marți, 29 decembrie 2009

Mihai, un meşter şi un prieten


Pentru a fi create, toate lucrurile frumoase - cum ar fi vinotecile - au nevoie, pe lângă ideea şi cuvântul originar, pe lângă inspiraţie şi inspiratori, pe lângă bani şi alte chestiuni mai mult sau mai puţin semnificative, de un meşter. În cazul de faţă, meşterul se numeşte Mihai, iar Pivnicerul îi datorează lui şi echipei sale mulţumiri şi recunoştinţă pentru ceea ce au construit.
Cineva spunea că i-ar plăcea să aibă foarte mulţi bani, dar nu de dragul puterii, averii, ci pentru a-i investi în construcţii, renovări, refaceri de case şi pentru a-l privi toată ziua pe Mihai cum transformă putreziciunea, igrasia, mizeria, decrepitudinea în frumuseţe şi stare de bine. Pentru că, la nevoie, Mihai pune gresie acolo unde se năruie parchetul, schimbă ţevi contorsionate cu altele drepte care nu se văd, îmbracă în ciment rădăcini de brad pentru a nu afecta copacii atunci când construieşte ce-i căşună proprietarului, cum ar fi un teren de baschet, plantează pomi la sute de kilometri depărtare pentru plăcerea unui părinte în vârstă şi e în stare să coboare în fântână pentru a crea băi şi chiuvete şi bucătării şi fose septice acolo unde civilizaţia n-a reuşit să pătrundă nici măcar la începutul mileniului trei. Şi aşa mai departe şi aşa mai departe şi aşa mai departe...
În duba lui Volkswagen, în care şi-a preschimbat recent bătrâna Dacie papuc, Mihai cară scule, picamere, scări şi scăriţe, muncitori, robinete şi ţevi, dar şi o continuă stare de optimism cu care-i contaminează şi pe ceilalţi atunci când ei, mai puţin dotaţi cu simţul concretului, nu văd soluţii şi nici nu-şi pot imagina că o construcţie înseamnă să pui cărămidă pe cărămidă cu răbdare şi fir de plumb şi cu o nesfârşită condescendenţă în privinţa nenumăratelor capricii ale celor cu bani. Dacă dai o tură cu el prin Arad, prin Timişoara, ştie tot, unde se află cutare depozit, unde e cutare fabrică ale cărei instalaţii şi cazane şi boilere şi ţevi şi orice alte drăcii el le-a instalat în ultimii 30 de ani în care se ocupă cu chestiunile astea care le fac altora viaţa mai uşoară.
Am vrut să ştiţi că, de veţi avea nevoie vreodată de vreun meşter, el e omul. Şi nu numai de un meşter, ci chiar de un prieten.

joi, 24 decembrie 2009

Crăciun fericit!





În cea mai frumoasă noapte a anului, le dăruiesc prietenilor mei câte o bomboană din pomul de Crăciun şi toată afecţiunea mea de pivnicer.
Aş fi vrut să ningă şi Moşul să alunece pe horn cu desaga doldora de cadouri şi plină de funinginea coborâşului. Şi chiar dacă prima dorinţă nu mi s-a împlinit, bucuria e că am totuşi cu cine să conversez despre daruri.
Cel mai frumos dar pe care îl poţi primi e să fii iubit, să poţi să ierţi, să poţi să te gândeşti la alţii şi să dăruieşti.
Moşul stă să plece acum, sunt fericit că m-a vizitat şi mi-a lăsat destule sub pom. Am închinat un pahar de vin roşu, iar el porneşte spre voi. Dacă nu sunteţi zgârciţi şi nu iubiţi banii mai mult decât orice pe lume, hornul casei trebuie să fie suficient de larg pentru ca el să se strecoare în jos şi să apară din clipă în clipă. Aţi pregătit paharele?

joi, 17 decembrie 2009

Cum să-ţi faci vinotecă

Pentru a-ţi crea o vinotecă, ai nevoie mai întâi de o mulţime de factori favorizanţi care să-ţi dea imboldul şi curajul de a începe aventura construcţiei. Mai întâi trebuie să-ţi placă vinul şi să fi avut de-a face cu via, cu strugurii, cu mustul, cu lumea reală dar şi mitică a lui Bachus. Apoi trebuie să ai cu cine să-l bei, vinul, vreau să spun, adică îţi trebuie nişte prieteni. Pe urmă ai nevoie de o casă pe care constructorul, în înţelepciunea sa, a prevăzut-o cu pivniţă.
Dacă le-ai strâns pe toate astea, tot nu e suficient. Îţi trebuie IDEEA. Asta se poate crea sau se poate împrumuta. Sau poate să existe într-un cotlon al viselor tale şi să fie activată brusc de o întâmplare, de o întâlnire, de o degustare. Şi aşa, odată îndeplinite toate aceste condiţii, mai trebuie să adaugi ceva pe lista necesară creării vinotecii: banii. Dacă eşti unul din acei zgârciţi atât de numeroşi în patria noastră de proletari care le ştiu pe toate, mai bine nu te apuci de toate astea şi îţi pui banii la ciorap sau la FNI, ca nu cumva să faci foame la bătrâneţe sau să ajungi să spargi geamurile prefecturii între două vanghelioane mai mult sau mai puţin reuşite. Dacă îi ai însă, nu te uita la ei, transformă-i în ceva frumos! După ce ai îndeplinit toate condiţiile de mai sus, un ultim amănunt devine la fel de important ca toate celelalte şi trebuie adăugat pe listă: meşterii. Şi dacă tot ce ai strâns până acum este pe placul lui Dumnezeu şi al zeilor, aventura poate începe.
Iată de unde ai pornit şi unde ai ajuns. A meritat, nu?

duminică, 13 decembrie 2009

Amintirea, o sticlă veche de vin

Poate că, de fapt, povestea vinului nu începe de la bere şi nu începe acum trei ani, ci sigur mai demult, în vremuri mitice. Cum mitul însă este imemorial şi cumva prea îndepărtat, memoria reţine afectiv amintirile dulci cu struguri şi cu beţii de anul nou din vremurile mai fericite ale adolescenţei.
Albumul de fotografii păstrează imagini deteriorate surprinse cu aparatul Smena în timpuri şi locuri care au fost atât de minunate şi totodata atât de grele încât a trebuit să dispară.

Locul unde se petrece acţiunea se numeşte Goale iar timpul se numeşte Comunism, anii '70. Dacă ar fi să localizăm Goalele pe hartă, le-am găsi exact pe graniţa dintre judeţele Timiş şi Caraş-Severin, la 10-15 kilometri de frontiera cu Serbia. De fapt, Goalele nici nu există. Pe asta s-a bazat tata, fost chiabur deposedat de zeci de hectare de pământ şi deportat în Bărăgan, atunci când s-a apucat să cultive acolo 1,5 hectare de pământ în plin comunism. Sau mai exact nu existau nici în actele CAP-ului Ferendia, din Timiş, şi nici în cele ale CAP-ului Forotic, din Caraş-Severin. Avea pădure, pomi, porumb şi grâu ăi vreo 2000 de metri pătraţi cu vie.

În cazul tatei, care cultiva şi cultivă orice din pricină că este unul din ultimii ţărani autentici ai României, două lucruri au contat în privinţa plantării viei şi a obţinerii vinului: Tăicuţu', adică bunicul, şi fostul moşier din sat, domnul Wrana. Bunicul, ţăran nu neapărat sărac, dar cu mulţi copii, adusese viţa-de-vie şi se număra printre primii ferendeni care plantaseră vie de capul lor acolo. Iar moşierul, un domn adevărat, cu conac, zeci de hectare de viţă-de-vie, cu argaţi unguri, cu pivniţă grandioasă cu butoaie, cu domeniu înconjurat de roşcovi, pe care comuniştii l-au deposedat de tot ce avea, fusese un exemplu de gentleman pentru toţi sătenii, căci nu era copil care muncise pentru el la cules să nu se întoarcă acasă cu găleata plină de struguri. A murit nu la multă vreme de la instaurarea comunisului, sărac şi nefericit, acoperit cu ziare Scânteia.

Goalele şi Ferendia se află în două cunoscute zone viticole ale Banatului, Jamu Mare şi Tirol, aşa că vinul ieşea grozav pe-acolo şi nu statea prea multă vreme nici în butoaie, nici în sticle. Doar că, acum, puţini mai cultivă viţă-de-vie altundeva decât pe spalier sau întinsă pe zidurile casei. S-a ales praful din averea viticolă a domnului Wrana, după cum s-a ales praful şi din ceapeu. Numai amintirea, ca o poză voalată veche de jumătate de veac, surprinsă inevitabil cu aparatul foto sovietic ieftin şi trainic, continuă să dăinuiască în câteva suflete de copil, aşa cum este şi al meu. Iar aroma strugurilor arşi de soare ca şi obrajii puilor de ferendean, dulceaţa toamnelor calde, mirosul de iarbă şi câmp, fericirea de sălbăticiune departe de oraşul cu miros de sulf nu s-au pierdut, continuă să trăiască în sticla prăfuită a memoriei, ca un vin foarte vechi pe care nu te hotărăşti încă să-l destupi, pentru a nu risipi vraja dumnezeirii.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Povestea vinului


Aradul şi Timişoara, două oraşe cu nostalgii austro-ungare din vestul României, sunt pline de pivniţe murdare, năpădite de mucegaiuri vechi de sute de ani. Ce-ar fi dacă, într-o bună zi, am hotărî că toate aceste spaţii altminteri magice ar putea fi utilizate pentru a crea ceva frumos?

Povestea de faţă începe cu aproximativ trei ani în urmă, atunci când un stomatolog, un ziarist, un veterinar, un degustător de vinuri şi un fost şofer de tir s-au întâlnit pe o terasă de pe ştrandul arădean.

Exasperaţi de proasta servire şi apoi de lipsa de calitate a berii, au hotărât să caute plăcerea supremă într-un pahar cu vin. Şi chiar dacă nimeni nu poate fi sigur astăzi că au şi găsit-o, încercarea a meritat.

Aşa s-a născut ideea creării unui club al degustătorilor de vinuri neautorizaţi din Arad şi, chiar dacă astăzi pivniţele oraşului de pe Mureş continuă să rămână în mare parte nişte spaţii insalubre, cel puţin una dintre ele a suferit o transformare incredibilă.