Se afișează postările cu eticheta rubin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rubin. Afișați toate postările

vineri, 6 ianuarie 2012

Cu Bace Toghiere, la o sfinţire de vinuri şi copilării pierdute

Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de 7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită care-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...
Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu pive, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşteptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culisantă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mult pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.
Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada mare, pentru vremea răchiei care va veni.
Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.
Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elemente infinite ale creaţiei sale.
Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.

marți, 22 februarie 2011

Scurtă şi imprudentă adulmecare a trecutului într-un pahar de Rubin


Dacă am trecut de 40 de ani, fiecare purtăm întipărit pe retină chipul unui Lenin pirogravat. Oricât am fi evadat prin lume în ultimii douăzeci şi ceva de ani, în căutarea libertăţii şi a frumuseţii pierdute, a vreunui mit interbelic legat de Micul Paris şi Mica Vienă şi verificabil numai în Marele Paris şi Marea Vienă, vechile branduri sovietice continuă să ni se oglindească neştiut în privire, chiar dacă imaginea lor, căutată atent cu zoom-ul curiozităţii, începe de-acum să se estompeze.
În ce mă priveşte, atunci când mai am vreo urmă de îndoială în privinţa autenticităţii trecutului, mă apuc să scot, de prin valize, dulapuri şi clasoare, sfintele moaşte ale CCCP-ului. Cel mai uşor sunt de găsit aparatele foto FED şi Zorki, cu mirosul lor de metale grele, cu obiective limpezi şi rotiţe uşor oxidate, cu lentilele încă păstrând în propria oglindă imaginea ultimului portret surprins cândva, în anii '60. Apoi mă văd nevoit să pătrund în cămară, să scotocesc printre sticle goale de vin şi cutii pline de poze, printre lăzi cu mere şi borcane cu castraveţi, după aparatul rusesc din 1954, pe care tata socrul îl folosea, în anii de glorie ai vremurilor trecute, pentru a scoate la iveală fotografii simpatice cu căţei şi motani, cu brazii curţii, cu concedii la munte şi pe litoral. După ce l-am găsit, după ce-am montat toate piesele şi după ce am scos toate ştecherele, nu-mi rămâne decât să mă opintesc în încercarea de a aduce şi televizorul Rubin laolaltă cu accesoriile foto. Extenuat, mă gândesc să caut apoi prin cotloanele pivniţei pick-up-ul Accord, pentru reîntregirea familiei de obiecte vetuste.
Şi nu mă pot opri aici. Lucruri sovietice, amintiri chirilice, cu steluţe roşii şi lozinci stupide, există prin toată casa. Nu m-am îndurat să le arunc. Sunt fascinante dovezi ale faptului că acea lume absurdă chiar a existat, că am fost o părticică din ea, chiar dacă n-am ştiut o iotă ruseşte şi chiar dacă mă plictiseau de moarte bolboroselile autohtonului partid unic. Într-un geamantan de muşama ţin un aparat de pirogravat cu care, prin anii '70, obişnuiam să mă joc îmbrăcând timbre în plastic. Timbre cu ARLUS, cu nemuritoarea prietenie româno-sovietică, cu Gagarin şi căţeluşa Laika.
La urmă, când am strâns în mijlocul odăii toate obiectele astea bizare - despre care, credeţi-mă pe cuvânt, nici nu m-aş încumeta să le vorbesc vreodată prietenilor mei mai tineri de 30 de ani - încep să mă joc cu ele. Dau drumul televizorului Rubin şi urmăresc imaginea cu pureci care fuge, în care un crainic sobru vorbeşte convingător despre creşterea economică a Chinei. Mă uit la un fel de telejurnal SF în care cineva a schimbat toţi actorii, înlocuindu-le şepcile de tip Mao ori basca proletară cu bandane emo şi freze punk, iar salopetele şi uniformele şcolare cu fuste mini şi bikini. C'est pas grave!, cum ar spune mereu un domn francez care-mi găzduia amicii în Hexagon la începutul anilor '90, cu prilejul primelor ieşiri libere în lume. Apoi, la terminarea programului, încep să pozez în alb-negru detaliile camerei mele colorate, zâmbind eu însumi spre obiectiv precum motanul Garfield la lumea reală. Developez filmele, montez aparatul de fabricat poze, văd cum totul prinde contur în revelator, în camera obscură cu lumină roşie şi miros de substanţe chimice. Şi nu, asta nu e de ajuns, în timpul ăsta beau un vin din Republica Socialistă Sovietică Moldova, ascult la pick-up Internaţionala şi lipesc pe plicuri cu netrimisele scrisori timbre de doi bani cu incomensurabilul Iosif Vissarionovici Stalin.
Într-un final, după ce am descoperit şi inelul de plastic al ultimei mele cravate de pionier, scot la iveală din străfundul geamantanului pirogravurile de pe vremea lui Brejnev. Scene din poveşti, cu Ivan Turbincă şi Păsărilă, cu asedii de cetăţi şi mori de vânt. Ba chiar şi un portret al lui Lenin, toate realizate cu acelaşi aparat sovietic cu care înfoliam timbrele copilăriei.
E greu de spus de ce fac asta. Dacă învii astfel un tenebros spirit al trecutului? Dacă, Doamne-fereşte, fiindcă n-am fost atent şi am adus toate aceste lucruri la lumină, se va schimba lumea pe dată? Şi când voi ieşi afară din pivniţă, nu tu maşini japoneze în parcare, nu tu lumini feerice la primărie, nu tu steguleţe albastre ale UE, ci numai Dacii şi Lade şi embleme cu Consiliul Popular al judeţului şi drapele cu secera şi ciocanul. La gândul ăsta terifiant, pun repede la loc toate moaştele sovietice, le împachetez în ele însele şi le ascund degrabă prin cotloane pentru totdeauna. Paşol na turbinca! Iar apoi deschid cu mare băgare de seamă uşa pivniţei, să-mi verific lumea.
Nu, nu s-a schimbat nimic! Nu e nici un motiv să aniversăm Marea Revoluţie din Octombrie, vreun 23 August ori vreun 16 februarie. Beau cu voi pentru asta, un pahar din vinul cel mai de preţ pe care îl ţin ascuns în vinotecă. Un vin din Riserva Grandi Annate 1989...