joi, 24 februarie 2011

Ghidul subiectiv al marilor vinuri mici

Poate că unii, mai cârtitori, mai obişnuiţi cu postările la minut, ca la un butic virtual cu sticle, preţuri şi postgusturi de blogger, ar putea spune că în ultima vreme m-am cam îndepărtat, bătând câmpii cu graţie, de la substanţa blogului de faţă, adică de la vin. Pentru ei, pentru mine şi pentru toţi prietenii mei care-mi suportă abaterile de la subiectul strict oenologic, m-am gândit să întocmesc, pornind de la restrânsa mea experienţă de degustător neautorizat, un ghid personal al marilor vinuri mici.
Să zicem că am putea înţelege prin "vinuri mici" acele licori care nu poartă neapărat pretenţioasa emblemă "Rezerve", care se găsesc prin supermarket-uri şi alte magazine nespecializate, ba chiar şi prin pivniţe de la ţară şi care te costă mai nimic sau oricum sub 10 euro sticla. Mi-amintesc că odată, pe vremea când încă nu ştiam că vinul e o întreagă poezie, am dus cu mine la o degustare organizată de nişte foşti amici un vin primit în dar care provenea din butoaiele unui popă dintr-o mare comună situată în Podgoria Miniş. Era un Burgund minunat, având proprietatea magică de a nu-şi face uitat gustul, ca un drog cuminte şi terminabil, care dăinuie aşa, cam o iarnă, şi despre care ai ce povesti mulţi ani de atunci încolo. Ei bine, la degustarea cu pricina, care cuprindea în rest vinuri cu patalama, Burgundul meu rustic a ocupat locul trei (în sinea mea, eu ştiam fusese de fapt primul, însă, neavând pe atunci virtuala calitate de Pivnicer, nu am îndrăznit să impun o asemenea impresie subiectivă). Şi fiindcă acum nu mai am nici măcar o picătură să vă dau să gustaţi din el (am primit în total vreo 30 de litri, pe care i-am savurat în porţii mici, de 250 ml, de-a lungul anului cu pricina), am să pomenesc în continuare de vinurile ieftine sau nu neapărat scumpe pe care le-am descoperit în ultima vreme prin supermagazine.
Dacă mă întrebaţi de Chile, preferatele mele sunt: Santa Helena, Varietal, Cabernet Sauvignon 2007 (capişon roşu); Misiones de Rengo, Sauvignon Blanc 2007 (face 16 lei şi poate că trebuia băut până în 2010); Concha y Toro, Sunrise, Sauvignon Blanc 2007 (vreo 20 de lei); Concha y Toro, Reserve, Cabernet Sauvignon 2006 şi Carmenere 2007 şi 2008 (preţ, 30 de lei şi un pic); Cono Sur, Tocornal, Carménère 2007 (vreo 14 lei). Pe ăsta din urmă l-am degustat recent cu doctorul Silviu Radu la un pahar de vorbă care a durat o noapte întreagă, şi el m-a rugat să-i iau un bax de îndată ce mai dau prin supermarket. Din Australia pot spune că Chardonnay 2007 de la Jacob's Creek, la 30 de lei şi ceva, îşi face toţi banii. După cum merită să cheltuiţi un pic peste 20 de lei pe sud-africanul Shiraz 2007 şi mai ales 2006 de la Nederburg. Am încercat de curând şi un superb şi cât se poate de uruguayan Chardonnay 2007 de la Don Pascual, în schimbul a peste 30 de lei.
De prin părţile noastre, de la vecinii unguri, printre multe alte vinuri despre care nu am ce şi nici nu vreau să povestesc aici, m-au cucerit un Villány Portugieser 2009 de la Gere Attila, rosé-urile Bock, Villány, 2009 şi Frittman, Kékfrankos, 2009, Cabernet Franc 2007 de la Jackfall, Villány. Pe astea însă nu ştiu cum aţi putea să le găsiţi altfel decât dând o fugă până la Mako sau oprindu-vă oriunde într-un oraş unguresc în timp ce traversaţi pusta în drum spre Europa.
De la vecinii sârbi, am auzit de multe vinuri mari, însă cum am fost cam leneş şi nu le-am străbătut încă ţara, călătorindu-mă doar până la Vârşeţ, nu vă pot recomanda decât un Traminac Adut 2007, de la Cramele Janko din Smederevo (vreo 30 de lei, în banii noştri).
Nu am găsit prin supermarket-uri vinuri ieftine italiene ori franţuzeşti pe care să le poţi bea. Din nefericire, nu am găsit nici vinuri scumpe care să mă încânte. Aşa că, supărat din pricina unor mărfuri jalnice, dar care poartă denumiri de origine pompoase, am renunţat să le mai cumpăr şi să experimentez degeaba pe banii mei.
În schimb, am putut bea vinuri rezonabile, de până la 30 de lei şi ceva sticla, de la producătorul spaniol Torres şi multe vinuri portugheze, 20-30 de lei sticla, ba chiar şi sub 20 de lei. Între ele, un Esteva Douro 2003, de la Casa Ferreirinha (care şi-a cam trăit traiul) şi un Pena de Pato roşu din 2004, Douro, Sogrape Vinhos.
În ce priveşte vinurile româneşti, poate că aici lista ar trebui să fie ceva mai lungă. M-au dezamăgit recomandările de pe unele site-uri specializate; tot urmându-le, în naivitatea mea de blogger onest, m-am ales cu dureri de cap şi mici găuri în buget, însă aceste greşeli nu se vor mai repeta. În nu puţinele întâlniri cu bloggerii de pe la noi, am putut constata că gusturile noastre nu se suprapun adesea, nici în privinţa vinurilor mari, nici în cea a vinurilor mici. Spre deosebire de mulţi dintre ei şi chiar în opoziţie cu ceea ce afirmă unii specialişti, eu cred în ierarhia stabilită de marile concursuri internaţionale şi ştiu sigur că un vin care a pătruns într-un top de prestigiu e un vin adevărat.
Revenind la licorile româneşti accesibile ca preţ, de la Cramele Recaş eu m-aş aproviziona din belşug cu primul Cocoş Shiraz, 2006/2007, cu Rieslingul La Putere din 2005 (s-ar putea ca 2011 să fie ultimul an în care acest vin mai poate fi băut cu plăcere) sau cu Sauvignon Blanc din gama V 2009. De la Crama Basilescu am băut recent un foarte plăcut Sauvignon Blanc 2008 din gama Edition (chiar dacă e mai mult demisec decât sec şi în ciuda lipsei caracterului de soi, aducând mai degrabă cu un cupaj de Chardonnay şi Riesling, acest vin în ediţie limitată este unul despre care ai ce povesti), o plină de prospeţime Fetească Albă 2009 şi extraordinara Fetească Neagră Eclipse din 2008, care putea fi achiziţionată odinioară la incredibilul preţ de 28 de lei. Şi aş mai spune aici de Burgundul din 2009, cu care oenologul Gabriel Lăcureanu m-a cadorisit la BIB şi pe care l-am savurat, culmea, mai în vară. De la SERVE, să nu ignoraţi rosé-urile din 2009 şi 2010, gama Terra Romana, şi nici Feteasca Neagră 2008 din aceeşi gamă, care, credeţi-mă pe cuvânt, îmbătrâneşte frumos. O minunată Fetească Neagră 2009 urmează să fie lansată pe piaţă în cursul acestui an, însă nu ştiu dacă o vom putea enumera în categoria vinurilor nu foarte scumpe.
Vinuri bune şi relativ ieftine poartă eticheta Domeniilor Viticole Franco-Române. Cele mai scumpe fac puţin peste 30 de lei. Pinot Noir-ul din 2008, Crai Nou, e remarcabil, Feteasca Neagră din acelaşi an şi aceeaşi gamă n-o să vă-nşele aşteptările, după cum sunt sigur că veţi degusta cu plăcere un Chardonnay 2009 ori un Riesling 2008, tot Crai Nou. Dacă vorbim de Cramele Halewood, nu vă veţi păcăli de veţi cumpăra oricare din vinurile albe produse la Sebeş. Mai au o autentică Fetească Neagră Hyperion 2009 şi un fabulos Kronos Pinot Noir 2009, preferatul meu înaintea tuturor. În plus, oricare din şampaniile Casei Rhein pot însoţi cu succes marile petreceri din familie. Mai de prin vest, puteţi alege de la Crama Elite din Podgoria Miniş un foarte plin de personalitate Pinot Noir Roberto, din 2006, sau un Merlot baricat din acelaşi an.
Dacă mă opresc aici cu înşiruirea e numai pentru că sunt zăpăcit şi uituc iar experienţa mea oenologică e destul de limitată. Nu pot vorbi de alte case de vinuri fiindcă am un deficit de călătorii şi de degustări în privinţa lor, pe care sper să-l repar în decursul săptămânilor, lunilor şi anilor ce vin.

marți, 22 februarie 2011

Scurtă şi imprudentă adulmecare a trecutului într-un pahar de Rubin


Dacă am trecut de 40 de ani, fiecare purtăm întipărit pe retină chipul unui Lenin pirogravat. Oricât am fi evadat prin lume în ultimii douăzeci şi ceva de ani, în căutarea libertăţii şi a frumuseţii pierdute, a vreunui mit interbelic legat de Micul Paris şi Mica Vienă şi verificabil numai în Marele Paris şi Marea Vienă, vechile branduri sovietice continuă să ni se oglindească neştiut în privire, chiar dacă imaginea lor, căutată atent cu zoom-ul curiozităţii, începe de-acum să se estompeze.
În ce mă priveşte, atunci când mai am vreo urmă de îndoială în privinţa autenticităţii trecutului, mă apuc să scot, de prin valize, dulapuri şi clasoare, sfintele moaşte ale CCCP-ului. Cel mai uşor sunt de găsit aparatele foto FED şi Zorki, cu mirosul lor de metale grele, cu obiective limpezi şi rotiţe uşor oxidate, cu lentilele încă păstrând în propria oglindă imaginea ultimului portret surprins cândva, în anii '60. Apoi mă văd nevoit să pătrund în cămară, să scotocesc printre sticle goale de vin şi cutii pline de poze, printre lăzi cu mere şi borcane cu castraveţi, după aparatul rusesc din 1954, pe care tata socrul îl folosea, în anii de glorie ai vremurilor trecute, pentru a scoate la iveală fotografii simpatice cu căţei şi motani, cu brazii curţii, cu concedii la munte şi pe litoral. După ce l-am găsit, după ce-am montat toate piesele şi după ce am scos toate ştecherele, nu-mi rămâne decât să mă opintesc în încercarea de a aduce şi televizorul Rubin laolaltă cu accesoriile foto. Extenuat, mă gândesc să caut apoi prin cotloanele pivniţei pick-up-ul Accord, pentru reîntregirea familiei de obiecte vetuste.
Şi nu mă pot opri aici. Lucruri sovietice, amintiri chirilice, cu steluţe roşii şi lozinci stupide, există prin toată casa. Nu m-am îndurat să le arunc. Sunt fascinante dovezi ale faptului că acea lume absurdă chiar a existat, că am fost o părticică din ea, chiar dacă n-am ştiut o iotă ruseşte şi chiar dacă mă plictiseau de moarte bolboroselile autohtonului partid unic. Într-un geamantan de muşama ţin un aparat de pirogravat cu care, prin anii '70, obişnuiam să mă joc îmbrăcând timbre în plastic. Timbre cu ARLUS, cu nemuritoarea prietenie româno-sovietică, cu Gagarin şi căţeluşa Laika.
La urmă, când am strâns în mijlocul odăii toate obiectele astea bizare - despre care, credeţi-mă pe cuvânt, nici nu m-aş încumeta să le vorbesc vreodată prietenilor mei mai tineri de 30 de ani - încep să mă joc cu ele. Dau drumul televizorului Rubin şi urmăresc imaginea cu pureci care fuge, în care un crainic sobru vorbeşte convingător despre creşterea economică a Chinei. Mă uit la un fel de telejurnal SF în care cineva a schimbat toţi actorii, înlocuindu-le şepcile de tip Mao ori basca proletară cu bandane emo şi freze punk, iar salopetele şi uniformele şcolare cu fuste mini şi bikini. C'est pas grave!, cum ar spune mereu un domn francez care-mi găzduia amicii în Hexagon la începutul anilor '90, cu prilejul primelor ieşiri libere în lume. Apoi, la terminarea programului, încep să pozez în alb-negru detaliile camerei mele colorate, zâmbind eu însumi spre obiectiv precum motanul Garfield la lumea reală. Developez filmele, montez aparatul de fabricat poze, văd cum totul prinde contur în revelator, în camera obscură cu lumină roşie şi miros de substanţe chimice. Şi nu, asta nu e de ajuns, în timpul ăsta beau un vin din Republica Socialistă Sovietică Moldova, ascult la pick-up Internaţionala şi lipesc pe plicuri cu netrimisele scrisori timbre de doi bani cu incomensurabilul Iosif Vissarionovici Stalin.
Într-un final, după ce am descoperit şi inelul de plastic al ultimei mele cravate de pionier, scot la iveală din străfundul geamantanului pirogravurile de pe vremea lui Brejnev. Scene din poveşti, cu Ivan Turbincă şi Păsărilă, cu asedii de cetăţi şi mori de vânt. Ba chiar şi un portret al lui Lenin, toate realizate cu acelaşi aparat sovietic cu care înfoliam timbrele copilăriei.
E greu de spus de ce fac asta. Dacă învii astfel un tenebros spirit al trecutului? Dacă, Doamne-fereşte, fiindcă n-am fost atent şi am adus toate aceste lucruri la lumină, se va schimba lumea pe dată? Şi când voi ieşi afară din pivniţă, nu tu maşini japoneze în parcare, nu tu lumini feerice la primărie, nu tu steguleţe albastre ale UE, ci numai Dacii şi Lade şi embleme cu Consiliul Popular al judeţului şi drapele cu secera şi ciocanul. La gândul ăsta terifiant, pun repede la loc toate moaştele sovietice, le împachetez în ele însele şi le ascund degrabă prin cotloane pentru totdeauna. Paşol na turbinca! Iar apoi deschid cu mare băgare de seamă uşa pivniţei, să-mi verific lumea.
Nu, nu s-a schimbat nimic! Nu e nici un motiv să aniversăm Marea Revoluţie din Octombrie, vreun 23 August ori vreun 16 februarie. Beau cu voi pentru asta, un pahar din vinul cel mai de preţ pe care îl ţin ascuns în vinotecă. Un vin din Riserva Grandi Annate 1989...

marți, 15 februarie 2011

Despre vinul cel mai bun şi prietenul de cursă lungă

Dacă ţi se întâmplă vreodată, într-o criză de luciditate, să priveşti adânc lucrurile şi fiinţele, să priveşti prin ele, îţi dai seama cât de mult pot să se asemene vinurile şi oamenii.
Nu poţi să nu-ţi aminteşti prima întâlnire, primul contact plin de speranţă, de încredere, de inocenţă. Toate simţurile îţi sunt stârnite brusc, îţi închipui că te afli în plin proces de cunoaştere, că poţi explora alături de noul prieten buchetul viitoarelor clipe, limpiditatea existenţei, gustul contrariant al trecerii. Şi-ţi pui întreaga credinţă în el, imaginându-ţi că va evolua frumos, pe măsura aşteptărilor primei întâlniri, că va creşte şi se va desăvârşi cu anii, că vei putea împărtăşi celorlalţi această minunată devenire.
După un timp însă, când deşurubezi ori dai la o parte cu o răsucire dopul care etanşează cumva toate experienţele trecutului, constaţi o oarecare alterare, o oarecare oxidare, un ceva neplăcut în noul gust al întâlnirii cu cel despre care se face vorbire aici. Şi nu poţi să-ţi explici unde ai greşit. O fi de vină spaţiul de depozitare, o fi vinovat creatorul, cel care a ţesut întregul ADN, ori pur şi simplu aşa e dat să se întâmple: unii, foarte puţini, se schimbă frumos, devin mai buni cu trecerea anilor, devin o bucurie pentru cei din jur, iar alţii, cei mai mulţi, se alterează, caracterul lor se transformă urât, se volatilizează ori, şi mai rău, se vitriolează, lăsând un gust amar şi toxic celor pe care-i întâlnesc.
O amărăciune adevărată te cuprinde constatând toate acestea şi chiar dacă nu eşti tu însuţi vinovat, chiar dacă totul se petrece în virtutea unor legi imuabile ale degradării, tot te încearcă o oarecare culpă a alegerii. Cine te-a pus oare să-ţi alegi un asemenea prieten, ba mai mult, cine te-a pus să investeşti în el încredere, să-i dezvălui propriile gânduri, să-l duci în tainiţa valorilor tale, să-i oferi spaţiu de locuire şi de devenire?
Prietenia adevărată e asemenea unei degustări de vinuri alese. Nu te mai poţi gândi atunci la preţul ei, nu o mai poţi deconta, e o experienţă fără de preţ. Aş putea enumera aici multe vinuri care m-au dezamăgit, dar şi mai mulţi oameni. Aş putea să mă plâng, într-un top negativ, de cutare Fetească Neagră care îmbătrâneşte urât, de un anume cupaj costisitor care devine, cu anii, un vin comun, ori de nu ştiu care Shiraz medaliat şi înlocuit apoi, sub aceeaşi etichetă, cu un vin de crâşmă. Aş putea să-mi amintesc chiar de un anume Cabernet Franc care numai franc nu era, cu gustul său de butoi puturos şi de vinificator nemernic, aş putea spune de vreo Cadarcă alterată cu anii pe raft în cine ştie ce ambalaj pretenţios ori de Merlot-ul puternic alcoolizat prin butoaie second-hand de cutare patron cărpănos. Cât despre oameni, despre ceilalţi prieteni, aş avea atâtea de spus... De marile deziluzii oferite de cei cărora le-am dăruit toată încrederea şi afecţiunea. De cei pe care i-am văzut cum cresc şi se transformă în nişte indivizi egoişti şi meschini, care au socotit atent toate clipele trăite împreună, în virtutea unei contabilităţi calice.
Şi vinurile, şi prieteniile care se alterează trebuie însă golite degrabă la aceeaşi chiuvetă purificatoare, înzestrată cu pompă şi supapă, şi evacuate în marele canal nevăzut care adună întreaga mizerie umană a oraşului. Acolo am deşertat vinul oţetit, pe cel păstrat vara la 35 de grade de negustorul zgârcit, dar şi amintirea neplăcută a snobului sub acoperire căruia m-am amăgit pentru o vreme că-i pot spune amic.
În cele din urmă, dacă ai noroc, te alegi doar cu două-trei vinuri nobile care rezistă timpului, ca şi cu doi-trei prieteni autentici alături de care ai traversat deşertul anilor, ajutându-i să se ridice atunci când n-au mai putut continua marşul, ajutându-te să te ridici atunci te-au lăsat puterile. Vinul cel mai bun se ascunde în sticle prăfuite, nu în topuri plătite, iar prietenul de cursă lungă într-o fiinţă obişnuită, care le poartă pe toate ale sale cu sine şi, la nevoie, le împarte generos cu tine.

luni, 7 februarie 2011

Trei cupluri rătăcite într-o plăcută întâmplare la Locanda da Lorenzo

Acţiunea se petrece la demisolul unei bătrâne clădiri din centrul Aradului. Ochii maestrului bucătar Lorenzo clipesc a plăceri gastronomice când îi călcăm pragul drept clienţi. Purtăm conversaţii bizare într-o română-italiană aparte, un dialect al coloniştilor economici de modă nouă.
Lorenzo e din sud. Ne-am dat seama de asta după accent. După felul acela amical cu care îl întâmpină pe Silviu, cu exclamaţia sa: Belu uomo! Dacă-i zici să-ţi gătească ragu chianina, se schimbă îndată la faţă şi-ţi spune că asta ar fi foarte dificil, dacă nu imposibil. O dată fiindcă chianina e de fapt o rasă de vaci, a căror carne se numără printre cele mai scumpe din Peninsulă. Apoi, fiindcă l-ai uimit povestindu-ţi aventurile de "vestic", de arădean haihui prin Toscana. Toscana?, zice Lorenzo. Florenţa? Acolo sunt foarte mulţi oameni cu bani. 30% sunt bogaţi. Îşi permit să arunce cu câte o sută de euro. Toscana şi Piemonte, da, da, sunt cele mai bogate regiuni din Italia.
Nu poţi să nu zâmbeşti, văzând raportarea lui Lorenzo la Florenţa, admiraţia sa umilă, de provincial îndepărtat. Tipică pentru un italian din sud, pentru un sicilian. Şi nu poţi să nu-ţi aminteşti o împrejurare similară, trăită la Florenţa, cu Pivnicera de mână. Se întâmpla pe o terasă, la taverna Divina Commedia, nu departe de Piazza della Signoria. Comandasem spaghetti şi vin Bolgheri, iar chelneriţa ne-a servit prompt, încântată că cerusem şi pâine, şi cafea italiană. Ne simţeam foarte de acolo, parte din oraş, foarte florentini, când la o masă alăturată s-a aşezat o familie de sicilieni. Aveau acelaşi accent ca Lorenzo şi o pudoare şi o uimire uşor comice, atât de provinciale, în timp de purtau conversaţia cu chelneriţa. Am înţeles atunci că, uneori, Florenţa poate fi chiar mai apropiată de Arad decât de Palermo.
Dar nu numai despre asta ar fi de vorbit aici. Să ne întoarcem la Lorenzo şi să-l admirăm cum pregăteşte, în bucătăria localului său situat nu departe de Palatul Neumann, platouri cu mortadella şi mozzarella din lapte de măgăriţă, cu nuci, felii de mere şi pizza pane pentru şase "vestici" hedonişti care tocmai i-au inaugurat locanda. S-a mutat de curând cu firma, dintr-o zonă mai puţin centrală, din motive care ne scapă aici. Pe rafturi, la intrare, şed vinuri de top. Aproape toată colecţia Davino, gama Reserve de la Misiones de Rengo şi Yalumba, vinuri premium de la Recaş şi Domeniile Coroanei, dar şi altele, italiene, cu preţuri având multe zerouri. Aşa că trebui comandat numaidecât un Chardonnay australian de la Yalumba, n-ai ce face, ba chiar şi un Greco di Tufo, un fel de Sauvignon Blanc italian la un preţ respectabil.
Lorenzo vorbeşte în italo-romena lui, meniul are preţuri decente, ne pregăteşte friptură de vită şi asin cu cartofi la cuptor. Un apropiat al patronului ne arată, în mod surprinzător pentru oraşul mititel şi îngust în care trăim, că se pricepe la vinuri. Purtăm o conversaţie precisă, aproape profesională, despre oenologie şi chiar despre blogul de faţă, prilej pentru unul dintre "vestici" să-şi ofere, în glumă, serviciile de impresar Pivnicerului. Un cititor avizat, care recomandă vinuri bune, să vezi şi să nu crezi! Înseamnă că n-o fi totul pierdut, că există viaţă oenologică şi în Arad.
E o mică întrunire a "vesticilor", cu specialităţi culinare şi trei vinuri la şase persoane, o seară aproape obişnuită pentru The Vestiks, după cum ne-a botezat amicul şi totodată membrul canadiano-orădean al clubului, Adrian Armanca. O seară în timpul Depresiunii, la Locanda da Lorenzo, care continuă până aproape de miezul nopţii. Chelnerul ştie să servească, decorul e simplu şi alb, Lorenzo pleacă într-un târziu, mânat de treburi nocturne care nu mai suferă amânare ori de oboseala unei zile cu prea mulţi clienţi.
"Somelierul" vorbeşte de vinurile preferate, Cabernet Sauvignon-ul de la Oprişor, Tămâioasa de la Basilescu, Shiraz-ul de Nederburg, Domaine Ceptura Rouge de la Davino, Cuvée Greta de la Rai Vini. Avem gusturi oarecum apropiate. Am dat gata platourile şi fripturile, am vorbit de marile excursii costisitoare în Tenerife şi te miri unde, plănuind cel mai exotice şi excentrice degustări viitoare. Locanda lui Lorenzo pare locul perfect pentru unele dintre ele. Emană o anume căldură, pe care o putem amplifica prin anturaj. La urmă, în noapte, înainte să ne suim în C1 şi Lada Niva, ne jucăm în lumina reflectoarelor din piaţetă. Trei cupluri rătăcite într-o plăcută întâmplare cu vinuri scumpe şi sicilieni bonomi, într-un orăşel confuz şi snob al cărui stadion municipal poate fi demontat cu o cheie de şaişpe. Ne jucăm ca nişte copii în propria lor realitate alternativă, învelită într-o membrană nevăzută, dincolo de care oamenii se omoară între ei cu pietre pentru o bucată de ţară sau de pâine.