-o mână un pahar de Cuvée Charlotte şi în cealaltă unul de Cuvée Alexandru, pentru mulţi dintre noi cele mai bune vinuri de la SERVE. Pe ultimul l-am cumpărat în exces, cu baxul, pariind pe un fantastic potenţial de învechire. Doamna Mihaela ne-a poftit apoi la masă, invitându-ne să luăm şi câte un vin cu noi. M-am ales cu o sticlă de Fetească Neagră, un vin excelent, care abundă la mine în pivniţă, foarte potrivit pentru a fi asortat cu platourile servite de firma de catering care a participat la eveniment.Şi totuşi, momentul cel mai captivant al unei degustări se petrece în sala baricurilor. Când intri printre sute de butoaie şi zeci de vinuri, simţi parcă deodată aroma şi buchetul tuturor la un loc, de parcă ai pătruns într-o cupă imensă în care creatorul tuturor licorilor ţi le oferă integral, după ceau fost cupajate picătură cu picătură. O fi riscat ce spun, dar cred că un anume Cabernet Sauvignon 2011 care şade acum în baricuri la SERVE, pregătit pentru un viitor Cuvée Charlotte ori poate chiar pentru el însuşi, este cel mai bun vin pe care l-am degustat vreodată acolo. După un rămas bun, am pornit către Casa Colinelor iar seara, unii am continuat să bem vin iar alţii, vin şi bere, să povestim, să polemizăm, să fim noi înşine, aşa cum ne-au învăţat mentorii, comunitatea ori părinţii. Am fost ospătaţi sub privirile atente ale maestrului de ceremonii comerciale şi promoţionale Dan Săvulescu, pe care noi, vesticii, numai dintr-o afecţiune atipică vom continua să-l identificăm de acum încolo cu numele de cod Genosse. A doua zi, mulţumită lui Dan Micuda şi soţiei sale, am ajuns comod la Bucureşti într-un Duster elegant şi îngrijit, atât cât să apucăm să pozăm lustragiul Gării de Nord şi să punem la cale o escapadă în centrul vechi al Capitalei. Şi totuşi, în ciuda tuturor experienţelor şi călătoririlor despre care am mai povestit aici ori în altă parte, gândul mi se întoarce în final către un Cabernet Sauvignon care se învecheşte oră cu oră, zi de zi, în nişte butoaie de 225 de litri la crama din Ceptura a firmei SERVE. Şi o face parcă anume pentru noi, pentru pasionaţii de vin autentici care nu şovăie să traverseze de câte ori e nevoie o ţară pentru a degusta ce le poate oferi mai bun aceasta într-un singur pahar de degustare.
Departe de betoanele oraşului, de columbarele P plus 4 în care ne trăim tristeţea postcomunismului şi a postindustrializării, există fiinţe şi lucruri despre care nu mai ştim nimic. Mai bine de jumătate dintre români, şi implicit dintre bănăţeni, continuă să fie, să muncească, să se roage, să plângă şi să râdă în zonele rurale, în lumea satului pe care cei mai mulţi dintre noi am părăsit-o din motive de modă, istorie ori destin. Ei sunt într-un fel noi înşine, cei care n-au plecat, cei care nu şi-au părăsit lumea originară, cu costumele ei populare, cu graiul bănăţean autentic, cu morile de apă, cu bisericile ale căror clopote cântă atât de frumos o chemare ori o rugă pentru Dumnezeul de acasă.
Ca să călătoresc la Şopotu Vechi, ca să-mi regăsesc originile, am renunţat la o întâlnire de un anumit număr de ani de la terminarea facultăţii, dar şi la onorarea unei invitaţii la sărbătoarea unei anume crame din Regat. Şi nu-mi pare rău nici o clipă, căci Şopotu Vechi reprezintă un fantastic microunivers bănăţean, identitar, pe care orice pui al locului, din Banatul Sârbesc, din Valea Timocului ori din Banatul nostru merită să-l viziteze măcar o dată în viaţă.
De vină pentru asta a fost ceacea Ion Traia, consătean de Ferendia, muzeograf şi om bun, care m-a tentat cu respectiva călătorie. Era vorba de un festival al satului bănăţean, aflat la a doua sa ediţie, de o seară de poezie în graiul nostru, de un simpozion al jurnaliştilor rurali bănăţeni. În plus, mi-am propus să vizitez şi morile de apă de la Şopotu Vechi şi Rudăria, despre care auzisem atâtea şi atâtea. Imaginaţi-vă, am pus la cale şi un flashtasting inedit cu vin oltenesc la o sărbătoare pur bănăţeană!
La drept vorbind, Mehedinţiul nu chiar aşa de îndepărtat de Banat, ba din contră, căci la Şopot ajungi cel mai bine pe drumul de Drobeta Turnu Severin, care din Arad trece prin Timişoara, Lugoj şi Caransebeş şi tot duce către sud. Apoi, înainte de Mehadia, faci la dreapta spre Iablaniţa şi tot dansezi cu maşina pe serpentine molcome până când drumul se face mai rău şi o ia, pe lângă Bozovici, prin Gârbovăţ, către Şopotu Vechi. Şi bănăţenii noştri din valea asta a Almăjului îi spun rugii nigee, aidoma oltenilor din Mehedinţi. Sărbătoarea satului bănăţean, festivalul de care am amintit, desfăşurat vineri şi sâmbătă, cu asta a şi adus, cu o rugă, căci a avut de toate. Şi parte spirituală, şi petrecere laică, şi cântec, şi poezie, şi masă mare pentru goşti, aducându-i la un loc pentru câteva zile pe bănăţenii de pretutindeni.
Am avut bucuria reîntâlnirii cu istoricul Ioan Haţegan, alături de care am participat, în urmă cu 17 ani, la o fabuloasă rugă bănăţeană organizată în Bucureşti. La Şopot am ajuns în două maşini, ducând cu noi condeieri rurali bănăţeni dar şi o infinită nostalgie după satul de altădată. Ne-a aşteptat cu răchie şi caldă ospitalitate, în casa proprie transformată în muzeu (Colecţia privată de arheologie şi etnografie "Almăjul"), Gheorghe Rancu, jurnalist rural şi unul dintre organizatorii Festivalului Satului Bănăţean.
Se făcuse seară şi maicile şedeau la poartă, la congresul babelor, cu încălţările lor de cauciuc şi lână, un fel de opinci moderne făcute în casă, foarte la modă în sat. Mirosea a cină şi a lemn ars, gâştele se pregăteau de culcare, fânul se revărsa de prin poduri, am luat-o agale către reşedinţa doctorului Pavel Purea, un alt organizator, sponsor şi gazdă totodată. Omul acesta a clădit la Şopot o grandioasă Casă a Scriitorilor. Ne-a primit pe toţi cu căldură, pe o terasă imensă. Invitaţii se strânseseră acolo deja, focul era aţâţat în grătare, micii se pregăteau să sfârâie, poeziile în grai bănăţean - să fie recitate. Până târziu în noapte am băut răchie şi-am ascultat versuri, am privit reîntâlniri, îmbrăţişări, bucurii, ca la o rugă. Un foc de tabără aprins de amfitrionul nostru a dat puţină magie întregii întâlniri. Eu m-am ales cu cărţi şi reviste cu dedicaţie şi am primit de la poetul Vasile Barbu un fel de Ion Creangă bănăţean, venit de la Uzdin, Voivodina, o extraordinară lucrare despre limba de acasă: Cuvinte vechi din graiul bănăţean al Uzdinului. Cum pot să o procur, l-am întrebat. Iaca, o ai, mi-a spus.
Am fost găzduit, alături de alţi trei invitaţi, în casa profesorului Iosif Găină, o locuinţă arătoasă situată peste drum de căminul cultural. De fapt, la Şopotu Vechi, toate casele sunt croite parcă după acelaşi plan arhitectural, ca minifortăreţe, cu ziduri înalte, cu curte interioară în care poţi întoarce cocia, tractorul sau SUV-ul, după caz, cu porţi largi şi cu un aer de vechi, de atemporal.
A doua zi, de dimineaţă, am pozat strugurii şi vinetele şi găinile doamnei profesoare Găină, fântâna cu volan, obiectele de lemn făcute de taica Pavel, am fost serviţi cu cafea şi conduşi apoi la Casa Scriitorilor unde se punea la cale partea a doua a simpozionului. N-am stat însă acolo, ci am pornit în căutarea morilor de apă din sat. Am numărat şi găsit vreo şapte, cândva au fost însă mai multe, dar s-au prăpădit ori părăginit pe rând. Călăuză mi-a fost Alexa Badescu, alu Lupu, un localnic întors la pensie acasă, care cu ajutorul unui rândaş a reuşit să pornească o singură moară, anume pentru ochiul aparatului foto. Pe drum am întâlnit o mulţime de maici şi de taici, căruţe şi copii îmbrăcaţi în straie populare anume pentru sărbătoare, ghije de fasole uscându-se la soare, gâşte în apă şi căţei sub scaunul babei, ţărani călare pe ATV, ludăi în coteţ şi strugurii Othello (otelă) negri, cu parfumul lor inconfundabil. Toate morile au nume, am notat câteva , numărate pe degete de Alexa: Bageasca, Băltoniţa, Glimeica, Pleşoanea, Ţigăneasca, Ursuliţa, Moara din Petri. Nume sonore, nume superbe, nume bănăţene autentice. Din păcate, atât pârâiaşul care trece prin sat, cât şi canalul prin care apa este deviată spre mori sunt poluate în mod cumplit cu tot ceea ce au găsit de cuviinţă să arunce oamenii în apa curată izvorâtă din munte: pet-uri, dârze, ambalaje, fierotanii, plastic, molozuri. În jurul prânzului, lumea s-a adunat în faţa unei case anume pentru dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative dedicate memoriei protopopului Ioţa Berbentea. Pe la ora două au sosit de la Timişoara încă doi vestici, dotaţi cu aparate foto şi sticle de Fetească Neagră 2011 Caloian de la Crama Oprişor. Ne-am gândit că ar fi şui să închinăm un pahar de vin oltenesc la o întâlnire a bănăţenilor de pretutindeni. Flashtasting-ul l-am făcut împreună cu călăuza noastră, care ne-a condus şi la alte mori de apă, mai turistice, mai renovate, puse chiar pe apa pârâului Rudăria. Comuna se numeşte de fapt Eftimie Murgu şi se află la 15-20 de kilometri de Şopotu Vechi. Un loc de basm, pe nişte chei care duc parcă în paradis. Singurul inconvenient a fost acela că apa era prea scăzută ca morile să şi funcţioneze, aşa că ne-am mulţumit să pozăm Feteasca în apa rece a pârâului ori în preajma morilor centenare. Într-un fel, mi-ar fi plăcut să curgă vin alb, roşu sau rose în albia râului, şi el, vinul, să pună în mişcare roţile şi pietrele morilor, măcinând o făină cu aromă inconfundabilă de Fetească Neagră.
Ne-am întors la timp în Şopot, atât cît să mai apucăm să luăm parte la ospăţul pregătit de primărie pentru cei peste o sută de invitaţi. Zamă, sarme, friptură şi turtă cu mac, ca la rugă. Şi iar răchie galbenă, veche, cum se face la noi, în Banat.
A fost o ieşire minunată, cu oameni primitori, într-un sat rupt parcă din veacul al XIX-lea, dintr-o secundă de timp care a încetat să mai curgă. Numai maşinile şi tractoarele mi-au tulburat din când în când această impresie. Am avut mereu senzaţia vie a întoarcerii în timp, în satul copilăriei mele şi al copilăriei altor mii, zeci de mii, sute de mii de bănăţeni. Din păcate, nu aveam cum să degust şi un vin al locului, căci comuniştii au scos viile de pe dealuri, semănând în loc porumb şi alte cele. Tocmai de aceea, Feteasca Neagră a fost o consolare, cu ţărăncile ei de pe etichetă, dintr-o Oltenie la fel de atemporală, situată un pic mai la miazăzi de Şopotu Vechi.
Vinul nu este o băutură, ci o fiinţă. Se naşte, trăieşte şi moare într-o formă pe care i-o dăm după puterile noastre de oameni. În gustul, culoarea şi mirosurile sale se deschid lumi nebănuite, splendorile trecutului apropiat, aromele pământului, plăcerile zeilor împrumutate muritorilor. De aceea, a bea vin nu trebuie să aibă legătura cu beţia, cu îmbătarea, ci cu cunoaşterea. Iar locul unde păstrăm aceste fiinţe ascunse în sticle nu trebuie să fie cămara insalubră a poftelor umane, ci un spaţiu al tainei şi interiorităţii, al spiritului şi cunoaşterii de sine.
Vinoteca
Un alt gând
"Este fapt neîndoielnic, chiar dacă dificil de explicat, că acela care acordă o favoare îl domină într-un fel pe cel care-o primeşte" Jorge Luis Borges