Jazz şi vinuri fără de sfârşit la Enoteca de Savoya

Dacă ar fi să trec în revistă întâmplările din ultima vreme, nu ştiu dacă ar fi multe uşor de spus. Poate doar că am băut nişte vinuri şi am primit nişte fotografii minunate din Canada. Şi că am avut parte de seară cu vinuri franţuzeşti şi jazz autohton la Enoteca de Savoya. Iar dacă m-aş opri aici, totul ar semăna cu o filă de jurnal între alte mii de file. Cuvintele însă nu pot să stea în mine, cuvintele emană din experienţe, din acel placet experiri care poate da sens unei vieţi.
Prima s-a petrecut într-o miercuri în salonul casei cu candelabru antic, cu samovar şi porţelanuri şi poză cu bunici interbelici. Acolo unde Silviu a găsit de cuviinţă că trebuie să ne întâlnim cu un anume prilej pentru a bea vin şi a ne trăi clipa. Şampania Rhein Extra - Brut Imperial a fost adusă chiar de la ea de acasă, din halele de la Azuga cu rotiri la 90 de grade şi mucegai importat din Hexagon. Am mai savurat Cuvée Charlotte-ul de serviciu şi un Antinori, Badia a Pasignano - Chianti Classico Riserva 2004, cumpărat din Florenţa în urmă cu câţiva ani. Senzaţia serii s-a dovedit a fi însă un aproape indescriptibil Vidal Icewine VQA 2007, provenit din Lailey Vineyard (Niagara Peninsula), cu gustul său de peltea de gutui din copilărie.
A urmat, într-o sâmbătă, ieşirea timişoreană la Enoteca de Savoya, în urma căreia, mărturisesc candid, am fost gata-gata şterg toate topurile trecute şi viitoare cu vinuri româneşti. Într-un fel de acces de furie şi de sinceritate propriu scriitorilor nemulţumiţi de o anumită încercare stilistică, care mototolesc foile scrise la maşină şi le aruncă la coş. Totuşi, în cele din urmă nu m-am încumetat la o asemenea acţiune distructivă, dat fiind că de toate acele vinuri produse în ţara mea mă leagă multe călătorii şi prietenii şi aventuri la gura baricului şi a cisternei ori la lumina lumânărilor, o mulţime de istorii ale unor familii pline de nobleţe măturate de nemernicia proletară. De vină însă pentru această reacţie a mea sunt cele două vinuri provensale, Château Puech-Haut Côteaux du Languedoc Saint-Drézéry 2007, un cupaj alb de Roussanne, Marsanne şi Grenache Blanc, şi Chateau de la Negly, L'Ancély 2004, AOC Coteaux du Languedoc, un cupaj roşu compus în principal din Mourvèdre, pe care Titi şi Silviu, hedonicii degustători amatori şi băutori de cursă lungă ai clubului Vestik, le-au multiplicat pentru noi, ceilalţi, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărbătorească, într-o seară de noiembrie, zilele de naştere din septembrie.
De fapt, totul a pornit de la Clara, guru-ul nostru feminin în ale oenologiei. Nu ştiu ce-i veni, nitam-nisam, să vizităm din nou selecta enotecă timişoreană. Iar acolo să ascultăm în extaz band-ul lui Horea Crişovan, care ne tălmăcea vinul pe ritmuri soft de chitară, improvizând inspirat o anume poezie a corzilor şi a percuţiei. Şi chiar să comandăm câteva vinuri franţuzeşti al căror preţ cumulat mulţi şi-ar dori să-l regăsească vreodată pe fluturaşul de salariu. Şi apoi să le sorbim nu ca pe nişte produse super-premium închise într-o sticlă, ci ca pe nişte licori destinate zeilor.
Franţa, oh, Franţa, e cu totul altceva! Să-i guşti marile vinuri e ca şi cum ai fi jucat multă vreme în divizia B undeva în Est, ca apoi să intri brusc pe teren în Liga Campionilor, în compania lui Ronaldo, Robben ori Rooney. Sau, mă rog, prin acelaşi exerciţiu de imaginaţie, alături de Henry, Zidane, Trezeguet, Cantona şi Platini...
Am început cu cuvée-ul alb de la Château Puech-Haut, care ni s-a deschis pe rând tuturor simţurilor, într-o ciudată ordine vegetală, care ne permitea să savurăm mai întâi fructul şi abia apoi parfumul floral al acestuia, de parcă un dumnezeu necunoscut al vinului a inversat evoluţia de la coacere la înflorire şi înmugurire anume pentru cei care se încumetă să simtă asta. Savoare de piersică albă şi sâmburi din via unui Tatabun francez, a unui Grand-père generos, urmată de parfumul unor plante care încă n-au înflorit prin părţile noastre, dar pe care, din pricina acestei degustări, le vom recunoaşte îndată de vom călători pe tărâmul lor mediteranean. Un fior inefabil urmează postgustului prelung, transportându-ne într-o altă dimensiune, una a măreţiei. Şi-i urmează aceeaşi senzaţie care m-a încercat de fiecare dată când am descoperit un mare vin: dorinţa pioasă de a nu-l bea, de a-l adulmeca încet, în tăcere senzorială, de a prelungi la nesfârşit clipele de cunoaştere.
De aceea, poate că a doua sticlă, care a apărut în frapieră la comanda discretă a lui Titi, mi-aş fi dorit s-o încerc cu un alt fericit prilej. Fiindcă acelui cupaj alb i-a urmat un alt vin fabulos. Un cupaj roşu L'Ancely în care am descoperit pe rând cele mai răscolitoare arome: de cafea, de ciocolată amăruie, de cacao, tutun, piper roşu şi piele, de animal mitologic al cărui unic corn l-am atins cu simţul excentric al visării. Un drog încă nenumit, cu care se răsfaţă cei mai fericiţi dintre pământeni (prilej pentru Clara să exclame: "Ăsta e un vin fără sfârşit!"). L-am savurat încetişor, cu acelaşi egoism al întârzierii, al ne-gustării, al bucuriei de a-l avea în pahar şi a-l contempla ca pe un rod inegalabil al măiestriei de secole a vinificatorilor. Şi atunci puteţi înţelege de ce a doua sticlă, oferită cu largheţe de Silviu, poate că aş fi ţinut-o pentru o altă inspirată ocazie. Fiindcă nu e înţelept să bei un vin mare de două ori în aceeaşi seară. Fiindcă aici nu e vorba de băut, de îndeletnicirea aceea ameţitoare de crâşmă şi bodegă cu fum. Ci de cunoaştere la superlativ. De viziune. De duh al licorii. De parfum şamanic. De spirit.
Acordurile muzicale, rafinamentul întâlnirii desfăşurate în încăperile boltite ale enotecii, ambientul atemporal şi anturajul select au transformat seara de sâmbătă într-un reper de valoare. De acum încolo, problema noastră majoră, a "vesticilor", e că vom raporta mereu vinurile care ne ies în cale la cele băute acolo. Şi vor trece probabil multe întâlniri şi destui ani până ca formula: "Da, e bun, dar nu se compară cu L'Ancely 2004..." să fie înlocuită cu un alt superlativ. Drept e că nu ştiu ce aş fi spus dacă, în loc de picătura de Exile, Barossa Valley, amfitrioana şic mi-ar fi oferit un pahar întreg din acel vin. Căci descoperisem acolo gustul unui Syrah aproape ancestral, provenit dintr-o vie veche de... 120 de ani. Gustul fumée al unui veac şi ceva de înmuguriri, înfloriri şi rodiri pe cel mai îndepărtat continent al lumii. Amănuntul că o sticlă face 200 de euro, iar Robert Parker i-a dat 98 de puncte aproape că nici nu mai contează.
Aş mai fi vrut să povestesc aici şi de Kopar-ul 2007 de Villányi de la Gere Attila pe care Titi l-a dorit şi oferit cu mărinimie ca vin... final, însă nu am ce. Un vin de numai trei ani, decedat prematur, al cărui spirit s-a volatilizat, făcându-l aproape de nebăut. De aceea poate că postarea de faţă ar fi trebuit să o scriu în franceză. À bon vin point d'enseigne...