duminică, 28 noiembrie 2010

Un austriac vorbind în engleză despre vinurile spaniole pe care le vinde undeva în Mitteleuropa, într-o enotecă timişoreană...

De strada Eugeniu de Savoya mă leagă o mulţime de amintiri timişorene. Am lucrat cândva într-o redacţie de ziar care se afla pe această stradă. M-am mutat apoi o sută de metri mai încolo, într-un loc de unde puteam supraveghea fericit, între două editări de materiale pentru săpătămânalul la care roboteam, splendoarea barocă a Pieţei Unirii.
La un moment dat, pe strada care poartă numele prinţului eliberator al Timişoarei şi totodată al Europei funcţionau trei enoteci: Est Est Est, Bibliotheka şi Enoteca de Savoya, acum au mai rămas doar două, după ce prima, cu inconfundabila sa firmă metalică, şi-a închis porţile. Într-o zi zăpăcită de februarie, mi-am pierdut cheile de la maşină pe aceeaşi stradă şi tot acolo mi-au fost înapoiate de un om bun, rămas anonim, căruia i-am dăruit o sticlă de Davino. Se vede treaba că mă atrage ceva irezistibil acolo, un nu ştiu ce anume: vreun spirit al istoriei, destinul, întâmplarea? Şi-atunci îmi spun că tot timişorean am rămas, deşi au trecut zece ani de când locuiesc pe malul nordic al Mureşului, într-un loc din care, dacă mă străduiesc să urc pe vreun acoperiş mai înalt, pot zări bătrâna cetate în stil Vauban a Aradului. De aceea, şi astăzi îmi place enorm să zoomez pe Google Satellite pentru a descoperi pânza de păianjen a Timişoarei, cartierele şi casele în care am stat cândva, dreptunghiul Pieţei Unirii, cu simetria desenelor sale. Poate că într-o bună zi mă voi putea apropia atât de mult cu ochiul de acvilă al browser-ului încât să zăresc chiar şi mica piatră cubică pe care se află încrustat desenul vechii cetăţi a Timişoarei, obiectul unic în jurul căruia istoricul Ioan Haţegan îşi adună învăţăceii pentru a le povesti câte ceva despre identitatea oraşului. Şi un pic mai încolo, la doi paşi de piatra identitară, voi putea parcurge cu privirea, metru cu metru, linia fermă a străzii care poartă numele prinţului Eugeniu de Savoya, legând două dintre cele mai mari clădiri ale urbei: Palatul Dicasterial şi Spitalul Militar.
Probabil că o seară perfectă s-ar derula cam aşa: să te sui într-un Mercedes împreună cu prietenii din care oraş vrei tu, care să te ducă apoi în care oraş vrei tu, în enoteca preferată, unde să fii aşteptat de nişte gazde atente, care au pregătit spre degustare nişte vinuri de 90 de puncte. Ţinând cont de toate cele rostite mai sus, dacă acţiunea se derulează de la Arad la Timişoara, din tainiţa Pivnicerului şi până la Enoteca de Savoya, în cea mai plăcută companie, atunci cu atât mai bine. Cam asta mi s-a întâmplat de curând, la sfârşitul unei zile de noiembrie târziu, când şase vinuri spaniole aşteptau cuminţi pe mesele şi în frapierele localului timişorean, înaintea unei degustări restrânse cu invitaţi speciali, între care s-au numărat şi cinci dintre "vestici". Iar cel mai aparte dintre invitaţi a fost Thomas Schultz, partener austriac al enotecii timişorene, şcolit în... America, distribuitor de vinuri spaniole în Austria şi în unele ţări europene.
Au fost servite pe rând, conform fişei, un Tobia Vino Blanco 2008, Bodegas Muga, Rioja, cupajul de Merlot şi Cabernet Sauvignon Quatrocentos 2006 , Bodegas Inurrieta, Navarra, şi patru Tempranillo: Heras Cordon 2005, Rioja; Muga Reserva 2005, Bodegas Muga, Rioja; Altos Inurrieta Reserva 2005, Bodegas Inurrieta, Navarra; Murrieta Reserva 2005, Marques de Inurrieta, Rioja. Hors-concours, am mai degustat un Heras Cordon Reserva 2003 şi un Prado Enea 1998, Bodegas Muga.
Totul a fost o întâmplare cu aromă de Tempranillo şi istorii de vinării şi podgorii, în care oaspetele austriac a vorbit mai mult despre crame decât despre vin, în virtutea faptului că vinul îl descoperă şi îl povesteşte fiecare în felul său, iar el, vinul, are bunul obicei de a vorbi singur despre sine. Thomas Schultz a vorbit într-o engleză bine stăpânită, cu accent uşor nemţesc, rârâit, dar şi spaniol, prilejuit de rostirea apăsată a denumirilor de origine. Un companion extrem de simpatic, care a dat impresia că s-a adresat mai mult grupului "vesticilor" pretenţioşi care-l ascultau atenţi, cu paharele în mână. Ne-a povestit de Chile şi Peru, de domeniile pierdute de nobilii spanioli prin colonii, de întoarcerea acasă şi de primele crame din Rioja, de avatarurile unor case de vinuri. În răstimpuri nu uita totuşi să descrie , sumar, vinurile, asociindu-le pe cele de Navarra cu fructele negre, iar pe cele de Rioja cu fructele roşii.
Ne-a spus despre interesantul an 2003, care nu se anunţa bun, dar pe care îl apreciem acum, după şapte ani. Despre catifelare şi modul minunat în care te învăluie fiinţa vinului. S-a însufleţit treptat, trecând de la un vin la altul, descriind zona din care provine fiecare, altitudinea la care se află plantaţiile de vie, despre rărire şi arta de a concentra în struguri mai puţini toată puterea încă necreatului vin, despre munca oamenilor şi viaţa cramelor, despre good year-ul şi good luck-ul de care ai nevoie pentru a obţine un vin mare, despre iscusinţa de marketing a unora care au reuşit să asocieze vinul cu imaginea Papei, a Casei Regale şi a Casei Albe, făcându-şi cunoscute vinurile în lume.
Pe obişnuita fişă de degustare, am notat toate vinurile cu peste 80 de puncte, iar pe cel care mi-a plăcut cel mai mult, Heras Cordon-ul din 2003, l-am procopsit cu peste 90 de puncte. Îmi dau seama acum, post factum, că un rol important în subiectiva mea apreciere l-a avut şi prestaţia profesionistă a lui Herr Schultz.
Într-un fel, Thomas, cu clopoţelul său minuscul, inscripţionat cu o hartă a României, pe care îl agita pentru a cere atenţie unor invitaţi ori pentru a-i chema din fumoar la poveştile sale despre vin, a devenit adevărata senzaţie a serii. Şi ce întâlnire oenologică poate fi mai selectă, mai europeană decât asta: un cunoscător austriac al vinului să-ţi vorbească în engleză despre vinurile spaniole pe care le vinde în Mitteleuropa, într-o enotecă timişoreană purtând numele unui prinţ eliberator născut la Paris şi decedat, în somn, la Viena?
Galerie foto



joi, 25 noiembrie 2010

In gvino veritas. Despre plăcuta babilonie a vinurilor şi amintirilor


Într-o clipă de introspecţie, mi-am dat seama că vinul se numără printre puţinele bucurii care ne-au mai rămas şi care încă nu poartă pecetea Made in China. Să nu înţelegeţi cumva de aici c-aş fi duşmanul declarat al Marelui Zid Chinezesc, al Republicii Populare cu miros de tenişi verzi şi sfere albe de celuloid. Căci şi în cele mai grele timpuri am fost un fan al mărcilor chinezeşti: beţe de bambus Tonkin, palete Meteor, mingi Double Circle. Iar mai nou, mărcile astea s-au transformat în computere şi LCD-uri, haine şi alte cele. Pe toate le-am purtat şi încercat atunci şi acum, cu o anumită resemnare fericită, de consumator cuminte.
Tot ce spun e că, în bulversanta globalizare a anilor din urmă, e o adevărată plăcere să consumi şi altceva decât chinezării. Ceva Made in Chile, de pildă, ori in South Africa, in Australia and New Zealand, in Canada and USA. Şi, cu voia dvs., in Hungary or Georgia.
Cum de am ajuns aici, în babilonia tuturor produselor şi a tuturor ţărilor, nu ştiu. În anumite momente, în vreun acces de nostalgie, aş prefera să mă întorc în timp, în lumea cu pureci şi imală a părinţilor şi bunicilor de la ţară, în satul Ferendia, al poveştilor cu război şi deportare, în universul septic al fericirii de acasă. Când vinul se găsea în butoiul mare din şpais, iar răchia tot acolo, în cel mic, când tata folosea trăgula pentru a introduce lichidele beţiei în sticle pe la vreo sărbătoare majoră cu ar fi Ruga ori Crăciunul. Când Muma cocea în cuptoriţă o pită de cinci chile a cărei coajă o înfulecam aburindă, şi când tot ea prepara cele mai bune turte din lume, cea mai grozavă zupă, cea mai savuroasă păturată căreia unii, mai domni, îi spun ştrudel. Aş vrea să mai gust o dată poamele de acasă ale anilor '70, neetichetate, neimportate de niciunde, prunele uscate în pod pe cotăriţa largă, cucuruzul fiert, strugurii păstraţi până la iarnă, gutuile coapte în ladă, prăjitura căreia mama îi zicea budapeştă, supa de tăiţei şi ţâmpii de pui, toate plăcerile acelea nepreţuite pentru care nu trebuia să iei, cu nasul pe sus, la cravată, cu aere de angajat al unei multinaţionale, drumul vreunui hypermarket care oferă ananas din Costa Rica, struguri din Italia, ardei din Olanda şi pomelo din China.
Mi-e dor să mai fur nişte fructe din nenumăratele grădini ale vecinilor, căpşunile alb-roşiatice de mai, cireşele de iunie, merele dulci de Sânpetru, lubeniţele şi pepenii ceapeului, piersicile fermei de la Clopodia, caişii şi migdalii de pe domeniul Wrana, alunele şi merele nisipoase tot de acolo, prunele din Valea Seacă şi de la Goale, de lângă vizuina de viezure, măceşele şi porumbele toamnei târzii, scoruşele lui Ghembiru, gutuile din fundoanea grădinii. Unde s-au ascuns toate gusturile pierdute ale paradisului de copil?
Poate că în vin. Poate că numai această licoare le păstrează în sine, ca şi cum boabele de strugure, înainte să dea în pârg, înainte chiar ca via să înflorească, ar fi extras cumva din pământ, în încă nenăscuta lor fiinţă sferică, seva păstrătoare a tuturor aromelor, memoria multisenzorială a pământului.
Şi totuşi, cum se poate, cum se face că mă gândesc la toate acestea, că le mâzgălesc aici preţ de câteva mii de semne în timp ce degust un vin georgian ori un vin de Eger produs acolo de o firmă italiană? Căci locurile de baştină ale vinurilor ăstora sunt totuşi îndepărtate de satul copilăriei mele, chiar dacă nu îndeajuns de îndepărtate. Egerul e la vreo 500 de kilometri, Georgia nici nu ştiu, poate la câteva mii. Pe unul l-am primit de la un darnic patron de magazin situat în buricul târgului, pe celălalt l-am cumpărat din... supermarket. Italianul de Eger e un Cabernet Franc din 2002 produs de Rai Vini, un vin pe care o să-l cumpăr cu prima ocazie. Nu e neapărat un vin mare, însă a fost lucrat excelent de vreme ce, la venerabila vârstă de opt ani, încă mai creează o autentică, retrospectivă plăcere papilelor mele spirituale. Şi asta dacă e servit împreună cu minunaţii cantucci, un fel de biscuiţi italieni cu migdale şi sâmburi de pin, pe care Pivnicerul şi Pivnicera le cumpără cu plăcere de fiecare dată când trec pragul magazinului Gusta, chiar dacă sau tocmai pentru că ei ştiu că sunt singurii clienţi români din Arad care comandă la vin aşa ceva. Cât despre vinul georgian, acesta e un Saperavi zis Mukuzani, din 2005, de la Tiflisi Marani, din ţara cu climat moderat, aproape mediteranean, a cărei capitală se află pe aceeaşi latitudine cu Roma, din locul acela îndepărtat, binecuvântat cu sute de varietăţi de struguri, în care oamenii păstrează vinul în kwewri şi unde se vorbeşte o limbă ce a dat cuvântul "gvino" din care se trag actualele "vino" şi "vin", denumiri ale băuturii în care unii caută şi astăzi, cu temei, adevărul.
Un Saperavi cu buchet generos, în care cineva parcă ar fi amestecat, anume pentru derutarea simţurilor de român, un reuşit Cabernet Sauvignon cu o Fetească Neagră de excepţie, condimentând apoi totul cu alte necunoscute arome din ţara lui Şevarnadze.
Şi când mă gândesc că nu vinul de Lipovană cultivată pe dealurile Ferendiei, către Goale, mi-a stârnit toate aceste rânduri, ci două vinuri ale străinătăţii, îmi dau seama că toate sunt în toate, cum spunea un mare gânditor. Toate vinurile sunt în vinul cel bun, dintr-o singură picătură le guşti pe toate şi refaci traseul propriei vieţi, de la răsărire la înmugurire, de la pârg la coacere deplină şi invers, din toamnă, prin vară, spre primăvară, către momentul unic al primei înfloriri.

luni, 15 noiembrie 2010

Cum am căutat zadarnic, într-un pahar, gustul Balcanilor şi al pustei


Aş vrea să încep postarea de faţă cu o mărturisire: în ultima vreme, o inexplicabilă nevoie interioară mă mână să cunosc vinurile Mitteleuropei şi ale Balcanilor. Dacă în privinţa fostei Iugoslavii şi a Bulgariei, încă mă aflu la început, fiindcă n-am apucat să le gust vinurile cu zecile măcar, în legătură cu Ungaria nu pot spune că vorbesc chiar de o necunoscută.
Printre cele mai bune vinuri produse în ţara vecină, pe care le-am gustat până acum, se numără un Gere Attila, Villány Portugieser, 2008, un Cabernet Franc din Villányi, Jackfall, 2007
şi un Tokaji Aszú, Götz Pincészet, 6 puttonyos, 2000. Şi totuşi, încă mă mai aflu în căutarea unui vin unguresc cu adevărat mare. De aceea aveam cele mai bune aşteptări de la degustarea de sâmbătă, organizată de clubul Vestik la clubul arădean Retro. Fiindcă pregătisem vinuri din patru ţări (un triunghi regional România-Ungaria-Serbia şi două vinuri portugheze) şi fiindcă fusesem informat că "vesticii" vor avea parte şi de compania patronului localului. Din păcate, de la acest rendez-vous oenologic au lipsit atât vinurile de top, cât şi anturajul anunţat. Asta însă nu ne-a împiedicat să ne simţim minunat în propria noastră companie, să degustăm polemic vinurile pregătite şi să bifăm încă o acţiune reuşită în încercarea noastră de a descoperi multiplele faţete ale adevărului într-un pahar cu vin.
Pentru eveniment, Clara s-a pregătit minuţios, oferindu-ne o folositoare documentare, din surse livreşti şi virtuale, cu privire la soiurile de vin degustate: Sauvignon (soi francez originar din Sauternes, care dezvăluie aroma florilor de viţă-de-vie), Riesling Italian sau, cum ar zice oenologii vecini, Olaszrizling (soi... francez care poate da vinuri măreţe), Traminac sau, pe înţelesul nostru, Traminer (soi sud-tirolez care ne încântă cu aroma fânului cosit), Kadarka ori Cadarca - dat fiind că locuim în Uniunea Europeană, chiar nu mai contează cum îi spunem (cultivat în Ungaria şi în Podgoria Miniş, originar, după unii, din Asia Mică; după alţii, un vin supralicitat, fără caracter de soi), Vranac (vechi soi de vin roşu, cultivat pe teritoriul fostelor republici iugoslave Macedonia, Serbia şi Muntenegru, vin cu nume de armăsar negru pe care unii îl consideră sinonimul oenologic al Balcanilor) şi Syrah ori Shiraz (originar din Iran, potrivit unora, sau din Sicilia, potrivit altora, cultivat din vechime în Valea Rhône-ului şi relativ mai recent în Lumea Nouă a vinului - Africa de Sud, Australia, America).
În plus, ne-a arătat, la flacăra lumânării, cum să apreciem limpiditatea unui vin, descoperind uneori, în ciuda luminii slabe, minusculele reziduuri provenite din filtrare. Am degustat următoarele vinuri: Sauvignon Blanc, 2009, Crama Basilescu; Olaszrizling, 2008, Juhász Péter, Eger; Traminac (Adut), 2007, Cramele Janko, Smederevo; Kadarka, 2009, Hagymási, Eger; Cadarcă, 2006, Balla Géza, Miniş; Syrah, 2009, Takler, Szekszárd; Vranac, 2007, Plantaze, Muntenegru; Quinta dos Quatro Ventos, 2005, Douro; Quinta dos Quatro Ventos, 2006, Douro.
Notarea s-a făcut pe scala cu punctaj maxim 20, potrivit căreia, pentru vinurile albe, culoarea şi limpiditatea se punctează cu max. 2, mirosul cu max. 4, gustul şi impresia generală cu max. 12, iar pentru vinurile roşii, culoarea cu max. 4, limpiditatea şi mirosul cu max. 2, iar gustul şi impresia generală cu max. 12.
Sauvignon Blanc-ul de la Basilescu nu s-a numărat printre cele mai apreciate vinuri fiindcă nu am putut distinge în el caracterul soiului. Olaszrizlingul, un cadou din Eger de la Juhász Péter, a fost descalificat, având cumplite defecte de miros şi de gust. O adevărată surpriză a fost Adut-ul sârbesc de Smederevo, cu gustul său aducând vag cu cel al Muscatului, un vin aromat, foarte plăcut în toate ale sale, cu postgust generos, pe care ţi-l poţi aminti. În viziunea mea subiectivă, acest vin se apropie de 17 puncte (85 pe scala 1-100), punctajul maxim al serii. Kadarka tânără de Eger s-a dovedit un vin fără pretenţii, foarte uşor, numai bun de băut direct din carafă ori butelcă pe la vreo petrecere câmpenească. Mult mai generoasă, mai complexă în privinţa nasului şi a gustului, mi se pare bătrâna Cadarcă de Miniş a lui Balla Géza. Problema majoră în acest caz e aciditatea volatilă, despre care aş fi spus că e o întâmplare chimică dacă nu ar fi fost vorba de a treia sau a patra sticlă cu acelaşi defect, provenind din magazine diferite şi din cumpărături efectuate în decurs de doi ani. Şi aici, probabil, nu e atât vina producătorului, cât a comercianţilor care au prostul obicei să-şi bată joc de vinuri, depozitând sticlele vertical cu anii, la temperaturi improprii.
Din păcate, de la Szekszárd, regiune al cărei vin i-a fost cândva sursă de inspiraţie lui Schubert şi a fost apreciat de Liszt, n-am avut parte de nici unul din vinurile pentru care e cunoscută zona: Kadarka, Kékfrankos, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Olaszrizling, Egri Bikavér, ci de un Syrah de căpătat, primit de la amfitrionii Enotecii de Savoya după memorabila degustare cu vinuri franţuzeşti. Mie şi "vesticilor" acest vin nu ne-a inspirat nimic.
Nici Vranac-ul muntenegrean nu ne-a oferit cine ştie ce bucurie a cunoaşterii, fiind la limita descalificării. Colac peste pupăză, mai cunoscutul vin portughez Quinta dos Quatro Ventos, leat 2005, murise şi el înecat în defectele îmbătrânirii. Ne-am consolat cu un pic mai puţin vârstnicul Quinta dos Quatro Ventos 2006, un vin adevărat, de vreo 17 puncte (85, după cealaltă scală), pe care îmi propun să-l mai cumpăr din magazinele distribuitorului, Cramele Recaş.
Pe la miezul nopţii, fiindcă se făcuse ora închiderii, am părăsit fără regrete localul din centrul Aradului, continuând degustarea acasă la Pivnicer cu un consacrat Cuvée Charlotte. Şi chiar dacă de-a lungul ultimei aventuri oenologice nu am descoperit vreo Kadarka remarcabilă, cel puţin am câştigat un prieten, pe István, fost coleg de facultate al doctorului Silviu Radu, un veterinar care acum profesează undeva în secuime. După bulversarea cu care ne-a urmărit în timp ce goleam în frapiere licorile defecte, nădăjduim că am reuşit să-l iniţiem în ale vinului.
În ce mă priveşte, cu acest prilej am descoperit că mă bântuie un dor teribil după fabuloasele vinuri franţuzeşti ale Enotecii de Savoya. Nu ştiţi cum l-aş putea stinge?



duminică, 7 noiembrie 2010

Jazz şi vinuri fără de sfârşit la Enoteca de Savoya


Dacă ar fi să trec în revistă întâmplările din ultima vreme, nu ştiu dacă ar fi multe uşor de spus. Poate doar că am băut nişte vinuri şi am primit nişte fotografii minunate din Canada. Şi că am avut parte de seară cu vinuri franţuzeşti şi jazz autohton la Enoteca de Savoya. Iar dacă m-aş opri aici, totul ar semăna cu o filă de jurnal între alte mii de file. Cuvintele însă nu pot să stea în mine, cuvintele emană din experienţe, din acel placet experiri care poate da sens unei vieţi.
Prima s-a petrecut într-o miercuri în salonul casei cu candelabru antic, cu samovar şi porţelanuri şi poză cu bunici interbelici. Acolo unde Silviu a găsit de cuviinţă că trebuie să ne întâlnim cu un anume prilej pentru a bea vin şi a ne trăi clipa. Şampania Rhein Extra - Brut Imperial a fost adusă chiar de la ea de acasă, din halele de la Azuga cu rotiri la 90 de grade şi mucegai importat din Hexagon. Am mai savurat Cuvée Charlotte-ul de serviciu şi un Antinori, Badia a Pasignano - Chianti Classico Riserva 2004, cumpărat din Florenţa în urmă cu câţiva ani. Senzaţia serii s-a dovedit a fi însă un aproape indescriptibil Vidal Icewine VQA 2007, provenit din Lailey Vineyard (Niagara Peninsula), cu gustul său de peltea de gutui din copilărie.
A urmat, într-o sâmbătă, ieşirea timişoreană la Enoteca de Savoya, în urma căreia, mărturisesc candid, am fost gata-gata şterg toate topurile trecute şi viitoare cu vinuri româneşti. Într-un fel de acces de furie şi de sinceritate propriu scriitorilor nemulţumiţi de o anumită încercare stilistică, care mototolesc foile scrise la maşină şi le aruncă la coş. Totuşi, în cele din urmă nu m-am încumetat la o asemenea acţiune distructivă, dat fiind că de toate acele vinuri produse în ţara mea mă leagă multe călătorii şi prietenii şi aventuri la gura baricului şi a cisternei ori la lumina lumânărilor, o mulţime de istorii ale unor familii pline de nobleţe măturate de nemernicia proletară. De vină însă pentru această reacţie a mea sunt cele două vinuri provensale, Château Puech-Haut Côteaux du Languedoc Saint-Drézéry 2007, un cupaj alb de Roussanne, Marsanne şi Grenache Blanc, şi Chateau de la Negly, L'Ancély 2004, AOC Coteaux du Languedoc, un cupaj roşu compus în principal din Mourvèdre, pe care Titi şi Silviu, hedonicii degustători amatori şi băutori de cursă lungă ai clubului Vestik, le-au multiplicat pentru noi, ceilalţi, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărbătorească, într-o seară de noiembrie, zilele de naştere din septembrie.
De fapt, totul a pornit de la Clara, guru-ul nostru feminin în ale oenologiei. Nu ştiu ce-i veni, nitam-nisam, să vizităm din nou selecta enotecă timişoreană. Iar acolo să ascultăm în extaz band-ul lui Horea Crişovan, care ne tălmăcea vinul pe ritmuri soft de chitară, improvizând inspirat o anume poezie a corzilor şi a percuţiei. Şi chiar să comandăm câteva vinuri franţuzeşti al căror preţ cumulat mulţi şi-ar dori să-l regăsească vreodată pe fluturaşul de salariu. Şi apoi să le sorbim nu ca pe nişte produse super-premium închise într-o sticlă, ci ca pe nişte licori destinate zeilor.
Franţa, oh, Franţa, e cu totul altceva! Să-i guşti marile vinuri e ca şi cum ai fi jucat multă vreme în divizia B undeva în Est, ca apoi să intri brusc pe teren în Liga Campionilor, în compania lui Ronaldo, Robben ori Rooney. Sau, mă rog, prin acelaşi exerciţiu de imaginaţie, alături de Henry, Zidane, Trezeguet, Cantona şi Platini...
Am început cu cuvée-ul alb de la Château Puech-Haut, care ni s-a deschis pe rând tuturor simţurilor, într-o ciudată ordine vegetală, care ne permitea să savurăm mai întâi fructul şi abia apoi parfumul floral al acestuia, de parcă un dumnezeu necunoscut al vinului a inversat evoluţia de la coacere la înflorire şi înmugurire anume pentru cei care se încumetă să simtă asta. Savoare de piersică albă şi sâmburi din via unui Tatabun francez, a unui Grand-père generos, urmată de parfumul unor plante care încă n-au înflorit prin părţile noastre, dar pe care, din pricina acestei degustări, le vom recunoaşte îndată de vom călători pe tărâmul lor mediteranean. Un fior inefabil urmează postgustului prelung, transportându-ne într-o altă dimensiune, una a măreţiei. Şi-i urmează aceeaşi senzaţie care m-a încercat de fiecare dată când am descoperit un mare vin: dorinţa pioasă de a nu-l bea, de a-l adulmeca încet, în tăcere senzorială, de a prelungi la nesfârşit clipele de cunoaştere.
De aceea, poate că a doua sticlă, care a apărut în frapieră la comanda discretă a lui Titi, mi-aş fi dorit s-o încerc cu un alt fericit prilej. Fiindcă acelui cupaj alb i-a urmat un alt vin fabulos. Un cupaj roşu L'Ancely în care am descoperit pe rând cele mai răscolitoare arome: de cafea, de ciocolată amăruie, de cacao, tutun, piper roşu şi piele, de animal mitologic al cărui unic corn l-am atins cu simţul excentric al visării. Un drog încă nenumit, cu care se răsfaţă cei mai fericiţi dintre pământeni (prilej pentru Clara să exclame: "Ăsta e un vin fără sfârşit!"). L-am savurat încetişor, cu acelaşi egoism al întârzierii, al ne-gustării, al bucuriei de a-l avea în pahar şi a-l contempla ca pe un rod inegalabil al măiestriei de secole a vinificatorilor. Şi atunci puteţi înţelege de ce a doua sticlă, oferită cu largheţe de Silviu, poate că aş fi ţinut-o pentru o altă inspirată ocazie. Fiindcă nu e înţelept să bei un vin mare de două ori în aceeaşi seară. Fiindcă aici nu e vorba de băut, de îndeletnicirea aceea ameţitoare de crâşmă şi bodegă cu fum. Ci de cunoaştere la superlativ. De viziune. De duh al licorii. De parfum şamanic. De spirit.
Acordurile muzicale, rafinamentul întâlnirii desfăşurate în încăperile boltite ale enotecii, ambientul atemporal şi anturajul select au transformat seara de sâmbătă într-un reper de valoare. De acum încolo, problema noastră majoră, a "vesticilor", e că vom raporta mereu vinurile care ne ies în cale la cele băute acolo. Şi vor trece probabil multe întâlniri şi destui ani până ca formula: "Da, e bun, dar nu se compară cu L'Ancely 2004..." să fie înlocuită cu un alt superlativ. Drept e că nu ştiu ce aş fi spus dacă, în loc de picătura de Exile, Barossa Valley, amfitrioana şic mi-ar fi oferit un pahar întreg din acel vin. Căci descoperisem acolo gustul unui Syrah aproape ancestral, provenit dintr-o vie veche de... 120 de ani. Gustul fumée al unui veac şi ceva de înmuguriri, înfloriri şi rodiri pe cel mai îndepărtat continent al lumii. Amănuntul că o sticlă face 200 de euro, iar Robert Parker i-a dat 98 de puncte aproape că nici nu mai contează.
Aş mai fi vrut să povestesc aici şi de Kopar-ul 2007 de Villányi de la Gere Attila pe care Titi l-a dorit şi oferit cu mărinimie ca vin... final, însă nu am ce. Un vin de numai trei ani, decedat prematur, al cărui spirit s-a volatilizat, făcându-l aproape de nebăut. De aceea poate că postarea de faţă ar fi trebuit să o scriu în franceză. À bon vin point d'enseigne...