Primul botez în clubul bunicii a fost cel al Sofiei, dragostea noastră

Să vă spun iar cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.

 

Dau iară înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola, uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu, frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri, ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.

 

Așadar eram așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate invers, nici nu mai știu -  la Cimișoara, a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său, poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai mare.

 

Dintr-odată, unii dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele, cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist, Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile. 

 

Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul ființelor umane. 

 

Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?

 

Asta am și făcut, primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase, cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.

 

Sper că ați înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?

 

Mai multe imagini

Poveste cu Ai, Axi și toate bucuriile de pe urmă

Să vă povestesc totul așa cum a fost. E vorba mai întâi de un școlar și de o școlăriță din RSR care s-au cunoscut într-o tabără de copii a micului stat sovietic de pe la noi. Și cum a fost o dragoste la prima vedere, mai degrabă pentru totdeauna decât pe termen nelimitat, cei doi au tot corespondat până când au crescut suficient ca să devină soț și soție. Pe urmă au terminat câte o facultate și au învățat să construiască socialismul, ssmd-ul, fabrici și uzine, ce orașe frumoase aveam!

Partidul, care era în toate, în fiecare atom și în fiecare bolovan din Carpați, i-a repartizat într-un pitoresc oraș minier din care au reușit să evadeze grație mai multor curcani bine crescuți și bine țintiți, potrivit poftelor unui anume secretar de partid care putea să le schimbe destinul. Oricum ar fi fost, în noua urbe de reședință, Timișoara, totul era mai luminos, inclusiv rufele întinse la soare. Au primit apartament de bloc și slujbă la fabrică ori birou, civilizația era la ea acasă pe Corso și pe Surogat, chiar dacă avea miros de Tehnometal, de Spumotim, de TEBA, Guban, Electrotimiș, Solventul, Dermatina, Electromotor, ILSA și așa mai departe.

El desena și măsura șuruburi, scriind poezii în serile calde de iulie la etajul oarecare al unui bloc oarecare dintr-un cartier oarecare de la marginea Timișoarei eterne. Ea închipuia blocuri într-un birou oarecare din centrul marelui oraș cu fumuri austro-ungare, fiind totodată muza precară a poeziilor de sertar. Înlăuntrul acestei intrigi lirico-industriale a fost conceput Ai. Fiind povestitorul și totodată unchiul său, trebuie să vă spun că m-am bucurat așa de tare când s-a născut, că am dat cu capul de pragul de sus al maternității (și, poate, și al realității) și încă mai am și acum un semn al acelei bucurii natale. Era frumos, chiar foarte frumos, locuiam într-o curte comună, într-un apartament străvechi, de pe vremea lui Franz Josef, într-un fel de han atemporal transformat în orice altceva, undeva pe malul Begăi. Cu doi ani înainte de nașterea lui Ai, zis în acte Mihai, am putut să ne bucurăm cu toții, vecinii români, nemți, unguri, ucraineni, evrei, sârbi și țigani, cu ochii la tv-ul cu pureci care prindea Belgradul, când Rossi a dat golul de campion mondial. Iar în anul nașterii lui Mihai, cu nume de roman orwellian, am putut să vedem, parțial cu pureci, campionatul european cu Țopești și Lucești care puneau umărul la gloria cu crampoane a minunatului tricolor românesc.

Când Ai era mic și foarte mic, cam cât un cucuruz de la Fere, satul în care am copilărit cu toții, în blocul din Zona Soarelui era frig și cenușiu, mirosea a fabrică de detergenți și a betoane socialiste. Fericirea și-a făcut totuși cuib acolo, fiind de felul ei apolitică și infinit răbdătoare cu vremurile. Știu că Ai avea pe atunci și un bunic pe nume Moș Tramvai care îi aducea, pe lângă fructele oprite ale RSR-ului pe care le procura de la Piața de Fân și de la alimentara de vizavi, și niște jucării inedite, ascunse într-o geantă străveche făurită din pielea unui animal nepieritor. Erau mii de mici obiecte, numite condensatoare, rezistențe, sacâzuri, ciocane de lipit, telefoane de conectat direct la stâlp, fire de cositor, lămpi de tv Rubin, potențiometre, ampermetre, fire și cabluri de tot felul, plăci de ebonită, șurubelnițe, patente, clești și ciocănele, benzi izolatoare și bucăți de lucruri cu nume uitate, din materiale neștiute, cu care puteai să te joci în bucătăria austeră. Ai avea grijă să le răstoarne pe toate și să le înșire pe unde apuca; Moș Tramvai, bunicul care repara ceasurile orașului și teleșpicherele companiei de firobuze cu nume inițiatic IJTL, nu se supăra niciodată. Eu însumi mă jucam cu Ai pe covorul fermecat, plutind o vreme pe deasupra lumii timișorene, pe lângă turnurile de apă de la începutul celuilalt veac, de-a lungul culoarului murdar al Begăi, deasupra Pieței Traian cu Hermesul său ruginit, deasupra Turbinei și a Prințului Turcesc, pe lângă Catedrală și peste Iosefin, într-un vis care nu avea nici o legătură cu țesătura precară a realității. 

Pe urmă, nu știu din ce motiv, anii au început să treacă un pic mai iute. Covorul fermecat aproape că nici nu ne mai susținea greutatea în creștere, abia dacă apucam să plutim câteva ceasuri, ieșiți pe geamul imperfect al blocului, pe deasupra Fabricului și a apei în care altădată, când eram mai mic și mai copil, prindeam carași aurii cu miros de irezistibil de leșie industrială.

Pe când Mihai avea vreo șase ani s-a întâmplat o minune tristă. Gloanțele au început să șuiere pe la urechile noastre, oamenii cădeau pe străzi, caldarâmul din Piața Maria mirosea a sânge. I-am refugiat pe toți la Fere și am găsit de cuviință să schimbăm lumea, sătui de ne-libertate, de frig, de foame, de prostie. Nici nu știu cum au trecut restul anilor. Ai avea să crească, noile jucării preferate aveau ecran și tastatură și nici măcar geanta lui Moș Tramvai nu le-a mai egalat în fascinație. La școală, care purta numele unui jurnalist francez împușcat la București, a învățat limba lui Descartes iar mai apoi, la facultate, s-a apucat de actorie. Nici nu vreți să știți câte nebunii am putut să facem împreună în acei ani ziși ‘90, ziși 2000. Destul că el a crescut suficient încât să se facă inginer când avea să crească mare, inginer de calculatoare, și atunci să vedeți distracție, cât ajutor ne-a mai oferit de câte ori ne dispărea Yahoo-ul de pe ecran și Napsterul, Kazaa-ul și Audioagalaxy-ul, câte instalări și dezinstalări nu ne-a mai făcut el de câte ori crăpa Windows-ul și placa de bază și sursa tuturor acestor plăceri, ca să nu mai pomenesc de alte chestii cu nume complicate din care era compusă fericirea noastră reinventată...

Mai știu că pe urmă am crescut cu toții prea mult și prea repede. El, Ai, s-a făcut un mai mic sau mai mare manager de multinațională, călătorind peste tot, prin India și Mexic, prin China și Spania și mai ales prin Germania. Noi primeam din când în când vederi virtuale cu aripa avionului care-l ducea în Shanghai, cu ricșa indianului transpirat care-l transporta în New Delhi, cu sombrero-ul colegului mexican însărcinat cu șederea sa la Querétaro. Nu aveam nimic de obiectat, mai ales că și eu, unchiul său, și el, și toți ceilalți făceam parte simultan dintr-o organizație esoterică numită Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, care se ocupa cu descifrarea licorilor din fiecare pahar.

 

Pe urmă am constatat că începea să bată vântul schimbării, că Ai devenise tot mai singur înlăuntrul companiei și drumurilor sale, că lipsea ceva esențial în peisajul acela de nou mileniu. Și cum ajunsesem cu toții într-un impas, Ai a reușit să rescrie singur ultimul capitol al povestirii. Era aprilie și noi degustam a nu știu câta seară magică în clubul exclusivist  de pe malul Mureșului, când brusc el a apărut însoțit de o altă ființă. Se făcea că ea, însoțitoarea, era chiar jumătatea sa, ușor mai înaltă și ușor mai grațioasă, iar noi, spectatorii, desigur că nu am avut nimic împotrivă. Câteva luni mai târziu și câteva festivaluri mai târziu, ne-am trezit chiar și cu o nuntă în club. Cum să o povestesc? Să vă spun că am avut cinci-șase vedre de flori și oaspeți de la 13 ore distanță cu trenul, că Tina, prietena noastră, s-a întrecut pe sine gătind somon cu legume și piept de rață cu piure de păstârnac și dovleac și sos de fructe de pădure, că mireasa, Axi, a avut o rochie șic și cel mai frumos și discret buchet de nuntă din lume?

Poate că e mai bine să las imaginile să povestească. Să le las pe ele să conceapă încheierea poveștii. Să las obiectivul aparatului digital să transmită în direct toate emoțiile narațiunii. La urma urmei, eu decid încheierea, eu sunt Povestitorul, Unchiul cuvintelor mele și al lui Ai, dar și martorul atent al ultimilor 32 de ani din viața lui și a noastră. Și atunci, urmărind cuvintele și imaginile, poate cineva să spună că El, Creatorul realității, și că eu, creatorul poveștii de față, am fi greșit cu ceva, că nu am conceput aici ceva sincer, onest, armonios, bine țintit și cu happy end?   

                   
            
Galerie foto: Cununia lui Ai, File de album