Se afișează postările cu eticheta ferendia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ferendia. Afișați toate postările

miercuri, 30 august 2023

Album de familie cu copiii Rugii 2023 de la Ferendia

Ruga noastră profană, de 15 august leatul 2023, de la Ferendia nr. 242, a adunat în curtea casei lui Tatabun, a lui Bati, a Mumei, a lui Moș Ion și a Babei Lena, vreo treizeci de oameni dragi, rude, prieteni, invitați speciali. Între sutele de Rugi care au reprezentat bornele afective  ale existenței satului, de când este el amintit în documente și de când nu este pomenit, și aceasta a avut încărcătura aparte a reîntoarcerii, a revederii, a redevenirii. 

Trei copilași, mai mulți prieteni timișoreni, rude prin alianță din îndepărtata Moldovă, destui amici arădeni și membri ai clubului, câțiva consăteni, alături de cei ai casei. Aceștia au fost invitații de Ruga 2023, între cei noi numărându-se Simona, colega de facultate a Adinei, și un distins domn din Germania, recent stabilit la Arad, alături de soția autohtonă, bună prietenă și colegă de școală cu doamna mea Pivniceră. Cam asta a fost componența ultimei întâlniri de sub șopru, de Sântămărie. Pentru gazde, evenimentul a început cu multe săptămâni în urmă și s-a concretizat în cele trei zile, 14, 15 și 16 august, care au reunit 30 de goști, veniți cu 10 mașini, pe Gealul Țiganilor din satul Feringia.

Chiar dacă părinții, bunicii și străbunicii noștri nu mai sunt, ei continuă să trăiască în sutele de fotografii expuse în încăperile casei. Nici pământurile lor nu mai sunt ale noastre, după confiscări și retrocedări, au devenit parte din uriașele ferme de modă nouă. Numai sufletul lor de feringeni și paori autentici continuă să trăiască în noi, în mine și în fratele meu Marcel, în nepoții Mihai, Mircea și în fiul Dani.

Din zecile de hectare care au dus la deportarea străbunicilor, a bunicii și a părinților mei nu au mai supraviețuit decât casa de la nr. 242 de pe Gealul Țiganilor din Ferendia și lanțul de pământ aferent. Adică o livadă de câteva sute de pomi, o viță-de-vie de câteva sute de butași. O găsești dacă mergi pe Drumul Mare, traversezi Vâna și faci la dreapta pe ultimul drum de țară din capătul satului. În felul lor stelar, Baba Lena și Moș Ion, străbunicul deportat în Bărăgan, care și-a pierdut piciorul în tinerețe luptând nevoit de partea Austro-Ungariei în Marele Război, Muma, bunica dragă, Mama (căruia nepoții i-au spus mai tâziu Bati) și Tata (Tatabun, pentru nepoței), chiaburii și deportații de serviciu ai obsedantului deceniu, continuă să-și cultive pământurile, să-și coacă pâinea, să-și crească animalele în locurile știute. Și o fac mai ales în inima mea, în visele nepovestite, în cărțile nescrise, în memoria eternă a Dumnezeului în care au crezut. 

Caii și câinii lor au murit de mult, vitele nu mai pasc pe Boaza satului, oile nu mai sunt sacrificate de Paști, porumbeii au migrat spre alte zări. Gustul perelor, merelor, strugurilor, prunelor, ludăilor, păsulii, pepenilor, castraveților, mărarului, hreanului și macului de altădată a pierit de mult, o dată cu toate bunătățile care l-au creat. Și totuși, chiar dacă grajdul a devenit odaie de locuit, chiar dacă cletul e baie și șoprul - sală de evenimente, încă mai bem aceeași apă a fântânii săpate de meșterii pricepuții ai altor secole. Doar că nu mai trudim la roata cu vadră și lanț, să scoatem sursa vieții de la 23 de metri adâncime, pe un deal dintr-un sat de care nu a mai auzit nimeni. Ci doar deschidem un robinet, facem un selfie, trimitem un gând peste ocean, navigăm pe net la o viteză mai mare decât cea disponibilă în marile orașe, o fi asta forma noastră bănățeană de libertate...

Altfel, destule sunt la locul lor, dudul și nucii nonagenari, apusul de soare între Cula Vârșețului și la Șumig, stelele Carului Mare, Luna de către Goale, locul acela din no man 's land-ul comunist în care Tata a putut să cultive vie și pruni și grâu și orice altceva într-un mod atât de plăcut, de trudit și de ilegal, la granița dintre două județe, două istorii și două iluzii. 

Cu astea în gând, ne-am dedat totuși la plăcerile prezentului, bucurându-ne de zecile de oaspeți veniți din Arad, din Timișoara, din Ferendia și chiar de pretutindeni. Am avut multe delicii la frapieră, copiii cei mici s-au jucat cu arteziene solare, au plimbat piscine supravegheați de câinii casei, iar cei mari s-au delectat cu vinurile liniștite și neliniștite, dar și cu răchiile obținute din fructele pomilor plantați de părinții noștri. 

Mai multe specialiste culinare s-au întrecut în bucătăria Mamei și a Mumei, pregătind un senzațional papricaș de pui la ceaun. Nu am dus lipsă nici de aperitive tipice, nici de deserturi de acasă, de prăjituri cu care suntem obișnuiți și răsfățați de atâta vreme de doamnele prezente. 

Ne-am zbuciumat cu mingi și cu jucării zburătoare, am huzurit în șezlonguri, am revăzut prieteni și consăteni dragi, am ascultat muzica trecutului și am degustat fructele prezentului, smochine, pere și prune, am strâns ouăle casei și am nostalgizat cu cei mai boemi dintre invitați. M-am bucurat să-l am alături pe Ceacea meu, pe fratele mai mare din toate punctele de vedere, mai vârstnic și mai înțelept, cel care a văzut pomii casei pe când erau lăstari, cel care i-a făcut cușcă iubitului câine curt Hac și cel care m-a învățat să iubesc cărțile mai mult decât pe unele ființe umane, deși biblioteca sa prohibitivă era strașnic păzită în anii '60 de înspăimântătorul Stăpân al Cărților. 

În acest an, în mod deloc paradoxal, în casa de la Ferendia s-a vorbit mai ales în bănățeană și în germană. Și asta fiindcă Marcela a avut grijă să-i traducă soțului Dietmar toate amintirile mele cu cei ai casei, povești care îl includ și pe măcelarul satului, și pe meșterii nemți care au clădit Casa Bătrână a lui Moș Ion, dar și cocoșul sacrificat pentru trăinicia construcției.

Așadar, după cum arată și albumul de familie,  copiii Rugii 2023 s-au numit Valentin, Tudor și Ianis, iar cei mari, Dani, Adina și Vali, Marcel, Sorina, Dan, Simona, Maria și Raul, Mihai și Axenia, Dietmar și Marcela, Claudia, Iasmina și Lucian, Alexandra și Ciprian, Mihaela și Flavius, Ion și Marin, Liliana, Niculina, Viorica, Domnița și Vasile. Iar copiii cu coadă au fost Pinot, singurul Teckel din istorie care a făcut vreodată naveta între Arad și Ferendia, și Ferry, ciobănescul distins care apără proprietatea. Un ochi mai cuprinzător ar fi putut observa prin preajmă și cele 12 găini de companie ale casei, dar și cocoșul competent care le poartă de grijă. 

Probabil că, pentru noi, aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile: e lumea anodină dar identitară de acasă, cu toți cei dragi alături. O Rugă profană dar împlinită, ascultată de Cineva care, acolo sus, ne iubește. În ultimii ani, jocul de la Cămin s-a mutat prin Bluetooth în boxa Sony, iar rugăciunea se poartă mai mult în gând decât în  lăcaș. Chiar dacă nu o rostim în biserica frumoasă care se întrezărește printre pomii grădinii, probabil că ea, Ruga, se face la fel de bine auzită în urechile Creatorului. Și poate că tocmai asta face lumea să meargă mai departe...

 

 Galerie foto

 

Galerie video: O piscină umblătoare, 10 mașini, o singură Rugă

sâmbătă, 27 august 2022

Rugă cu multe Marii și cu mulți goști la Ferendia, nr. 242

Pentru un bănățean autentic, și vorbim aici - din păcate - de o specie pe cale de dispariție, Ruga (Nigeea, Nedeea) e sărbătoarea din an la fel de importantă precum Crăciunul ori Paștele. Dacă în satul tău Ruga, adică hramul bisericii, pică pe 15 august, de Sfânta Marie Mare, sărbătoarea e cu atât mai specială. Iar dacă numele mamei tale a fost sau este tot Maria, aceasta devine, în mod personal, cea mai sacră sărbătoare din an. 

La Ferendia, Ruga e de când lumea pe 15 august, de ziua mamei mele, Maria. Dincolo de semnificația religioasă, această dată e mai ales o sărbătoare a familiei, care îi reunește pe mai toți membrii, de acasă ori de peste oceane. Ne-am bucurat anul acesta să avem, între mulții goști dragi la petrecerea de 15 august, mai multe Marii și Mariane, în locul special de pe Gealul Țiganilor, din Ferendia, nr. 242. Șapte mașini, cu numere de Timiș și Arad, au sosit pe rând pe ulița de la marginea satului, umplând de viață casa, curtea și grădina lui Tatabun. Ele i-au adus pe Mihai, Axenia, Tudor și Valentin, membri ai familiei, pe nașa Sorina Maria, pe văruța Mariana de la Novaci, pe prietena timișoreană Maria de la Orăștie și pe al său soț Raul, pe Claudia, prietena din copilărie a Adinei care a devenit între timp Fata care gătește cu flori, pe Dan, amic de o viață, pe Oana și Naya, de felul lor de aici și din San Francisco, pe Iasmina și Lucian, pe Zoli, Raluca & Elihu, pe Mihaela, Flavius & Ianis.

Ne-au lipsit foarte mult părinții și (stră)bunicii noștri, dar și nașii ai bătrâni, de acum constelații pe care numai noi, cei ai casei, le ghicim pe cerul foarte înstelat al Ferendiei. Și cu atât mai mult ne-au lipsit Mircea, Diana și Sofia, nepoții noștri de la Aachen, dar și Ceacea (Uca) Marcel și a sa Niculină din Cimișoara, plus nașul Alex, cetățean planetar.

Muma, bunica mea, ar fi fost mândră de tot ceea ce s-a gătit de Ruga 2022. Ar fi savurat și apreciat în mod special papricașul de pui elaborat de-a lungul zilei de Claudia, cu deplina grijă și asistență a Adinei, Marianei și Iasminei. După cum ar fi fost mândră de salatele grozave și de prăjitura cu prune proaspete gătite de Claudia. Un ingredient de top al papricașului a fost boiaua specială provenită din Ungaria, țară în care orice bănățean se simte, din punct de vedere culinar, acasă.

În ciuda marilor absențe, aceasta a fost poate cea mai reușită Rugă din ultimii ani. Goștii adulți și goștii copii au umplut cu viață și cu bucurie cele două case, a bătrână și a nouă, cea de sus și cea de jos, și pentru prima dată în acest an toate odăile casei au fost locuite nu doar de ființele din icoane, ci și de cele vii, ale prezentului. 


O ședință foto cu pomi, vie, copii și găini rămâne mărturie că, da, în 15 august, The Party Was There, în Ferendia, la nr. 242. Și nu știm cum să facem să multiplicăm această sărbătoare, să o întreim cumva anual, numai și numai pentru a aduce mai des acasă această sacră bucurie de a trăi numită Rugă.

   

Galerie foto


sâmbătă, 19 august 2017

Ferendia, nr. 242. The Party is Here!



Dacă ai locul tău special departe de lumea înlănțuită a orașului, dacă ai refugiul tău la țară, poți organiza acolo orice, inclusiv un party. Și cum Fere, adică satul Ferendia, cu casa părinților și cu cea a străbunicilor, e un loc special pentru mine, m-am gândit că e potrivit, după patru ani de renovări și mult umblet pe drumul care duce încolo, să pun în scenă o întâlnire cu rude și prieteni, de casă aproape nouă. Nu am făcut-o singur, fiindcă asta nici nu ar fi cu putință, ci doar ajutat de Pivniceră, de Dani, de omul nostru din Panama, Vasile Boncu, și de membrii entuziaști ai clubului de vin.


Povestea acestei nebunii renovatoare începe în toamna anului 2013, când împreună cu nepotul Mihai, cândva mezin al clubului, acum cap de familie și deja un clasic printre vestici, am hotărât să investim timp și bani și zbateri pentru a da o nouă viață celor două case construite de părinții și străbunicii noștri. Până atunci acumulasem multă frustrare tot privind la casa bătrână, cu acoperișul său coșcovit, ca de balenă răpusă de harponul timpului. Căci nu e vorba de o casă oarecare, ci chiar de cea construită de Moș Ion Zestrean, străbunicul meu cu picior de lemn, veteran din primul război mondial, căruia comuniștii au încercat să-i ia totul. I-au luat pensia, pământurile și casa și l-au aruncat pe un câmp din Bărăgan, poate fiindcă avea mai multă avuție decât alții, dar și mâinile mai muncite decât alții. Și mai avea un fiu dat dispărut pe front în Caucaz și o nepoată orfană de ambii părinții și care a fost mama mea, căreia comuniștii i-au luat de asemenea singurul venit și dreptul la fericire.


În patru ani, cu ajutorul unui meșter din Clopodia, sat învecinat, am reușit să refacem complet cele două case ale familiei. Grajdul a devenit camera noastră, baia casei bătrâne, de jos, a fost renovată, bucătăria e șic. Casa mai nou construită, după deportare, în anii ‘60, a fost dotată și ea cu baie, cu două dormitoare moderne, pe măsura mobilierului furnizat de prietenul Zoli. Odaia mai mică, de sus, pe care înainte o numeam bucătărie și în care mama gătea pentru mine toate bunătățile din lume, pe o sobă cu lemne ale cărei flăcări dansau pe pereți în noapte, are și ea o nouă identitate. Iar cămăruța Mumei (mama adoptivă a mamei mele), cea mai mică odaie a casei de sus, a devenit birou și mă cheamă de fiecare dată să petrec ceva timp în ea, să scriu acolo, să visez ceva, să meșteresc un pic. Pe geamurile create de meșterul Pătru Lupu din Clopodia se văd gâștele străzii de pe Gealul Țiganilor, buruienile caselor fără stăpân, tristețile și bucuriile acestei margini de lume pe care eu o numesc acasă. Peste toate tronează masculul alfa, câinele nostru Bombonel, salvat cândva de Vasile din curtea unui stăpân primitiv și violent.


În acest loc am ales să-mi invit rudele și prietenii la inaugurare, în singura zi din anul 2017 în care Dumnezeu programase trei furtuni, cu grindină și vânt din direcții diferite, marcând cumva sfârșitul unei etape și începutul alteia. De fapt, 12 august a mai însemnat și finalul unor zile caniculare și al unei săptămâni întregi de pregătiri. Am făcut vreo șase drumuri Arad-Ferendia, cărând tot felul de lucruri, inclusiv pe Mona, menajera noastră de club, pentru a bibili spațiul petrecerii inaugurale. Mona a curățat petele de lac cu ajutorul unei doze de coca-cola, a spălat și dereticat totul, făcând paturile pentru cele 14 suflete care au petrecut noaptea de 12/13 august acolo. Adică la numărul 242, numărul casei în care am copilărit și care pentru mine înseamnă acasă. E un loc, o zonă săracă, de unde poți privi înălțimile sârbești ale Vărșețului și dealul vulcanic al Șumigului, 202 metri înălțime peste o câmpie altminteri cuminte, bănățeană. 

În 12 august, 35 de oameni, rude, membri de club, prieteni și meșteri s-au aflat sub șoprul lui Moș Ion pentru inaugurare. Chiar dacă meșterii Pătru și Cosmin Lupu au lipsit motivat, l-am avut printre noi, alături de soție, inclusiv pe meșterul Mihai, cel care a renovat casa noastră arădeană și spațiul în care funcționează astăzi CDViN. Și tot meșterul Mihai a fost cel care a realizat, în curtea casei de la Ferendia, aducția de apă din fântână pe vremea când încă mai trăia Tatabun, cum îi spuneau nepoții Mircea și Mihai tatălui meu. Mircea, nepotul mutat la Aachen, alături de soția sa Didi, Diana, și de scumpa nepoțică Fifi, Sofia, ne-au lipsit enorm, dar ne-am resemnat la gândul că nu toate bucuriile sunt posibile atunci când cei dragi sunt plecați departe. Au venit, din Ferendia, Nașul al bătrân, uica Tranda Ceocheai, cel care ne duce oricând cu căruța la Goale, și ceacea Ion Traia, redactor șef de Vatra Satului, revista comunității. Dar și uica Trăian a dat pe la noi pe la prânz, ca și părintele din sat, pentru sfințire, așa cum au făcut-o și Nuți și Nicu, verișoara mea și soțul său tâmplar, cel care a realizat mobilierul clubului. Și au mai venit de la Reșița rudele mele apropiate, vărul Marius și soția Mirela, ca și uichițul Aurică, ultimul meu unchi, alături de tușa Ana. Iar de la Novaci a venit Mariana, verișoara soției, însoțită de ai săi și ai noștri Dorin și Andreea, după cum de la Timișoara i-am avut ca oaspeți și ajutoare dragi pe nașii Alex și Sorina, primul fiind chef-ul care a gătit tocănița de mistreț în sala cazanelor, cum îi spunem încăperii unde în mod obișnuit se face țuica și se distilează coniacul.
 
Iar din club, mulți prieteni dragi s-au ostenit, în zi cu furtună, să ia drumul Ferendiei. Ca de exemplu Dan, prietenul de-o viață, plus Zoli&Raluca, membri de bază ai CDViN, dar și Titi și Traiana, ca și Claudiu, Adriana, plus Miha și prietenul ei, plus Cif, amic și ajutor întru toate. Mihai și Axi și micul lor Tudor au fost bineînțeles prezenți, alături de fratele meu Marcel și de cumnata Niculina, plus o prietenă venită de departe, de foarte departe. Ne-a plouat pe la patru, pe la șase și pe la zece, cu grindină și vânt orizontal, cu apă în șopru, cu prelată bătută în cuie. Asta nu ne-a împiedicat să dăm muzica la maximum, DJ-ul fiind mezinul Dani, să gustăm șunca fiartă în pâine procurată de Zoli, brânza de Novaci a Marianei, tocănița de mistreț a lui Alex, prăjitura Pivnicerei și vinurile clubului. Oh, ce-am mai savurat vinurile din frapiere, dar și răchia de vișine și prune de la Goale, ca și vinarsul de Mustoasă de Măderat!
Vasile a completat cu roșiile bio ale grădinii acest meniul frugal, cucuruzul vecinului Duga a fost doborât la pământ, trei-patru pomi ai grădinii au plătit prețul suprem în furtună, vreo doi caiși și niște piersici, forfecați de la rădăcină, dar și un cais imens al mamei Domnița, vecina noastră dintotdeauna, pom care a fost retezat de vânt și doborât peste gardul grădinii. Am băut vinuri de la Carastelec și Balla Géza, de la Gîrboiu și Gramma, de la Viile Metamorfosis, Casa de Vinuri Cotnari și Vinarte, dar și cupajul roșu al casei, vin de garaj numit Cuvée Ferendia, obținut după reteța Egri Bikavér, din Merlot, Pinot Noir și Cadarcă de Măderat. În plus, am savurat vinurile de Purcari și de Oprișor, cadouri minunate de la Claudiu.

Am stat până către ziuă. La urmă, am închinat pahare cu mascota de pe roll up a CDViN, cu Lucky Motanul nostru emblematic. Unsprezece mașini și un microbuz au ocupat spațiul din fața casei de la numărul 242. În final, semnul STOP, The Party is Here! a fost doborât de vânt la baza stâlpului de curent din fața casei.
A doua zi, Mihai și Axi plus Tudor au plecat în turneu la mare, cu întoarcere prin Moldova și Maramureș, Titi și Traiana au pornit spre Belgrad, iar ceilați plecaseră decuseară ori au pornit a doua zi spre Reșița, Arad sau Timișoara. A fost Ruga noastră de Sântămărie ținută cu trei zile înainte de 15 august, ziua de naștere a mamei mele, și cu o zi după cea a tatălui meu. Mi casa es su casa, după cum scrie pe un dar adus de Mihai tocmai din Mexic, le vom spune și le vom dovedi de-acum încolo tuturor rudelor, prietenilor și apropiaților care vor călca pragurile caselor de la numărul 242. Căci o casă fără oameni nu e, la urma urmei, o casă și tot efortul nostru a fost făcut pentru a împărtăși cu ceilalți bucuria unei familii care a supraviețuit comunismului și care încearcă să transmită valorile tradiționale care îi fac pe oameni, oameni, valori între care se numără demnitatea, caracterul, respectul cuvântului dat, credința și dorul. Dorul de Ferendia. 


Galerie foto:  Making of, Cooking, Sub șopru, Party