Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an 
casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de
7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită ca
re-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu piv
e, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări
pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşte
ptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culis
antă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mul
t pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada
mare, pentru vremea răchiei care va veni.Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând
la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu
drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui
pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elem
ente infinite ale creaţiei sale.Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.
