Sâmbătă/duminică. Am dormit o noapte în Cabernet la Pivniţele Rhein ale Cramelor Halewood

Sâmbătă la ora 0 şi un pic, gara de acasă, versiunea nocturnă a oricărei alte gări din România, pe care poţi s-o ilustrezi, cu titlu de prezentare, inversând destinaţia cu punctul de plecare, cu câini vagabonzi şi traverse şi megafoane şi copii pozând pe un obiect metalic oarecare. Ritualul trecerii de la siguranţa familiară şi aproape aseptică a casei la lumea exterioară, brutală şi contaminată definitiv cu morbul vitalităţii şi al decăderii. Taximetristul e mic şi amabil, gara pare un acvariu al claselor sociale, decăzuţii şi domnii cu nasul pe sus, bucureştenii şi provincialii, citadinii cu haine de piele de la mall, chică a la Bob Marley, chinuind ecranul, touch screen-ul unui Samsung Galaxy ca să alunge plictisul, sub ochii nedumeriţi ai foştilor navetişti cu bască ori căciulă cu NY a la Băsescu, încălzindu-se la calorifer în aşteptarea resemnată a unui şir aparent nesfârşit de drumuri spre casă, oameni cu mâini muncite, murdare, apăsaţi de grijile concrete ale vreunei gospodării cu vaci şi tractoare pe butuci şi prunci care aşteaptă mereu ceva de la oraş. Trenul întârzie, tanti de la informaţii zice mereu că va sosi în câteva minute. Şi face asta pe parcursul a trei sferturi de oră. Unul dintre călătorii nerăbdători să părăsească toată această aşteptare şi Aradul înfrigurat de octombrie este actorul Claudiu Bleonţ, care îşi joacă, într-un nemărturisit reality show, rolul impacientat. Biciclete, tineri poliţişti, intelectuali cu burtă, dudui volubile, bascheţi şi pulovere, un student cu freză de Rod Stewart şi prietenă mignonă. N-ai parte de tot acest spectacol dacă pleci cu maşina prin România, fie şi pentru a ajunge la vreo întâlnire de blogger programată la Azuga. Bistroul din incinta gării nu e deschis la ora asta, cu Pivnicera de mână trebuie să pornesc într-o excursie, ba chiar într-o aventură prin pasajul duhnind a pisoar, cu trepte mâncate de vreme şi de caria nevăzută a nepăsării. Pasajul pe care îl parcurg deopotrivă oamenii parfumaţi şi bine îmbrăcaţi şi cei decăzuţi, cei respingători şi fără de casă. Pasajul cu iz etern de urină al României, underground-ul întâmplărilor noastre europene, tunelul oranj prin care trecem cu toţii pe drumul fără borne de kilometraj dintre viaţă şi moarte.
Gata. Am ajuns cu siguranţă pe un peron, putem cumpăra o apă de Lipova, putem privi linia goală, imaginându-ne cum soseşte trenul care leagă Budapesta de Bucureşti fără altă pricină anume decât aceea feroviară. Când toate gândurile care pot să-ţi treacă prin minte pe parcursul a trei sferturi de oră şi-au consumat mesajul, şi-au epuizat substanţa, aceeaşi tanti-amploiat anunţă cu voce nazală, megafonică, sosirea rapidului, turuind parcă o slujbă religioasă la secundă, din care răzbat din când în când mesaje numerice, avertismente rapide aidoma celor din reclamele la medicamente: dacăaparmanifestărineplăcuteadresa-ţi-vămediculuisaufarmacistului.
Singura consolare e că întârzierea trenului e moştenită, e ungurească, se duc şi ei de râpă. Tapiţeria e jegoasă, mesele unse şi zgârâiate uşor, o ţaţă cu pălărie mănâncă încontinuu mere şi biscuiţi dintr-o plasă galbenă de supermarket. Un moment de intimitate gastronomică, ritualic, tabietul din odaia de acasă se mută în vagonul 426, la miezul nopţii. Noroc că Peter Green cântă Black Magic Woman la căştile mp4 playerului şi după asta s-ar putea să urmeze Europa. Piesa lui Santana, vreau să zic.
Şi ce legătură poate avea asta cu bloggerii de vin, cu spumantele extra şi cu vinurile liniştite ale Casei Halewood?, aţi putea să mă întrebaţi cu candoarea cititorului care s-ar gândi că am cam luat-o razna. Păi are, fiindcă toate s-au întâmplat din pricina anume că trebuia să călătoresc la Azuga, la prima întâlnire a "breslei" celor care scriu în biţi şi pixeli despre vin, găzduită de Pivniţele Rhein. Şi am făcut asta chiar după degustarea de la Enoteca de Savoya şi festivalul cu mici şi saxofoane de la Arad. Şi fiindcă am vrut să dau puţin contrast, puţin condiment scrierilor ortodoxe care nu fac altceva decât să enumere rafinatele ingrediente olfactive pe care le descoperă în vin după o rotire graţioasă de pahar neamprentat. Fiindcă, la urma urmei, vinul e o călătorie, e anturaj, e amintire şi chiar istorie, povestea atingerilor şi repulsiilor care te duc la el, o cale de cunoaştere a lumii, o privire pătrunzătoare în jur. Dacă nu-ţi stârneşte acest al şaselea simţ, înseamnă că îl bei degeaba, precum un campion vânjos al repetitivităţii care nu apucă să se bucure de peisaj în timp ce urcă muntele în goană.
De fapt, bloggerii de vin, blogdevinii, sunt nişte indivizi simpatici, pe care-i poţi recunoaşte după numele subliniat şi albastru, dar şi după faptul că întotdeauna ţin într-o mână un pahar, iar în cealaltă un aparat foto. Până la urmă, la Pivniţele Rhein n-am făcut decât să bem super-vinuri şi să vorbim de ale noastre. Răzvan, cu ţinuta sa plăcut-discretă de Paharnic, ne-a răsfăţat cu nişte spaniole (Alma de Tobia Tinto 2004, Alma de Tobia Blanco 2006, Castellroig Brut Rose şi Castellroig
Gran Reserva), servite cu rafinament în ordinea măreţiei lor. Cu Mona şi Octav am discutat şi am râs, am polemizat pe teme monarhice, am călătorit prin Bulgaria şi Macedonia, ba am ajuns chiar în Albania, povestind de câte un etos cu aromă de struguri pe care ei l-au descoperit atunci când au evadat din Bucureşti către sud, mânaţi de o curiozitate aparte, ca nişte exploratori în grădina virgină a Balcanilor. Ciprian ne-a servit cu un vin venerabil, leat 1996, un Marques de Victoria Gran Reserva de Rioja , aflat într-o formă excelentă, de parcă n-ar fi îmbătrânit o dată cu trecerea anilor, păstrându-şi anume pentru noi, în mod miraculos, alchimic, substanţa care încântă. Iar George ne-a delectat cu un Pago de los Castellanes 2007 şi ne-a destins cu umorul său inconfundabil. În plus, am putut încerca un vin de casă, dar şi unul vechi, decreţel, poate din 1968, de culoarea toamnelor din trecut, adus de Ionuţ, amic de blogger din Galaţi.
Şi-am mai povestit cu Mona despre cazematele lui Enver Hodja (în compania lui Octav, ea le-a văzut prin excursiile oeno-balcanice) şi despre cele ale lui Dej (pe care bloggerul cu coadă lucky motanul obişnuieşte să le fotografieze pe dealul Şumigului, lângă Gătaia), iar cu Paharnicul şi Paharnica sa despre Shiraz-ul de Nederburg din 2006, Pinot Noir-ul domeniilor Viticole Franco-Române de la Săhăteni, dar şi despre Steve Buscemi în rolul său secundar din filmul The Big Lebowski, câteva valori comune, nenegociabile, care ne entuziasmează.
Nu pot să nu amintesc primirea caldă de care ne-am bucurat din partea gazdelor, organizarea impecabilă şi grija cu care ne-au întreţinut, pe parcursul unei nopţi şi a două zile, o continuă stare de bine. Am fost plimbaţi prin "odăile" cu mii de spumante, de fapt nişte hale supraterane, unice în România, în care sticlele şed pe rafturi verticale. Ni s-a explicat cum trebuie rotite, în ce direcţie, la ce unghi şi cât timp. Apoi am degustat mai multe spumante Rhein Extra, între care Brut Imperial, Brut Rose şi Sec, cu aparatele foto îndreptate către paharele înrozite, ni s-a îmbuteliat demonstrativ un spumant de-al casei, am pozat dopuri şi pe Mona cum le bliţuia într-o cuvă discretă.
Abia pe urmă a venit degustarea vinurilor liniştite produse de Cramele Halewood în România. Am distins pasiunea de pe chipul doamnei oenolog Lorena Deaconu atunci când vorbea despre creaţiile proprii. Mai văzusem la puţini oameni această expresie interesantă, când ochii capătă o strălucire aparte, iar faţa se îmbujorează, pătrunsă de adevărul înţelegerii depline a lucrurilor. Între ei se numără oenologul Gabriel Lăcureanu de la Crama Basilescu şi Clara Kardoş, oenologul clubului Vestik. Cu toţii vorbesc de vinuri frumoase, de vinuri superbe, de parcă prin gust li s-ar deschide brusc în faţa ochilor viziunea unei nimfe cu nuri irezistibili sau a unui efeb rătăcit în prezent. Am degustat din partea casei numai vinuri tinere: Fetească Albă Varga 2010 (Dealu Mare), Pinot Gris 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Murfatlar), Muscat-Ottonel 2010 (Murfatlar), Tămâioasă Românească 2010 (Dealu Mare), Theia Chardonnay 2009 (Sebeş), Kronos Pinot Noir 2009 (Dealu Mare), Hyperion Fetească Neagră 2009 (Dealu Mare), Hyperion Cabernet Sauvignon 2009 (Dealu Mare), Adrian Vineyard Single Vineyard Shiraz 2009 (Dealu Mare).
Feteasca Albă, cu iz de trandafiri şi piersici, a fost fără umbră de îndoială preferata doamnelor. Mie mi-au plăcut însă fără excepţie vinurile albe de Sebeş, dar voi gusta şi a doua oară cu aceeaşi plăcere şi Tămâioasa, şi Muscatul. Am cocoţat însă în topul meu capricios Pinot Noir-ul, un vin excelent, în dreptul căruia am desenat pe ciorna de blogger tot felul de steluţe pentru a-mi exprima admiraţia. Tot acolo a pătruns şi Feteasca Neagră, cu personalitatea ei de mândră valahă. Cabernet Sauvignon-ul, cu gustul său de vanilie şi nenumărate alte condimente exotice, a completat lista mea subiectivă. Mi-e ciudă că toate aceste vinuri, îmbuteliate anume pentru degustare, încă nu se găsesc pe piaţă. Dacă ar fi să sparg însă într-o noapte Cramele Halewood şi dacă nu aş avea prea mult timp la dispoziţie, mai întâi aş înşfăca Pinot Noir-ul. Dacă nu s-ar declanşa alarma, aş mai pune în desagii de hoţ toate spumantele Rhein Extra şi toată Feteasca Neagră. În cazul în care timpul, adică Kronos, ar fi în continuare îngăduitor cu mine, aş mai lua apoi toate vinurile albe de Sebeş. Dacă nici după atâta deranj hoţesc n-ar apărea duba Chesturii, aş mai lua şi restul vinurilor albe. Pentru Cabernet Sauvignon însă aş reveni după vreo trei ani. Anume pentru el, cu cagula pe faţă, în costum de ninja Vestik.
Când, după o noapte şi două zile, am revăzut luminile Aradului de la miezul nopţii, mi-am dat seama că citisem deja o carte de Llosa, că ascultasem în căşti câteva ore de Mariza, Norah Jones, Mark Knopfler, Katia Guerreiro şi Sidney Bechet, dar şi că băusem vinuri nepovestite la o masă cu bloggeri cu pereche, deşi fără de pereche în felul lor, de la capete diferite de ţară: Galaţi, Arad, Iaşi şi Bucureşti. Pozasem mucegaiul nobil importat, mâţele pensiunii şi umbrele bloggerilor, camera Cabernet în care am petrecut o noapte, bruma de octombrie pe acoperişul de tablă sub care clocotesc neştiut şampaniile. A trebuit să las să se aşeze toate aceste experienţe, în uşoara lor tulburare rosé, a trebuit să le decantez şi să captez apoi aburii nevăzuţi ai cuvintelor a căror umbră impregnată încearcă să redea un pic din intensitatea senzaţiilor. Şi poate că nu le-am lăsat destul în decantor, poate că am pierdut astfel o parte din aromele încă nenumite ale acestei incursiuni alături de bloggeri în lumea vinurilor neliniştite ale Pivniţelor Rhein din Azuga.

Joi şi vineri, de la SERVE la Elite, de la enotecă la bâlci, fără resentimente

Nu ştiu alţii cum sunt, dară eu, când mă gândesc la săptămâna care tocmai a trecut, îmi dau seama că am avut parte de o perioadă plină cu vârf, ale cărei gusturi amestecate îmi dau acum senzaţia unei oboseli plăcute şi... folositoare.
O fi de vină pentru acest efect blând extenuant faptul că în numai patru zile, din pură plăcere, a fost necesar să cobor (joi) în underground-ul Enotecii de Savoya pentru un rendez-vous cu Charlotte şi celelalte vinuri de la SERVE, că a trebuit să dau, pentru o seară (de vineri), pe la bâlci-festivalul vinului arădean, ca să iau apoi trenul în miez de noapte către Azuga, locul în care mă aşteptau (sâmbătă şi duminică), în tihna lor aristocrată, sub mucegaiuri nobile importate din Franţa, spumantele Rhein ale Casei Halewood. Ca să nu mai spun de intermezzo-ul matinal de câteva ceasuri (sâmbătă) în care am "degustat" turistic o parte din centrul Braşovului, bliţuind detalii, case şi oameni din bătrânul şi dintotdeauna europeanul Kronstadt.
Şi-atunci nici nu e de mirare că, tot călătorindu-mă şi tot experimentând, nici n-am mai apucat să scriu de toate astea. Am s-o fac totuşi acum, aproape cronologic, dând seamă de întâmplările recente, care au fost înghesuite în zilele unui weekend parcă atât de lung cât un întreg sezon.
Joi seară, în 21 octombrie, după cum notează, pe site-ul vestik.ro, şi soţia Pivnicerului (adică Pivnicera, căreia nu-i voi da link-ul aici), şase "vestici" au pornit către Timişoara cu microbuz şi purcel, făcând acolo joncţiunea cu alţi trei, pentru a onora invitaţia lui Dan Săvulescu la degustarea vinurilor SERVE programată la Enoteca de Savoya. În hruba selectă, plină de aparate care indică temperatura şi alte mărimi fizice care poartă de grijă marilor licori, am servit şapte vinuri, având alături o părticică din lumea bună a oraşului. Sigur, motivul primordial pentru care am dorit să fiu acolo, împreună cu clubul degustătorilor neautorizaţi, era febleţea mea, Charlotte, cuvée-ul botezat după fiica lui Guy Tyrel de Poix, stăpânul domeniilor SERVE. Şi sigur că-mi doream o reîntâlnire şi cu celălalt copil-vin al contelui, Cuvée Amaury, pe care mai avusesem prilejul să-l degust la... Crama Basilescu, acolo unde Gabi Lăcureanu a dorit să-mi ofere un înalt termen de comparaţie atunci când şi-a prezentat creaţiile oenologice, între care Ancestralele Fetească Albă şi Regală din 2009. În plus, am regăsit cu plăcere Rosé-ul Terra Romana 2009 de la degustarea ochilor închişi ("Alb, roşu sau rosé?") care a avut loc în iunie la Ceptura, între timp medaliat la Cannes şi la Decanter, după ce eu şi medicul veterinar Silviu Radu oricum îl premiasem în gând, bând cu mult mai mult decât două degete profesionale. O noutate interesantă a fost Pinot Noir-ul Vinul Cavalerului 2008, pe care însă nu m-am îndurat să-l introduc în topul meu subiectiv, aşa cum nu am făcut-o nici cu Feteasca Neagră Terra Romana 2008, cu Sauvignon Blanc-ul 2009 din aceeaşi gamă şi nici cu Fetească Albă 2009 din gama Vinul Cavalerului. Cu toate acestea, weekend-ul meu de joi până duminică a avut mereu legătură cu câte un Pinot Noir, prin Timişoara, Arad şi Azuga.

După scurta ieşire de câteva ceasuri la enoteca cu nume de prinţ eliberator, vineri m-am mutat pentru o oră în atmosfera încărcată cu arome de gulaş, de mici şi de ţâmpi la rotisor a festivalului de vin arădean. De fapt, festivalul e o mică petrecere câmpenească, desfăşurată în parcul ce poartă numele poetului naţional, cu acordeon, saxofon şi torogoată, cu crainice tv, cu două-trei gherete de vin, cu Kürtőskalács şi alte plăceri importate de la mama ardeleană de acasă. După ce am pus pe limbă, cumpărată de undeva, o Cadarcă dulceagă pe care am fost forţat s-o deşertez în iarbă, după ce m-am tot învârtit adulmecând rumenirea pulpelor de pui deasupra imenselor cutii cu jar, izul gulaşului de la ceaun şi curiosul obicei al fierberii vinului, eram gata gata să renunţ şi să o iau către casă. Şi nu din cauza vreunor ifose de mare domn (pe care oricum nu le pot afişa în calitatea mea de fiu al satului bănăţean Ferendia), induse de hruba de cinci stele unde tocmai degustasem nişte vinuri premium. Nu. Ci pur şi simplu fiindcă era un pic improprie denumirea a tot ceea ce se petrecea acolo. Oricum aveam şi altceva de făcut, să prind, de pildă, trenul de ora 0,07 spre Braşov.
Din fericire, am dat şi pe la standul Wine Elite, un mic producător de la Mâsca, unde chiar dacă n-am putut servi, pe bani, un pahar din Merlot-ul baricat 2006 ori din Pinot Noir-ul baricat din acelaşi an, m-am putut delecta totuşi cu un vin la pahar de 200 ml. Un sec Merlot foarte tânăr şi... neliniştit, care a trecut foarte repede la stand şi din care m-am văzut obligat să-mi rezerv ultimii 4 litri, la pet-uri de 2 litri. Baxul l-am completat cu un Burgund Mare din 2008 (un soi puţin apreciat de oenologul Vestik, însă de care eu mă simt atras iremediabil) şi cu alesul şi încă negustatul Pinot Noir de acum patru ani, vinuri care deocamdată şed cuminţi în arcadele vinotecii mele. Şi-apoi am luat trenul, cu Pivnicera de mână, către toate degustările pe care cineva ni le-a pregătit cu grijă în pivniţele furnizorului Casei Regale. (va urma)

Ciornă de călătorie cu bloggeri, love story şi gusturi uitate din veacul trecut şi chiar din celălalt

La sfârşit de săptămână voi lua trenul de Braşov, îmi voi imagina că mă aflu în Orient-Express, îmi voi pune în păr bigudiuri din dopuri de vin, voi păta şerveţele cu scrieri carmine, pregătit să discut lucruri bune despre vin cu bloggerii rătăcitori şi de nişă ai acestei pasiuni cu postgust prelung. De fiecare dată când vin... şi plec într-o astfel de depărtare, care înseamnă mai ales apropiere între oameni, e ca şi cum aş aprinde o lampă de degustare pentru a distinge mai bine culoarea învechirii, corpolenţa licorilor în jurul cărora gravitează o anume poezie a simţurilor.
După ce au tot scris de-a lungul anilor despre tanini şi gusturi uitate şi regăsite într-un pahar cu vin, fiecare de capul lui în vreun Bucureşti aglomerat, grăbit şi babilonic, în vreun Galaţi cu străzi largi şi nesfârşire de Dunăre, în vreun Focşani de vacanţă ori prin Aradul provincial şi imperial, bloggerii de vin s-au gândit să-şi dea întâlnire la Pivniţele Rhein - Azuga. Mail-urile au curs fără încetare în ultimele săptămâni, ideile au fost scoase din joben precum iepurii albi, ne pregătim să golim sticlele pe gât ori la chiuvetă, după caz, vom vorbi de ale noastre între două plecări pe la festivaluri şi degustări.
Într-o dimineaţă de toamnă, în răgazul de câteva ore înainte să iau vreun microbuz ori tren de Azuga, mă voi plimba cu soţia pe străzile Braşovului, cu ochii la Biserica Neagră şi la detalii medievale. Şi-mi voi aminti, poate, de festivalurile studenţeşti ale anilor '80, de viaţa fără de curent şi fără de vinuri, de revista Forum studenţesc. De vremea când încă mai trăiau şi creau Laurenţiu Ulici şi George Şerban, de reportajele aproape necenzurate şi camerele de cămin înguste în care ne-am îmbătat pentru o noapte, de disperarea acelei închideri în care am fost totuşi atât de liberi.Apoi vom pleca din Braşov şi din această amintire fugară pentru o întâlnire cu chipurile virtuale ale bloggerilor care vor prinde contur real în realitatea cu decantoare şi sfeşnice de la pensiune.
O ironie cumva istorică face ca legătura mea cu Azuga să ţină nu de vin, ci de bere: un strămoş al soţiei a deţinut cândva acţiuni la cunoscuta fabrică din localitate. Pe la 1860-1870, înstărita familie germană Waller număra opt copii: patru băieţi şi patru fete. Unul dintre băieţi a devenit preot, însă ceilalţi trei au ajuns acţionari ori proprietari la câte o fabrică de bere. La Kecskemét, Pankota (adică Pâncota) şi... Azuga. Una din cele patru fete s-a îndrăgostit de un dogar pe nume Engelhardt de la fabrica fratelui său din Pâncota. Printr-o niciodată iertată - de către Walleri - mezalianţă, cei doi s-au căsătorit şi au avut 17 copii. Al 17-lea dintre ei era tatăl bunicii soţiei mele, adică tatăl lui Nagymama.
În urmă au lăsat poveştile şi nişte poze îngălbenite din care zâmbesc austro-ungar consoarta dogarului, fiul său Karol alături de soţie, ori Nagymama: la un an, într-o poză groasă pe care scrie Buffalo 1908, ori pe la 20 de ani, alături de amicii din Pâncota anilor '30 şi de câinele suit pe geam, al cărui nume s-a pierdut în negura timpului.
Poate însă că nu tocmai despre toate întâmplările astea din ultimii 140 de ani mi-am propus să vorbesc aici. Fiindcă nu berea şi nici poveştile de dragoste ale anilor 1870, 1900, 1930 ori 1980 mă atrag numaidecât la Azuga. Căci acolo, la timpul prezent, noi vom roti din încheietura mâinii paharele cu vin, vom pune blogurile la cale, vom născoci organizaţii independente şi platforme comune şi vom produce gânduri, metafore şi vorbe pentru postările viitoare.

De la "viszontlátásra" la "dobar dan", de la Egri Bikavér la Vranac

Arad - Nădlac - Budapesta - Eger - Timişoara - Vârşeţ. Să treci prin toate aceste oraşe în câteva zile, să iei parte la două festivaluri ale vinului, ba chiar să te abaţi şi pe la Şiria şi Pâncota în căutarea unor butoaie şi robinete şi prese de struguri pentru părintele aproape octogenar de la ţară care tocmai a plantat vie în grădina de acasă şi se pregăteşte să facă vin, poate părea o adevărată zăpăceală vini-viticolă. Şi gândiţi-vă că nici n-am pus socoteală degustarea cu 39 de vinuri de la Recaş, pe domeniul lui Mr. Cox. Toate însă s-au întâmplat aidoma, chiar aşa, dintr-un capriciu al călătoririi, dintr-o nevoie de a degusta lumea prin vinurile şi viile sale, panoramând-o şi turistic, şi senzorial, până reuşeşti să o cuprinzi în toată splendoarea sa contrastantă, de la urban la rural, de la acasă la străinătate şi chiar de la viszontlátásra la dobar dan.
Aşadar nici bine nu ne-am întors de la Budapesta şi Eger, nici bine nu s-a uscat cerneala virtuală a postărilor pe blog şi nici bine nu s-au estompat în memorie culorile vii ale Pestei şi Dunării văzute din Bastionul Pescarilor şi geometria parcelelor cu viţă-de-vie cuprinse imaginar cu ochi de muezin din minaretul egerian, că am şi luat drumul Vârşeţului pentru încă o sărbătoare a vinului. Ca Pivnicer, aveam speranţa că voi găsi acolo toate vinurile recomandate de Florin pe un forum al blogului cu multe, multe luni în urmă (Smederevka, Vranac, Crna Tamianika etc.), aşa că am luat alţi trei membri ai clubului Vestik şi ne-am îmbarcat în maşină, cu aparatele foto de gât, tăind-o cu nu spun ce viteză către Vama Stamora Moraviţa. Un drum cunoscut, pe care-l fac ori de câte ori merg la Ferendia, cu ochii la culmile Sârbiei şi cula Vârşeţului. Cula e de fapt un turn de apărare situat pe una din înălţimile la poalele cărora se întinde oraşul de 55.000 de locuitori al Voivodinei. Am trecut iute pe lângă supermarket-urile Timişoarei, am traversat Timişul cu pescarii săi de serviciu, Jebelul cu radare şi Voitegul cu cazemate în grădină, am călcat în mare viteză centura Detei şi le-am făcut cu mâna poliţiştilor de frontieră care-şi făceau veacul la ieşirea din Denta, undeva lângă clădirea părăginită a cărei glorie a apus o dată cu embargoul. Ne-am tot apropiat de culă, care era înconjurată de nişte nori negri pe care meteorologii îi anunţaseră ca fiind de ploaie pe toate site-urile posibile, şi am ajuns în vama noastră. Coadă şi lentoare, TIR-uri şi vameşi scrupuloşi. 20 de minute de aşteptare. În vama sârbească am constatat inocenţi că nu aveam carte verde, drept pentru care ne-am întors la ai noştri şi am cumpărat una de la un amploiat care juca table cu computerul în vreme ce completa absent absolut toate datele maşinii. Apoi am întâlnit-o iarăşi pe vameşiţa sexy din vama sârbă, care ne-a spus: "Drum bun!".
Şi iată-ne la Vârşeţ, după două ore de la plecarea din Arad. Oraşul e plin de contraste: aici vezi paragină şi clădiri picate, acolo renovare şi termopane, aici hoteluri paralelipipedice tipice comunismului, acolo pensiuni de cinci stele cu belvedere şi piscină şi piramide de sticlă. Un talmeş-balmeş viu colorat, o întoarcere în trecutul apropiat al anilor '90. Pe şosea admiri câte un jeep de la o îndepărtată şi desfiinţată bază NATO, treci pe lângă fabrici de ciocolată şi de plecuri, apoi vezi centrul sportiv Millenium, parcă decupat din alt film. Peste tot găseşti maşini vechi, Zastave şi Citroen-uri cu tăblăria ruginită, şi oameni de tot felul care forfotesc, cu bucuria lor indecentă de a trăi clipa. De fapt, festivalul vinului se suprapune cu un imens bâlci, întins pe toate străzile centrale, la care participă mii şi mii de oameni. Nu e loc de parcare în centru, dăm ture şi în cele din urmă ne oprim pe o stradă în pantă, cu case superbe cu şolocaturi, cu porţi proaspăt vopsite, dar şi cu cocioabe căzute, cu blocuri cochete şi cu un atelier de fotograf cu nume românesc. Un amalgam de emoţii, de senzaţii mă încearcă în acest oraş pestriţ, în jurul căruia gravitau cândva, pe când Banatul imperial nu fusese încă tăiat în două, toate satele româneşti de pe o rază de 30-40 de kilometri, inclusiv Ferendia, satul copilăriei mele. Tata povestea că, înainte de primul război mondial, ferendenii mergeau sâmbăta la Vârşeţ, unde era un birt foarte mare, al Cătiţei lu' Steia, care putea să primească până la 100 de căruţe, oferind cazare pentru oameni şi adăpost pentru animale. La Vârşeţ, ei vindeau animale şi cereale şi cumpărau, între altele, ţuică şi... vin. După război, mulţi bănăţeni de dincoace de graniţă şi-au căsătorit copiii în localităţile apropiate din Serbia. Până la al doilea război mondial, cei stabiliţi acolo veneau cu căruţele pentru a-şi lucra pământul din România. La fel se duceau românii în Iugoslavia. Şi nu ratau nici o rugă, nu contează de care parte a frontierei era. O soră de-a bunicii mele, de-a Mumei, chiar a rămas la sârbi după împărţirea Banatului. Astăzi eu călătoresc aproape întâmplător aici, şi lumea dispărută de ieri şi de alaltăieri mi-e greu s-o înviez în cuvinte pentru tatăl meu. Tot ce pot face e să-i cumpăr drept cadou o răchie de loză, adică din struguri, care aşa se şi numeşte: LOZA. Şi pe care vânzătorul mi-o oferă zâmbind.
În centru e forfotă, e plin de oameni şi baloane, printre care se strecoară şi două mascote ale vinului. Pe o scenă se desfăşoară un carnaval al copiilor, cu Albă-ca-Zăpada şi Petra Pan şi Kapetan Kuka, noi bem o cafă pe terasa unei pieţe în renovare. Peste tot adie mirosul de purcei şi miei prăjiţi pe rotisoare gigantice, e fum de grătare şi urlă muzică de tot felul la sutele de terase şi chioşcuri, peste tot pleskaviţa şi bere Jelen, Cipiripi şi Eurocrem. Asta e ceea ce a mai rămas din Iugoslavia. În general, preţurile sunt mai mici decât la noi, iar oamenii mai prost îmbrăcaţi, însă foarte veseli şi angrenaţi cu totul în sărbătoarea asta a oraşului care înseamnă viermuială şi comerţ de tot felul. Ni se face foame şi ne vedem nevoiţi să ne aşezăm la o terasă cu chelneri bizari, în imediata apropiere a catedralei catolice. Unul dintre ei, sosia perfectă a lui Radovan Karadjici, se apropie într-un târziu de masa noastră să ia comanda. Îi cerem un meniu şi se răsteşte indignat la noi, spunând că nu are aşa ceva. Aşa că să facem bine să spunem ce dorim. Şi dorim câte o pleşkaviţa şi câte un suc, drept pentru care ne ia farfuriile, pune nişte tacâmuri şi atrage atenţia unuia dintre noi, în speţă unei doamne, că şerveţelul din mâinile ei aparţine de farfuria alăturată, adică de al cincilea loc, neocupat, să facă bine să-l pună înapoi. Bizar, foarte bizar. Lume de tot felul trece pe lângă masa noastră, omenire modestă, oameni ponosiţi, puţini trecători cocheţi, familii cu mulţi copii, cărucioare, scutere, maşini Zastava gata să-şi dea obştescul sfârşit, turişti întâmplători cu aparate foto, ţigănie de mărfuri ieftine şi aşa mai departe. Pleşkaviţele sunt imense, nu pot fi consumate în întregime, iar chelnerul karadjician ne aduce o notă umflată şi întreabă în ce an va trece România la moneda europeană, după care nu uită să afirme că e vai ş-amar de UE. Bizar. Plătim şi evadăm din naţionalismul de terasă.
Un ins cu bonetă militară din alte vremuri, beat, cu berea în buzunarul de la salopetă, cu mustăţi răsucite în sus, pozează alături de trei turişti simpatici. Bucătarul învârte purcei deasupra grătarului, partizanul îi vorbeşte aprins, clătinându-se în beţia lui. Noi scoatem dinari din bancomat şi cumpărăm vinuri şi vişinată şi halva cu susan şi săpun de capră şi pahare cu însemne şi răchie de loză şi tricouri cu cula şi I love Vrsac. Toate amănuntele şi bucuriile de dus acasă. Apoi căutăm vinul Harizma şi întrebăm de vinoteci. Găsim una, după un sfert de oră de mers pe străzi, după ce un buticar cu care ne-a târguit în sârbeşte ne-a salutat atât de familiar cu: "Sănătace!". Iau câteva vinuri, între care şi un Vranac. Ne întoarcem la bâlci-festival, cumpărăm suveniruri din infocentrul turistic şi pozăm vânzători haioşi şi comerciante drăguţe în costum popular. Unele străzi poartă nume criptice, chirilice, însă majoritatea au denumiri scrise cu caracterele familiare nouă, latinilor din Carpaţi. Numele instituţiilor sunt inscripţionate trilingv, în sârbă, română şi maghiară.
După ce-am umplut portbagajul cu sticle şi alte amintiri, suim către culă pe drumul dificil, abrupt şerpuitor. Însă nu ajungem decât până la Villa Breg, un hotel de cinci stele situat cam la mijlocul dealului, la jumătatea distanţei de culă. Terasa ei ne oferă o privelişte minunată, tot oraşul se întinde la poale, cu bisericile sale atât de diferite, cu terenurile sale de sport, cu spitale şi bălţi de pescuit. Servim cafea şi îngheţată şi admirăm ştaiful, standardul neaşteptat de înalt. Urcăm până la lăcaşul catolic de pe deal, pozăm viile de la poale, maşinile şi praful stârnit, căţeii străzii şi duduile care urcă ori coboară treptele aparent fără un scop anume. La sfârşit ne alintăm cu două clătite cu Eurocrem, pe terasa pizzeriei Masters, cea mai bună din oraş, cum ar zice Horaţiu, unul dintre "vestici". Ne gândim la marii absenţi Titi&Clara şi ne întrebăm cum ar fi suportat, în demnitatea lor austro-ungară, surprizele acestei călătorii vrsaciene. Apoi se întunecă şi pornim către casă prin aceleaşi vămi desuete în care angajaţii joacă pe computer tot felul de games-uri puerile. În final plănuim mai multe călătorii, la Novi Sad şi Belgrad, la Budapesta, Szentendre, Visegrád, Esztergom şi Eger. Iar unul dintre noi îşi numără în palmă ultimii dinari, monedele primite ca rest, şi constată că s-au amestecat cu forinţii rămaşi după fabuloasa consumaţie de pe Váci utca şi din Liszt tér. Câtă globalizare, ce babilonie!


Galerie foto