Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?
Steve Buscemi, an American actor
Acum 11 luni
Sclipeste a Golem...Frumos, ca intotdeauna. La multi ani, Pivnicerule!
RăspundețiȘtergereLa mulţi ani, George!
RăspundețiȘtergereDacă te referi strict la vin, nici nu poate fi vorba de Golem în postarea cu pricina. O dată fiindcă eu am avut de la bun început o problemă în relaţia cu acest cupaj, numit iniţial, într-un mod sublim după părerea mea, Perfectio; am avut privilegiul să-l degust atunci când nu purta decât o etichetă de mână şi mi-am dat seama, constatând cât de neomogen este, că pentru mine nu reprezintă decât ilustrarea unei căutări zadarnice şi cumva forţate a perfecţiunii. În schimb, mi-a plăcut Feteasca Neagră, aceea ancestrală, chiar dacă înecată într-un alcool vizibil şi defectuos de pe la jumătatea postgustului. Apoi, trebuie să ştii că, după rebranduire, dincolo de conţinutul care nu e pe gustul meu, n-aş ingurgita nici în ruptul capului un vin numit astfel, Golem. Dincolo de sonoritate, semnificaţia este una cumplită: putea fi foarte bine numit Frankenstein, Hitler ori Stalin (aşa s-ar fi vândut şi mai bine), de vreme ce reprezintă eşecul unei creaţii umane care încearcă s-o imite pe cea divină. Imaginează-ţi, de-ar fi să respectăm legendele Golemului (prietenul Borges le povesteşte foarte frumos într-o carte), acesta este creaţia unor magi ori rabini care au descoperit numele secret al lui Dumnezeu şi care, rostindu-l asupra unei figurini umane făcute din argilă (ori a unui vin, de ce nu?), insuflă viaţă şi creează un fel de om. Acesta este însă un monstru periculos, ori creşte imens, ori nu poate vorbi şi gândi, ori se naşte cu un pumnal în mână şi trebuie distrus în cele din urmă, tot cu un cuvânt magic, după cum el însuşi le cere celor care l-au creat. Şi, Dumnezeule, nu vreau să răsfoiesc toate sensurile malefice ale Golemului, ele pot fi găsite şi în dicţionarele de simboluri. Spune şi tu atunci, cum poţi da unui vin un asemenea nume? O poţi face, desigur, numai dacă te bazezi pe ignoranţa consumatorilor, şi aici, văd bine, românii sunt fruntaşii Europei.
Aşa că Golemul nu străluceşte, ci întunecă, George. Şi trebuie să ştii că, dacă l-ai creat cumva din greşeală, scriindu-i pe frunte cuvântul EMET (adevăr), nu-l poţi distruge decât ştergând prima literă, aşa încât să rămână MET (moarte).
Mi-ati starnit amintiri. Actiune, blocaj, interceptie, contraatac, pase, driblig, pirueta, shut de la 3pcte, recuperare, doi pasi ... slam-dunk ! Scorul ? Nu conteza ! Seara, langa un pahar de vin bun (oricare ar fi el), aniversam si cantam "I believe I can fly". Facem asa, din pacate din-cand-in-cand. BRAVO Pivnicer ! O scriere precum un "cupaj" bine facut, din bucurii, pasiuni, prietenii ! LA MULTI ANI !
RăspundețiȘtergereStiu ce inseamna golemul, batrane. Precum golemul, sticla este facuta din acelasi material, si pentru nefericirea multora si aceasta creatura poate scapa de sub control. Si aici exista viata si moarte, si trama dintre ele.
RăspundețiȘtergereIn alta ordine de idei, remarc ca bloggerimea romana de vin (me included) are o particularitate fata de altii: discuta mult despre branding. Nu stiu de unde vine asta, in fond avem atat de putine vinuri care sa merite laude, incat e pacat sa renuntam la jumatate din ele pentru ca eticheta sau denumirea e nu stiu cum. Dar imi inchipui ca e dreptul fiecaruia sa cumpere sau sa bea ceea ce doreste.
"Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog."
RăspundețiȘtergereEu recunosc ca de multe ori sunt avid de nume. Dar pe acest blog am putut intotdeauna poposi in tihna, am putut vedea mereu dincolo de licoare sau de numele ei. Inchin pentru asta un pahar de "garaje wine" (sintagma nu-mi apartine) si maine seara ii voi ura, in gand, "la multi ani" Pivnicerului si tuturor celor care gasesc placere in a-i citi scrierile.
La mulţi ani, Gabriel! Acum, când îţi răspund la mesaj, şi o fac cu plăcere, constat că tocmai am venit de la un alt meci de baschet. Simt oboseala aceea plăcută în toţi muşchii şi mă simt ca un copil care şi-a consumat porţia de zbucium pe ziua în curs. În plus, trebuie să ştii că am jucat cu o trupă veche, cu nişte veterani de vârstă incertă, la o mică sală de cartier. Cel mai tânăr a trecut bine de 40 de ani, iar cei mai bătrâni au o vârstă incertă care trece oricum de 55 de ani şi, poate, de 60. Îs atâta de faini, de valabili, de meseriaşi, de eterni în spiritul lor ludic încât îmi dau seama că povestea asta cu sportul nu se termină decât atunci când toate celelalte iau sfârşit.
RăspundețiȘtergereEu cred că eticheta contează la fel de mult ca vinul, George. Am urmărit, atât cât a fost necesar, polemicile "de breaslă" legate de acest subiect. Nu vreau să mă transform în menestrelul nimănui, numai de dragul de a deveni notoriu, fiindcă nu-mi stă în karakter (când numeşti astfel un vin, încerci cumva să le atragi atenţia multora din jur în legătură cu o calitate care le lipseşte). Consider însă extrem de inspirat, de subtil şi de estetic în acelaşi timp să asociezi un soldăţel habsburgic cu nişte covoare olteneşti, fiindcă Passarowitz a fost şansa, ratată, a unei întregi provincii româneşti la civilizare.
RăspundețiȘtergereCât despre povestea asta cu puţinele vinuri autohtone care să merite laude, eu văd lucrurile în felul meu. Depinde foarte mult cum o spui şi cu ce scop. Am urmărit la rându-mi şi polemica, şi campania "de blog" legată de preţurile prea mari ale vinurilor româneşti. De fapt, unii au fost puşi la treabă, pe gratis, ca instrument de presiune, de cineva mai deştept decât ei, cu scopul precis al obţinerii unor discount-uri şi al altor mici avantaje comerciale şi nu numai. Chiar dacă ştiu că multe vinuri de la noi sunt supraevaluate, eu voi lua întotdeauna partea producătorului. Fiindcă am umblat mult şi am văzut câţi bani, câtă muncă şi cât profesionalism consumă aceştia (Prince Ştirbey, Basilescu, SERVE, Oprişor şi mulţi alţii) pentru a obţine un vin premium. Unii o fac adesea cu profit minimal sau în pierdere, mai mult în folosul comercianţilor şi gestionarilor de modă veche de prin restaurante, al căror profit este întotdeauna dublu sau triplu (şi aici nu pun la socoteală şi şpaga tradiţională). Producătorul îşi asumă toate riscurile, investind sume cu şase cifre şi aşteptând amortizarea cu zecile de ani, în vreme ce comerciantul nu riscă mai nimic, în condiţiile unei investiţii cu două ordine de mărime mai mici.
În plus, cum să ne aşteptăm ca vinul românesc să fie la fel de bun, generic vorbind, ca şi cel franţuzesc, italian, spaniol, portughez ori chilian? Păi abia am ieşit din peştera comunismului (dictatorul nostru s-a numit Ceauşescu, nu Franco, nu Pinochet, nu Salazar), din epoca aceea a comerţului cu mii de vagoane cu vin care duc mereu în Est, din epoca vinului de două feluri, alb şi roşu. Abia au apucat plantaţiile noi să împlinească 10 ani. Câte un conte francez, câte un gentleman englez, câte un investitor italian, austriac, german ale căror familii se ocupă cu asta de jumătate de mileniu ne (re)învaţă cum să elaborăm vinul. Şi-atunci cum să nu ţin partea celor care îl creează, de la plantă până la baricare, chiar dacă de multe ori îşi supraevaluează produsul?
Pentru a vedea un lucru e necesar să-l înţelegi, spune Borges, un orb.
Vorbele din Gând, acelea nescrise, sunt cele mai adevărate, sunmirror, pentru că ele sunt în stare nu numai să exprime, ci şi să creeze lumea. Atunci, în seara aceea, care uite că vine cu paşi repezi, mă voi gândi şi eu la cei care poposesc în tihnă pe blogul meu, incluzându-te mai ales pe tine, dar nu ştiu dacă voi reuşi să le urez în gând ceva măcar la fel de frumos, de încurajator, de tonic precum cele scrise de tine aici. Şi sunt sigur că mă vor ierta pentru asta, dacă totuşi vor găsi plăcere citind măcar o parte din scrierile mele viitoare.
RăspundețiȘtergerePoate ca asuprirea habsburgica ar fi dus spre civilizare, dar si spre pierderea pe veci a identitatii nationale (destul de intalnita in Banat, nu?), si asta cu sacrificiul macar al unei generatii. Ne-ar fi fost bine noua, asa ca ce mai conteaza daca stramosii ar fi platit scump pentru asta. Nu stiu insa daca tu sau eu am mai fi existat in acest scenariu.
RăspundețiȘtergerePoti numi un producator autohton care in urma sacrificiilor supreme pentru a crea un vin bun a dat faliment? Eu nu stiu niciunul. Dar stiu foarte multi ale caror vinuri sunt niste posirci la preturi de campioni mondiali. Inevitabil vor veni importurile si ne vor crea mari probleme, dar e o piata libera, consumatorul decide.
Pe de-o parte spui ca sunt unii, ca mine, care urla cat de scumpe sunt vinurile, pentru ca in urmatoarea propozitie sa spui ca de fapt sunt supraevaluate.
Ironia majoră, pesemne greu de înţeles pentru unii, e că identitatea naţională românească a fost clădită cu contribuţia esenţială a doi suverani puţini cam germani de felul lor, ai căror strămoşi vor fi purtat tunică de ofiţer habsburgic în nenumăratele lor războaie cu turcii. Cum ar veni, cei mai mari români au fost nişte nemţi.
RăspundețiȘtergereCa admirator al acestor oameni pentru care faptele au contat mereu mai mult decât vorbele, mai ales atunci când a fost vorba de propria ţară, pe care au avut grijă s-o facă monarhică şi dodoloaţă, sunt puţin mâhnit să constat, la unii dintre conaţionalii mei, un anume fel de patriotism de periferie, reflex al educaţiei comuniste. Cu cât sunt mai îndepărtaţi de Europa şi implicit mai aproape de Moscova şi de Istanbul, geografic şi mental, cu atât sunt mai patrioţi şi mai purtători de grijă ardelenilor şi bănăţenilor. Şi nu pierd nici un prilej să-i salveze de nenumăratele pericole care îi pândesc.
În decembrie 1989, după ce timişorenii - copii, părinţi şi bunici, români (bănăţeni, ardeleni, moldoveni, olteni, munteni), maghiari, germani, sârbi ş.a.m.d. - hotărâseră să moară pentru libertatea altor români care vreme de mai bine de 40 de ani nu avuseseră curajul să facă asta, ne-am trezit în gară cu o armată de oameni ai muncii, veniţi din patru oraşe periferice ale României să apere Banatul de agenturile străine. Au făcut-o la îndemnul ultimului dictator troglodit de la Bucureşti, al cărui nume, îmbogăţit evident cu "escu", provine, fatalitate, din limba ocrotitorilor otomani ai identităţii naţionale de dinainte şi de după Pacea de la Passarowitz, după criteriul "capul ce se pleacă, sabia nu-l taie". Şi ei, salvatorii cu bâte dirijaţi către Timişoara, vroiau să ne apere identitatea naţională. Timişorenii i-au primit şi îmblânzit cu pâine şi pe urmă le-a plăcut aşa de mult oraşul, că unii s-au întors şi au trăit fericiţi acolo, în Europa, până la adânci bătrâneţi.
Mi-amintesc ce-i îndemna pe supuşii săi un rege înţelept, domnitor peste un regat himalayan, care se tot lupta să stârpească gherilele maoiste susţinute de un mare vecin de la răsărit: Iubiţi-vă ţara în mod inteligent! De unde concluzia că lipsa de inteligenţă poate dăuna ţării şi implicit identităţii naţionale. Fie şi numai pentru acest motiv trebuie să ne străduim cu toţii ca în tot ce facem, dacă nu reuşim să fim nişte genii, măcar să nu ilustrăm antonimul inteligenţei. Fiindcă asta dăunează României.
Previzibila ideea de Europa zilelor noastre, jignirile gratuite nu le iau in seama; ma retrag din discutie din respect fata de alte posturi citite aici.
RăspundețiȘtergere