O mică dilemă pentru iubitorii de baschet şi vin

Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?

O seară cu butoiul potir şi butoiul de inimă albastră la Palatul Barrique din Timişoara

Mi-am spus că trebuie să evadez cumva din monotonia acestei toamne fierbinţi. Acasă, la Arad, ningea cu frunze galben-pal şi nişte muncitori tăiau o groapă pentru conducte. Şi ce poţi să faci atunci când se lasă seara şi toate zgomotele încearcă să înceteze, să apună într-un bâzâit din ce în ce mai slab?
Poate că ai avea chef de o expoziţie de artă în alt oraş. De baricuri sacre, de pildă, în Timişoara, de pildă, la Palatul Baroc (sau Barrique?), de pildă.
Nu e prima dată când dau fuga în oraşul cosmopolit de pe Bega. N-am mai făcut-o însă pentru tradiţionala degustare de joi de la Enoteca de Savoya, ci pentru o degustare de artă la baric la Muzeul de artă timişorean.
Era seară şi fum, şi Timişoara m-a întâmpinat cu blândeţe, cu blândeţea provinciei, cu dalele imperfecte ale Pieţei Unirii, cu amici renegaţi şi vechi colegi de breaslă, de presă tipărită a anilor '90. Pe scările muzeului, mulţime de lume bună şi nebună, de fotografi şi miliardari, de dascăli universitari şi artişti boemi, de femei frumoase şi duduiţe şui. O înghesuială neobişnuită pentru un vernisaj de artă.
Dintre miile de vinuri cu care te poţi întâlni agreabil într-o viaţă, organizatorii de la Enoteca de Savoya au ales să servească invitaţilor Vinicerul roşu al Cramei Basilescu drept vin al casei. L-au băut, mai mult sau mai puţin inspirator, jurnalişti decrepiţi cu coadă, miliardari stilaţi, doctori, studenţi şi artişti de tot felul ai momentului. Mai multe baricuri, obţinute via Davino, s-au transformat în obiecte de artă. Am putut vedea butoiul de inimă albastră şi auzi butoiul cu clinchete, întâlnind şi butoiul cu pene, butoiul cu poezie, pe cel cu mână stângă şi, după un timp şi nevoită strecurare prin publicul dens, cercetător, am dat şi de butoiul pian, de butoiul femeie şi de butoiul potir.
Când forfota s-a mai domolit şi am putut savura, prin ochiul obiectivului digital, singurătatea provizorie a exponatelor, mi-am privit preţ de câteva secunde chipul rotund în oglinda multicentenară a fântânii Palatului Baroc. Robert Şerban lua un interviu unui artist local, Marcel Tolcea conversa cu o doamnă blondă în arcul strâmt al unei încăperi, câţiva autori îşi contemplau opera barică alături de prieteni, ziarişti şi admiratoare. Fotoreporterul şi operatorul Ioan Tasi potrivea camere şi trepiede în spaţiul restrâns şi fără-de-oameni al unui colţ de expoziţie pentru un interviu la noua televiziune, periurbană. Mariana, amfitrioana atât de plăcută a Enotecii de Savoya, epuizase Vinicerul şi pe sine însăşi de atâta forfotă şi servire, greii expoziţiei coborau şi urcau nişte scări parcă în căutarea spiritului viu al întregii întâmplări.
Am revăzut chipuri uitate de timişoreni telegenici, personalităţi şi anonimi, domnişoare şi bunicuţe culturale şi mulţi copii dând mâna cu butoaiele, strângându-le degetele, roţile, penelurile, inimile, ciufulind părul femeii care curge din baric, cântând la clapele pianului cu doage. Din când în când, am putut surprinde indiscret cu privirea şi aparatul foto câte un chip de femeie contemplând, after hours, un alt chip întors de femeie, umbra inversă a unei mari nedumeriri, dar şi puştoaice cu melon şi blonde pozând fazani împăiaţi pe butoiul cu pene.
Am ştiut atunci că poţi să îmbraci adevărul în doage, să-i dai maramă peste curbura planetară a lemnului, să fii invitat la o degustare cu Sfântul Graal în mână. Un trandafir alb, de plastic, se suprapunea chipului unei femme fatale, toate privirile erau încărcate de curiozitate, de şarm, de neînţelegere.
Apoi s-a făcut puţin noapte, iar lămpile luminau gălbui cărările cubice ale Pieţei Unirii, Domul ştiut al locului. O lună aproape rotundă se suise undeva deasupra Palatului Baroc, iar aparatul foto mânuit uşor stângaci transforma oamenii în năluci ieşite la promenadă.
Am ştiut că sunt acasă abia atunci când am regăsit dala cu harta cetăţii, undeva în rezervaţia barocă cu faţade decrepite, în locul în care oamenii conversează de sute de ani în nemţeşte, ungureşte şi sârbeşte fără ca nimeni să declanşeze pe loc vreun război, pogrom ori intifadă. Copii cu mama de mână, domni la costum şi pantofi cu şpiţuri, studenţi cu bascheţi şi blugi jerpeliţi.
Şi-atunci mi s-a făcut poftă să ies, să uit, să mănânc şi am intrat, alături de nişte vechi prieteni, la restaurantul Karageorge. Afară se aprinseseră luminile unei alte nopţi care va trece şi toate personajele expoziţiei rămăseseră singure în Palatul Baroc, oarecum părăsite în sălile şi pe culoarele care în urmă cu câteva clipe fuseseră înţesate de oameni. Şi noi, ca şi ele, exponate vii, semnificante, într-un restaurant cu muzică sârbească, supă de tăiţei şi chelneri amabili. Când am pornit către Enoteca de Savoya, după un festin de luni seara cu pâiniţe, supă şi şniţele, mai rămăsese timp atât cât să deschidem în patru o Fetească Neagră de la Basilescu şi să flecărim cu amfitrioana de tot şi de toate.
Mi-ar plăcea să mă prostesc şi eu, să colorez butoaie şi să le aduc în văzul lumii, să transform sticlele şi dopurile în idei, să sculptez în vin trupul feminin al adevărului. Să născocesc un extinctor pentru băuturile incendiare, un colind pe butoi interpretat la două ori la patru mâini, o melodie pentru baric şi orchestră despre prelungirea taninilor în trup de om.
Nu ştiu dacă mai rămâne timp pentru asta. La un moment dat se face târziu şi trebuie să te întorci acasă, la cuib. În goana maşinii, lămpile sunt puţine şi alunecă bizar, ca nişte năluci.
Aradul se arată ca o orgă de lumini de pe noul pod care trece deasupra unei viitoare şi iluzorii autostrăzi. Beculeţe pâlpâind învăluite în smogul prin care trec către casă, către culcuş, către underground.
Dacă stai ascuns o vreme între pereţii pivniţei arădene, şi Timişoara ajunge să pară un acasă, unul mai îndepărtat. Şi-ţi dai seama că un artist anonim, în loc să scrijelească pe propriile butoaie clape şi rotile şi numele prinţului eliberator al Banatului, s-a apucat să scrie, mult mai prozaic, Pankota pe butoiaşul de la subsol. Deh, fiecare cu Barrique Art-ul său...
Galerie foto: Foto Pivnicer, Foto Constantin Duma

Underground arădean cu simpatii şi amărăciuni timişorene în alb-violet

Printre miile de foldere care se găsesc în cele şase computere ale casei mele se numără şi unul numit cât se poate de clar, de sugestiv: HAI POLI! Desigur, unora li s-ar putea părea ciudat ca un arădean să ascundă o asemenea blasfemie pe hardul calculatorului. Să spunem atunci că, de fapt, sunt doar un timişorean exilat la Arad din motive de soartă şi din alte cauze prea lungi ca să le înşir aici. Şi să vă explic aşadar ce anume ţin cu sfinţenie în folderul cu pricina.
O minge cu şiret din anii '70. Foarte asemănătoare cu cele din anii '20-'30, adică din timpurile în care Chinezul şi Ripensia câştigau campionatul României. Chipul sepia al lui Nedelcu. O sticlă de lapte, goală, din cele pe care ni le împărţea antrenorul prin '76, după antrenament, la baza UMT de la Pădurea Verde. Articolul O ligă pentru noi înşine. Tricouri decolorate mirosind a Dero. Tenişi chinezeşti. Poze cu victoria lui Poli cu Dinamo din 1987, 2-1, când era cât pe-aci să-ncepem revoluţia. Mutra frustrată, negricioasă, a lui Lucescu ameninţându-ne cu retrogradarea. Generali bucureşteni cu chipie sovietice. Pletele lui Păltinişanu fluturând în vântul victoriei cu Celtic, 1-0. Albume cu mii de chipuri de timişoreni care au crezut în victorie. Mândria de a fi bănăţean. Adică de a mă fi născut şi a fi trăit într-un loc din care oamenii nu pleacă, din care nu emigrează, ci în care vin, tot vin. Numele ungureşti ale lui Dobay şi Kotormany. Poze vechi cu Chinezul, Ripensia şi Poli. Anticomunismul din mine. Fericirea de a elimina Şahtiorul brazilian al aceluiaşi Lucescu. Discuri zgâriate cu Phoenix. Vederi alb-negru din Timişoara, cu Corso şi Surogat. Slujnice din Regat pe Surogat. Cam asta ţin în folderul ăla. Şi un fular pe care scrie acelaşi lucru, HAI POLI! Şi coiful de cavaler. Şi nesfârşita nostalgie după mirosul ierbii de pe stadioanele timişorene. Şi emoţia duminicilor (sau sâmbetelor) când călătoream pe scările tramvaiului şase (pentru necunoscători, Timişoara are tramvai de la 1867) din Piaţa Traian până la stadionul 1 Mai să aplaud cum Timişoara bate Bucureştiul, cum Politehnica bate echipa Miliţiei, Armatei şi Securităţii. Şi programele cu litere roz ale meciurilor şi cojile de seminţe mestecate febril. Şi dezamăgirea înfrângerilor cu arbitri. Şi ghetele de colecţie ale lui Giuchici, Pascu şi Varga. Şi figura severă, incoruptibilă a lui Jackie Ionescu, într-un trening de câştigător al Cupei. Şi plăcerea de a povesti despre toate astea cu concitadinii trecuţi de patruzeci de ani (druckeri, pentru neavizaţi). Şi fair-play-ul pe care alţii nu l-au avut şi nu-l vor avea poate niciodată. Şi întreaga civilizaţie a Vestului (pentru turişti, în 1884, Timişoara era primul oraş iluminat electric din Europa). Şi cele zece titluri ale Timişoarei câştigate pe teren înaintea comunismului de ieri şi de azi. Şi credinţa că fotbalul e un vin străvechi, din perioada interbelică.
Când scotocesc prin folderul HAI POLI! îmi dau seama câtă tristeţe emană bucuria altora. A celor care astăzi sărbătoresc retrogradarea echipei de pe Bega. Căci a doua zi, când se vor trezi din beţia de a fi campionii unei mari mârşăvii, vor realiza că trăiesc tot în acelaşi târg deprimant, printre milenarii câini vagabonzi, printre gunoaiele şi bojdeucile la care duc încă neconstruitele lor autostrăzi. Vor continua să ia şi să dea şpaga aşa cum dai o duşcă pe gât, din generaţie în generaţie, ca pe o ştafetă slinoasă, transmisibilă, ca pe o tradiţie, ca pe o fatalitate ancestrală. Fără speranţa că într-o bună zi, printr-un accident genetic ori politic, se mai poate schimba ceva.
Şi ca să-mi alung dezgustul, îi invit pe Mimo, pe Manea, pe Roti, pe Vlătă şi pe Vlaicu la o miuţă la Pădurea Verde. Nu uit să-i chem şi pe Dembo şi Dumitru, să dea şi ei un gol la păianjen, un gol aproape imposibil de surprins cu aparatul Smena din copilărie. După meci vom merge să bem ceva la Cina, iar ei vor lua apoi avionul de Guadalajara şi Los Angeles, împreună cu naţionala, intrând la loc în televizorul cu pureci care ne-a adus atâta bucurie din 1970 încoace.
Dacă vreau, uite acum deschid uşa cămării cu damigene şi sticle goale şi mici cisterne pline cu vin. Şi ce văd? Acelaşi fular cu HAI POLI!, printre cele mai felurite obiecte care populează cotloanele pivniţei mele arădene. Printre poze vechi şi printre aparatele ruseşti care le revelează, printre ţuici de Ferendia şi vişinate de Podgoria, printre dopuri, tirbuşoane şi cutioare pline cu suveniruri. Fularul îl poartă chiar şi statueta - suport de sticlă cu chipul de tablă al unei bătrâne doamne berbante, ţinând poşeta într-o mână şi paharul de vin în cealaltă. Îl regăsesc până şi în arcadele vinotecii, ca laitmotiv al simpatiei şi amărăciunii mele în
alb-violet.
Dacă vreau, chiar acum deschid valiza cu amintiri, cu obiecte RSR-iste, cu carnete de şcolar şi legitimaţii de pitic la UMT, cu foi cu pătrăţele cu lucrări de control şi meciuri de go. Şi ce găsesc? Un program oarecare cu un meci amical din 1989, Politehnica Timişoara - Universitatea Craiova. O mică amintire cu colţurile îndoite, despre echipa asta retrogradată, de 11 jucători şi 400.000 de oameni, care într-un decembrie mai fierbinte decât altele v-a scos pe toţi din foame şi v-a adus pe toţi în Europa. Şi văd că asta n-a folosit la nimic.

Siena - trei vinuri şi cinci sute cinsprezece trepte

Îmi ţin amintirile prin cele mai neaşteptate cotloane. Unele sunt fişiere de imagini, de text sau de film, aruncate prin folderele computerelor bătrâne. Altele au fost scrise de mână cu pixul prin câte-un carneţel acum prăfuit, ascuns în geamantanul de armată. Iar unele sunt întipărite înlăuntrul meu, în biblioteca simţurilor, în enoteca sentimentală, şi nu prind formă decât la vreun imbold inexplicabil, care mă face să scriu şi să le aduc la vedere mai mult pentru mine însumi decât pentru vreun Vineri ori pentru restul oamenilor care locuiesc departe de insula mea.
Am găsit un carneţel cu copertă roşie, cumpărat la repezeală de la vreun chioşc anodin, la gândul că mă voi reapuca de ţinut jurnale. La ce bun? L-am umplut totuşi cu povestea uneia dintre călătoriile în Italia, înregistrând febril, fără să ştiu de ce şi pentru cine anume, experienţa aceea copleşitoare. Aşa am găsit şi însemnările despre Siena, un oraş încremenit în timp, în timpul medieval, pe care l-am vizitat cu Pivnicera de mână, călătorind cu autobuzul din Florenţa. Le arunc aici, în marele ocean al internetului, precum un răvaş în sticlă despre care nu ştii dacă va ajunge vreodată la ţărm.
"Părăsim Florenţa pe drumul care trece pe lângă San Gimignano şi Montereggioni. Autobuzul e plin de japonezi care coboară la San Gimignano. Privirea înregistrează peisaje de vis, locuinţele cochete de pe dealuri, aceeaşi eternă frumuseţe toscană. După o oră şi un pic suntem la Siena. E altfel. Nu că n-ar fi totul atât de vechi, de medieval. Nu că n-ar fi extraordinar să o iei la pas pe străduţele astea de când lumea, care urcă şi coboară, pline de biserici şi lupoaice hrănindu-i pe Romulus şi Remus. Totul însă e mai provincial în comparaţie cu Florenţa, mai mic, mai concentrat, iar oamenii parcă poartă pe chip înfrângerea acestei depărtări faţă de centru.
Siena, de la Senius, fiul lui Remus, întemeietorul oraşului. Au avut aspiraţii măreţe sienezii. În ultimul mileniu. Şi-au dorit să devină să transforme cetatea în capitala Toscanei. I-au înfrânt pe florentini pe la 1260 şi a urmat un veac şi ceva de înflorire, timp în care au clădit majoritatea construcţiilor impresionante din oraş, Palazzo Pubblico şi piaţa centrală în formă de scoică. Au avut parte însă de mai multe ghinioane. În veacul al XIV-lea i-a lovit ciuma şi au murit în masă, iar pe la 1550, în urma unui asediu florentin, au murit şi mai mulţi. De atunci au decăzut în comparaţie cu învingătorii florentini, fiind condamnaţi la închistare, la nedezvoltare şi provincialism.
Se simte asta parcă şi astăzi în privirile oamenilor. Turiştii sunt un pic mai puţini, străzile un pic mai degajate. Palazzo Pubblico, cu piaţa, un loc superb. Enoteci, magazine de tot felul, dar care parcă nu au stilul, nu au rafinamentul florentin. Pozez porumbeii obraznici care curăţă firimiturile şi sparg paharele de pe mesele teraselor, sub ochii turiştilor nordici indignaţi. Mă sui în turn, 515 trepte, Pivnicera rămâne la bază. Privelişti minunate, sute de poze, cupluri de turişti care-mi cer să-i imortalizez cu aparatul propriu, lumea se întinde la picioarele mele şi eu o digitalizez neîncetat şi încântat, digitalizez clipa. Mă scobor şi dau zoom pe fântâna centrală din piaţă. Vedem apoi, în doi, muzeul din vechea primărie, cu frescele bunei şi relei ocârmuiri. Muzeul miroase a bătrâneţe matusalemică, e mai puţin îngrijit, mai puţin restaurat decât orice alt muzeu florentin. Probabil că sunt şi mai puţini bani aici.
Devorăm câte o felie de pizza, bem o Corona la două pahare, savurăm un tiramisu. Totul e un pic mai ieftin, doar suntem la Siena. Un neamţ blond şi aseptic citeşte ceva în ghid şi alungă porumbeii care i-au aterizat pe masă; noi plătim chelnerul abulic, rupt parcă din filmul Petrecerea cu Peter Sellers. E o melancolie aparte aici, în oraşul lui Senius.
Intru apoi prin câteva enoteci, din care mă încumet să cumpăr un Antinori, Tignanello 2005, dar nu mă încumet să vă spun cu cât. Şi mai iau alte două vinuri scumpe, suveniruri cu tanini. Se înnorează încet, parcă Siena vrea să ne alunge când ajungem în Piaţa Domului. Privim biserica superbă, cu coloane din marmură albă şi neagră. Materialele au fost cărate de locuitori acum multe sute de ani, din dorinţa de a crea aici cea mai mare biserică a creştinătăţii. Numai că o parte a domului a rămas neterminată, după cum arată un zid enorm şi decăzut, semn al ghinionului care a lovit oraşul. În lăcaş, un amvon al lui Nicola Pisano, lucrare impresionantă de la care nu ne putem lua ochii. Poate că acest dom e biserica toscană care ne-a impresionat cel mai mult. E pustie piaţa când plecăm şi plouă tot mai tare şi mai tare. Ducem cu noi în rucsacuri trei vinuri nepreţuite, dar şi amintirea unui oraş frumos şi trist, condamnat pe vecie să trăiească în umbra măreţei Florenţe."
Într-un fel, păstrând dureros proporţiile, Siena, vecina mai mică a Florenţei, a avut aceeaşi soartă precum Aradul faţă de Timişoara. Siena şi Fiorentina, UTA şi Poli. Simţi schimbarea de aer şi de atitudine de îndată ce cobori, din tren ori din maşină, în oraşul de pe Mureş. Simţi provincia provinciei. Şi rivalitatea zadarnică, afişată la nivel de pancarte, discursuri politice ori pur şi simplu ca bârfă curentă. Iar dacă eşti străin, timişorean ca mine, exilat la Arad, nu poţi să te consolezi decât cu frumuseţea decrepită a clădirilor, cu imensitatea Mureşului şi cu izul de Austro-Ungarie părăsită. Fiindcă prietenii nu pot fi de aici, din acest timp, din acest spaţiu. Fiindcă toate amintirile sunt din altă parte, de pe malul altui râu, din secundele altui timp.