marți, 30 august 2016

Cartea vinurilor românești și Valea Verde Retreat 2016, văzute din unghiul degustătorilor neautorizați de fericire




Ați fost vreodată la Valea Verde Retreat în satul Cund? Dar la Hotel Privo din Tg. Mureș? Dar la vânătoare de trufe în Transilvania? Nouă, degustători neautorizați de fericire, ni s-a întâmplat asta în mod firesc și fără de regrete în acest inspirat sfârșit de august. Un reporter laconic ar rezuma întreaga experiență astfel: o jurizare cu șapte experți internaționali a circa 300 de vinuri și distilate românești, în inima Transilvaniei, pentru viitorul ghid The Wine Book of Romania. A fost însă vorba de mult mai mult decât atât, de o experiență unică pe care mă voi încumeta să o redau cu ajutorul cuvintelor, al filmulețelor și a mii de fotografii care au încercat să surprindă emoțiile inefabile ale unei călătorii oenogastronomice pe care foarte puțini au norocul să o trăiască într-o viață.
 
Pe noi, bănățenii de dincolo și dincoace de Mureș, ne despart patru ore și jumătate de drum de orașul în care se află Hotel Privo. Un proiect unic în România, un hotel de patru și cinci stele al cărui design a fost premiat. Acolo ne-am strâns în jurul Marinelei Ardelean, un profesionist care muncește din greu pentru a face cunoscut lumii vinul și spiritul românesc. Ne-am dus să dăm o mână de ajutor în organizare și mediatizare. La Privo s-au adunat, într-o seară de marți, șapte experți internaționali în ale vinului, am avut parte de o cină de poveste, de o scoborâre în pivnița cu patru mii de sticle a hotelului, de ospitalitate și de alte bucurii specifice călătorului oenofil. Pe terasa cu mesteceni și vilă în stil Secession, Csonka, cu belvedere și ornamente vinicole, somelierul Marius Danciu a avut grijă să ne deschidă un superb Predicador blanco 2013, un vin alb spaniol botezat și etichetat după personajul interpretat de Clint Eastwood în filmul Pale Rider (1985)
A doua zi am luat drumul Cundului, un sat pe numele său săsesc Reussdorf și pe cel unguresc Kund. Văi și păduri, căi șerpuite, pe o colină șade frumos turnul cramei Villa Vinèa, ajungem în patruzeci de minute. Vezi case ungurești și nemțești, turla părăginită a unei biserici reformate, cai și copii, căruțe cu saci, peisajul rural de acasă. Din Ardealul nost. La dreapta, în centru, pe lângă biserică, o luăm către Valea Verde Retreat, în fapt un interesant complex turistic, căruia nu putem să-i spunem și agro-, din pricina patronului său, Jonas Schäfer, un rafinat domn german care, alături de soția Ulrike, a lăsat Hamburgul pentru a alege să trăiască în centrul Transilvaniei. 
 
De fapt, dacă ajungi să-l cunoști cu adevărat pe Jonas, îți dai seama că și paradisul ar fi în esență o construcție, că trebuie inventat, renovat, întreținut, disciplinat. Și nu vorbesc aici numai de lucrurile exterioare, de cele la vedere: de locuințele pe care le-a transformat din ruine în reședințe, de structura în sine a ceea ce în denumire este Retreat-ul, o sumă de case îngrijite și de construcții noi, de lemn, situate în mijlocul unui peisaj cu verdeață, lac, nuferi, sălcii seculare și chioșc alungit, prelungit ca și plăcereea unei zile de august târziu cu lumină blândă și pofte gourmet. Ci vorbesc mai ales de bucatele alese pe care le creează cu ajutorul unei echipe pe care a antrenat-o după chipul și gusturile sale minunate. De localnicii care lucrează pentru el și cărora le-a dat un sens în viață, precum un magician care a reinventat lumea.
 
Cât despre vinuri, despre jurizare, despre efortul de organiza o degustare cu peste 300 de probe servite la șapte jurați – ce mult îmi place termenul acesta, jurați, fiindcă semnifică onestitate și imparțialitate – să spunem că totul a semănat cu un concert, de oameni mișcându-se ritmic, de buze și papile concentrate ritmic asupra licorilor anilor trecuți, un Bolero de Ravel, cu dirijor neobosit în persoana Marinelei. S-au vorbit destule limbi diferite (engleză, română, germană, italiană, portugheză, maghiară, franceză, spaniolă, olandeză și, poate în gând, bulgară), deși cele știute de cei prezenți sunt ceva mai multe. 
 
Și nici nu e de mirare, câtă vreme britanicul Rod Smith, Master of Wine, locuiește în Franța, iar Maria Sofia Dare Biancolin este italiancă, însă vorbește la fel de bine germana, de vreme ce în urmă cu șase ani a preluat șefia Asociației Somelierilor din Germania. Jószef Kosárka, un diplomat globetrotter, șef de asociație somelieră ungară, conversează în italiană, spaniolă, germană, engleză și maghiara maternă, iar wineloverul nr. 1 Luiz  Alberto este italian de Brasil care trăiește în Boston. Să adăugăm că Elias Macovela, activist lusitan al vinului, și-a exersat portugheza cu Luiz, învățându-ne tot felul de nuanțe ale salutului în limba maternă, că mezinul CDViN, Dani, student de Groningen, și-a amintit olandeza în compania lui Paul Robert Blom, degustător internațional de vin din Țara Lalelelor, că Jószef a conversat în maghiara literară cu Pivnicera și că noi toți, împreună cu Galina Niforou, de la Asociația Exportatorilor de Vin Bulgari, am vorbit o engleză cu accente de tot felul, chiar și de Hrundi V. Bakshi, actorul interpretat de Peter Sellers în filmul The Party, ceea ce nu  ne-a împiedicat să ne înțelegem pe deplin în limba universală a vinului.
Întreaga experiență a fost condimentată cu o senzațională vânătoare de trufe, numai bune de gătit apoi în ceaunul cu risotto pregătit, à la Jonas, în poiană. Am suit în mașini și am gonit vreo zece minute către Dumbrăveni, printre pietre și prin praf, pe lângă turme de oi neprevăzute, iar Jonas, localnicul, a ajuns mult mai repede la locul faptei, o pădure bătrână de stejar, în SUV-ul său prăfuit de plăcerea călătoririi. Călăuza, vorbitoare de limbă română și de franceză helvetică trădând un ușor accent maghiar, și cățeii săi, Dick și Mucky, ne-au obosit pe pantele cu lumini și umbre; Dick era genial, găsea ciupercile din cinci în cinci metri, apoi le adulmecam și noi, omenește, cu un aer contemplativ, realizând poze de grup și având grijă să nu ne sucim gleznele hedoniste. La urmă, o masă de neuitat, în iarbă, cu vin bun și trufe presărate pe orez, feliate în ritmul lui Jonas. 
 
Și tot un condiment special, endemic, a fost concertul de jazz pe alocuri latin ori mai degrabă de transylvanian jazz susținut în ultima seară de o trupă maghiară de Cluj, Koszika & The HotShots, cu a sa remarcabilă solistă Krisztina Koszorus, pe care l-am savurat în fața meniului senzațional pregătit de Jonas Schäfer. A fost un prilej să polemizez cu toți, și cu somelierul de la Privo, și cu Jonas, și să le spun că eu nu aș împărți cu nici un fel de vin, fie el și Pinot Noir de top, supa de linte cu ou garnisit cu trufe și foie gras gătită de master chef-ul casei, din motivul anume că unele specialități, ca și unele licori, de altfel, sunt atât de cuprinzătoare prin ele însele, încât nu trebuie să fie însoțite, acompaniate cu și de nimic, ci doar contemplate în tihna bucuriei de august.

O să avem o nouă ediție a Cărții vinurilor românești jurizată profesional, onest, departe de subiectivism și de rea intenție, un adevărat ghid pentru iubitorul de vin autentic. În spatele acestei realizări perene se află efortul constant al unei echipe de truditori uniți de un sistem comun de valori și de inepuizabila energie a Marinelei. Și pentru cei care se vor îndrăgosti în chip firesc de imaginea ei de vrăjitoare în iie pozând pe coperta unei cărți oenologice de top, dar și pentru cei care o hulesc tocmai pentru acest gen de frumusețe activă pe care o promovează, am ales o fotografie care, poate, o reprezintă cel mai bine. În oglinda salonului în care Jonas își servește delicatesele, unice în Transilvania, o ființă discretă și workaholică trudește zilnic, la ceas de seară, de prânz și de dimineață, la acest proiect care pare fără de sfârșit și care are legătură cu una dintre cele mai puternice valori create de poporul român: VINUL.