luni, 29 martie 2010

Ce legătură poate fi între un Vernaccia, un Sidi Brahim şi o Fetească Neagră?


Zilele au trecut ca o aglomeraţie de bucurii şi tristeţi, vinurile şi oamenii s-au mai învechit cu câteva milioane de secunde, într-o curte din vecini au înflorit brusc pomii ca un semn de îndumnezeire. Am văzut că prietenii şi-au întocmit scrisorile de dragoste sau de ură pentru vin pe blogurile lor cu lampă şi gânduri bune şi-atunci mi-am zis că e timpul să vorbesc şi eu despre întâmplările din urmă.
Ce legătură poate fi între un Vernaccia, un Sidi Brahim şi o Fetească Neagră? Ce întâmplare le poate aduce împreună, câtă vreme primul e de găsit doar într-o enotecă din San Gimignano, cel de-al doilea într-un supermarket zis Carrefour iar ultimul undeva într-o cramă prahoveană? Aparent, la mijloc e o enigmă de nedezlegat. Povestea în sine curge însă mai jos, cât se poate de firesc.
Vinul Vernaccia di San Gimignano Tollena 2007 l-am cumpărat din cunoscutul orăşel medieval situat în inima Toscanei, cam pe când mi se terminaseră banii şi spaţiul de bagaje din hatchback-ul Toyota Corolla cu care am colindat în ultimul timp prin lumea largă. Se găsea într-una din nenumăratele enoteci de pe strada principală, nu departe de una din porţile de intrare şi de muzeul torturii. A costat de câteva ori mai puţin decât parcarea maşinii timp de câteva ore. Mi-a plăcut culoarea mierie şi ţinuta deosebită a sticlei, mi-am zis că în ea trebuie să se regăsească gustul sublim al umbletului nostru prin Italia. Vernaccia a călătorit cu noi mii de kilometri sub soarele blând de septembrie şi a dormit apoi un somn dulce de câteva luni sub arcadele vinotecii mele.
Cu Sidi Brahim e altă poveste. Umblam de multă vreme prin supermarketuri în căutarea vreunor vinuri de top rătăcite pe raft din nu ştiu care pricină. Şi cum am degustat... dezgustat câteva vinuri franţuzeşti absolut cumplite, la 3-4 sute de mii sticla, mi-am zis să încerc altă ţară.
Chilienele nu mă dezamăgiseră aproape niciodată, dar acum aveam chef de altceva. Ce să aleg? Şi-atunci am văzut un domn cu figură preocupată, ca de cunoscător, care admira o sticlă prăfuită cu etichetă roşie, undeva pe ultimul rând de jos. Şi numai că o admira, dar a cumpărat tot vinul care purta cea mai cunoscută marcă algeriană. Am rămas cu buzele umflate, însă după câteva luni am găsit din nou vinul şi am luat şi eu câteva sticle. Au stat de veghe în picioare sub aceleaşi arcade ale vinotecii mele, pedepsite la o asemenea poziţie din pricina dopului lor din plastic.
Colac peste pupăză, de Florii, Titi şi Clara au sunat la poartă pentru întâlnirea clubului nostru de degustători, ţinând în braţe mai multe baxuri de vin. Printre ele, Feteasca Neagră de la Crama Basilescu şi două sticle care încă nu purtau eticheta oficială, ci numai câte un petec de hârtie pe care o mână sigură scrisese Perfectio şi Fetească Neagră Premium.
Cum friptura din cuptor emana o aromă irezistibilă, cum mirosea deja a primăvară şi a ţările calde, ne-am grăbit cu toţii să ne aşezăm la masa ovală din sufragerie şi să servim mai întâi, în compania lui Vernaccia, somonul afumat cu care Titi ne procopseşte de fiecare dată când pregătim marile noastre ospeţe. Vinul i-a extaziat pe toţi: Silviu rotea paharul într-un fel de transă cu ochii la culoare galben verzuie, de miere, a licorii; Clara ne-a vorbit un pic tehnic, de tehnologia nereductivă, şi cu toţii am căzut de acord că ne bucurăm de un gust cu totul nou, care se îmbină perfect cu peştele lui Titi. Vernaccia avea într-însul ceva de grapefruit proaspăt cules, de citrică sublimă cu care s-au delectat cândva zeii etrusci. Le-am povestit de San Gimignano, lămpile candelabrului ardeau magic deasupra noastră, cu ajutorul cuvintelor rostite pe fundalul tablourilor, sfeşnicelor, porţelanurilor şi pozelor centenare, încăperea a căpătat un aer de vechime şi, pentru o vreme, aproape că am călătorit în timp şi spaţiu, de parcă, o dată cu vinul, gustasem şi din spiritul locului care l-a creat.
Am stat la taclale, nu ne văzusem în şapte, toţi membrii clubului, de mult. Apoi a venit rândul fripturii şi n-am deschis Sidi Brahim-ul fiindcă Titi, cumva transfigurat, mă convinsese să destup cele două sticle de la Basilescu, Perfectio şi Feteasca Neagră Premium. Am început cu acesta din urmă şi vă mărturisesc că a fost unul din cele mai bune vinuri româneşti pe care le-am băut vreodată. Şi asta nu numai fiindcă îmi amintea de Bennett-ul Cabernet Sauvignon 2001 pe care îl încercasem prin 2008, la una din cele mai reuşite degustări, cu izul său de prune uscate, de fructe de pădure, dar fiindcă avea şi un ce anume pentru care încă nu s-a născocit vreun fruct sau vreun cuvânt care să-l explice, un ce inefabil care sălăşluieşte în marile vinuri şi pentru care nu merită să te zbaţi să găseşti vreo exprimare tehnică fiindcă ea pur şi simplu nu există. E un vin pe care eu, în subiectivitatea mea pasională, l-aş apropia de 90 de puncte. A urmat Perfectio, un cupaj ale cărui ingrediente îi las pe prietenii mei virtuali să le descopere la momentul potrivit. Clara şi Titi cred cu tărie că acesta e un vin demn de învechit, care îşi va arăta adevărata valoare peste ani. Ne-a plăcut tuturor, ne-a amintit de acelaşi Bennett şi cumva abia după ce l-am sorbit ne-am apucat să devorăm friptura. Au urmat doboşul şi tiramisu-ul făcute în casă, în sâmbăta dinaintea Floriilor. Aşadar, am consumat în şapte şi ne-am oprit la trei vinuri excepţionale. Şi a fost nevoie să dau seamă aici de toate acestea de dragul adevărului.
Vreau să vă mai spun, ca un post scriptum, că Sidi Brahim-ul l-am destupat o zi mai târziu, în compania unui prieten din copilărie cu care vânam în anii '70 broaşte şi rădaşte în Pădurea Verde a Timişoarei. Că e un vin simpatic ("licenţa" aparţine Clarei, care l-a degustat cu o altă fericită ocazie), o experienţă pe care merită s-o împărtăşiţi alături de vechii amici. Eu am făcut-o, într-o zi de primăvară, sub brazii imenşi ai curţii.

marți, 23 martie 2010

Bun de tipar


Am un geamantan plin cu lucruri aparent inutile. Până să capete această destinaţie statică, l-am folosit pentru a căra de colo-colo toate ale mele, cele pe care le port cu mine, chiar şi vinuri. Îl ţin în pivniţă, nu departe de vinotecă, într-un hol strâmt, lângă dulapul plin cu cărţi pe care se află radioul Tesla din anii '40. De câte ori îl deschid, din el se revarsă toate semnele trecutului: jurnale, carnete de elev de pe timpul RSR, sonete din anii '80 de la colegele pe care le-am iubit, un aparat de pirogravat, sute de file de caiet cu pătrăţele pline de jocuri de go consumate, scrisori indiscrete, diplome şi agrafe, dopuri şi ciorne, ziare de ieri şi de azi, poze, foarte multe poze, făcute în ultimii 30 de ani.
Ultima oară l-am deschis în aceste zile, căutând câteva imagini cu Mile Cărpenişan, jurnalistul care s-a stins cu atâta repeziciune, la 34 de ani. M-am gândit că rămân cuvintele celorlalţi atunci când reporterii pleacă fără să-şi fi scris ultimul reportaj. Cuvintele şi fotografiile, piesele unui puzzle cu care ziariştii reuşesc să redea amărăciunea şi fericirea lumii întregi în câteva rânduri.
Pentru că la mijloc e o tristeţe de nedefinit, am să rostesc doar întâmplări de demult, din presa timişoreană, aşa, ca pentru articol din pagina 7 a unui ziar. De câte ori moare un jurnalist, nu pot să nu mă gândesc la Ion Monoran, la Brice Fleutiaux, la Mihai Popovici, la Aneta Ursu, colegii mei dispăruţi din ultimul veac ale căror nume se regăsesc uneori în cărţi, alteori doar în geamantanul meu cu amintiri şi din când în când pe pagina nostalgică a vreunui blogger. Alături de ei am colindat vastele câmpii ale limbii române, am făcut anchete şi reportaje prin sate dispărute, călătorind în Dacii şi Oltcit-uri rablagite în căutarea subiectului perfect. Am băut sticle de vin pe malul Timişului, i-am luat interviuri lui Dumnezeu, am râs şi am plâns în ziua de salariu.
Mono, poetul instalator care a săvârşit revoluţia la Timişoara, Brice, fotoreporterul francez de pe malurile Begăi şi prizonierul cecenilor, Mihai, omul de presă, de film şi de teatru, şi Aneta, dăscăliţa jurnalistă.
Pe Mile l-am cunoscut prin '94, avea vreo 18 ani când a apărut în redacţia ziarului "Timişoara", intrând direct în pâine, cu anchetele sale în cuvinte simple, despre oameni necăjiţi. Pe atunci băteam cu toţii la o maşină de scris, chiar la una electrică, cu ştecher care se băga în priză. Cu hârtie şi rolă de cerneală şi litere care izbeau coala una câte una, desenând cuvinte şi fraze. Apoi venea fotograful cu pozele uşor umede, le prindeam cu o agrafă de foaia cenuşie şi uite aşa se năştea o ediţie specială. Trăiam într-o redacţie mică şi oarecum părăginită, însă aveam în noi încredere de gazetari de la New York Times. Mile nu vorbea mult, graseia uşor, mai mult umbla, tăcea şi scria. Ştiu că era foarte hotărât, că-şi găsise vocaţia, că tremura de intensitatea evenimentului despre care relata. Pe urmă a părăsit ziarul, devenind reporter de linia I. Era epoca războaielor şi calamităţilor de lângă noi şi de aiurea, pe care ni le-a povestit cu voce uşor tremurată, mărturie despre tragedia oamenilor. Şi dacă acum nu o mai face, nu e pentru că toate aceste încercări au luat sfârşit, ci fiindcă ziarul, jurnalul de ştiri al vieţii sale a ajuns la ultima ediţie, la ultimul bun de tipar.
Mile, Mono, Brice, Mihai, Aneta... Cu toţii sunt încă aici, în imagini şi cuvinte. Într-o carte vie, interactivă. În jurnalul de ştiri al anilor din urmă. În inima mea.

miercuri, 17 martie 2010

Aventură cu Chianti, ragu şi şopârle la Tavarnelle Val di Pesa


Dacă vă faceţi vreme şi curaj vreodată, dacă aveţi nişte sute de euro de stricat în călătorii, Toscana rămâne una dintre cele mai grozave destinaţii posibile. E ca o degustare continuă de senzaţii noi, în ţara măslinilor argintii, a vinului Chianti, a campanilelor şi domurilor care sfidează legile fizicii, a viilor cu trandafiri la capăt de rând, a unei frumuseţi de demult care a răzbit mii de ani prin lumea cutremurilor, războaielor şi pericolelor de tot felul. E un loc cu care zeii şi Dumnezeu se pot mândri oricând în faţa cârtitorilor care pun la îndoială rostul Creaţiei.
E greu să-ţi dai seama de asta, de superlativul acelei îndepărtări etrusce pe care poţi totuşi s-o ajungi şi s-o atingi dacă sufletul ţi-o cere, într-o clipă de graţie. Aşa că am desfăşurat, în Aradul cel de toate zilele, harta mare a Italiei şi am pus degetul pe un orăşel oarecare din Toscana: Tavarnelle Val di Pesa, să zicem. De fapt, alegerea de a sta acolo câteva zile făcea parte dintr-un plan al umbletului mai mare, care avea să cuprindă un picuţ din Austria, o staţiune italiană de la Adriatica, Veneţia, Florenţa, regiunea Chianti, San Gimignano, Pisa şi litoralul liguric, în apropiere de Viareggio. Aşadar, am ales întâmplător o localitate oarecare, am făcut rezervările de rigoare şi am pornit în această aventură, traversând Peninsula într-un hatchback Toyota în care au încăput cinci persoane, nenumărate bagaje şi multă fericire a plecării.
Nu ştiu cum să redau sentimentul acesta special de a te simţi acasă, foarte acasă în Italia, neîngrădit de limbă şi de interzicerile şi meschinăriile care abundă peste tot în ţările mai nordice. E cumva o patrie mai veche, de care n-am avut şansa să avem parte, dar la care ne întoarcem atraşi inevitabil, ca la un vin dumnezeiesc care ne aşteaptă într-un loc şi într-un timp anume, de dragul adevărului.
Tavarnelle Val di Pesa e un orăşel de vreo şapte mii de locuitori, situat la câteva zeci de kilometri de Florenţa. Jumătate dintre rezidenţi sunt de fapt florentini care şi-au luat case de vacanţă acolo, departe de ritmul oraşului Renaşterii. L-am găsit greu, după o obositoare tăiere în două a Italiei, de la Veneţia spre Chianti. Când părăseşti autostrada şi iei drumurile "judeţene" ale Toscanei, gonind pe şoselele înguste şi şerpuind pe dealuri cu vii, vile şi măslini, începe o aventură pe care nu o poate atenua nici GPS-ul cu soft piratat, nici hărţile precise după care se ghidează soţiile înţelepte alături de care călătoreşti. Căci giratoriile au indicatoare iniţiatice cu zeci de localităţi pe dânsele, de eşti nevoit să faci mai multe tururi până te dumireşti încotro s-o iei. În speţă, noi trebuia s-o luăm spre Poggibonsi, o localitate în care mai fusese cândva o mătuşă pe nume Tina care, din pură candoare, într-un mod de neuitat, botezase acel oraş Bonţi-Bonţi. Aşa se face că, râzând de câte ori găseam acel nume pe indicatoare, după ce am suit şi coborât nenumărate pante şi abruptişuri, am dat în final de Tavarnelle şi de acel ostello relativ modest, aşa, ca la 55 de euro pe cameră cu trei-patru paturi şi două băi, la care făcusem rezervările. O clădire nouă, cu iederă şi pietriş în parcare, cu amfitrioană extraordinar de cumsecade, pe care oricând ţi-ar face plăcere s-o cunoşti atunci când ai plecat în lumea largă. Era seară, eram la o mie de mile de casă, eram rupţi de oboseală, dar tot am găsit puterea să ieşim în oraş. Vroiam să luăm masa la un restaurant şi mai ales să-i gustăm vinul casei, fiindcă nu poţi afirma că ai fost cu adevărat într-un loc anume dacă nu i-ai sorbit vinul, spiritul pământului pe care oamenii locului au grijă să ţi-l ofere la carafă, dacă ştii să-l alegi şi să-l ceri.
Aşadar, ne aflăm la Tavarnelle, e septembrie şi 10 seara, lămpile cu mameloane ard gălbui şi discret, maşinile alunecă ca nişte lumini pe străzile înguste, e o animaţie ciudată pentru o localitate aşa de mică. La primul restaurant la care ajungem se stă la coadă! Şi nu ne aflăm în New York , ci într-un loc neînsemnat din Italia, pe care l-am ales întâmplător, în Aradul de acasă, într-o clipă de inspiraţie. Casele au olane şi şolocaturi atât de specifice, e un aer de sărbătoare într-o zi oarecare, ne apropiem de centru şi se vede o firmă de club Viola, cu crinul florentin, care ne aminteşte de Mutu, dar şi de Poli Timişoara. Există câteva restaurante şi toate-s pline, aşa că suntem aproape să renunţăm la masa de seară. În piaţa din centru, sunet de orchestră. E ultima seară în care primăria mai organizează concerte, un fel de închidere a stagiunii. La Piazza vive! Viva la Piazza!. Câteva zeci de spectatori, o campanilă luminată feeric, sunete irezistibile, Girl from Ipanema, suntem departe de casă şi fericiţi, de parcă am avea întâlnire cu ceva minunat, care încă nu poartă un nume.
Dirijorul e un exuberant, orchestra îi răspunde, e o tihnă în toate şi-un ritm cald, ca pentru nişte turişti obosiţi care s-au hotărât să se odihnească pe nişte trepte, învăluiţi în muzică. În cele din urmă, fredonând My Way în gând, foamea ne întoarce spre restaurante, în speranţa că s-a eliberat un loc. Nu e aşa, încât suntem nevoiţi să mai căutăm. În cele din urmă, găsim în mod neaşteptat un restaurant intim, lăturalnic, aproape gol, şi ne aşezăm fericiţi la o masă. Numai că patronul şi chelnerul s-au şi apucat să pună tacâmurile, fără să le fi comandat ceva. Până la urmă comandăm, un vin şi nişte brânzeturi, că altfel am rămâne fără bani, la preţurile din meniu. Acum înţelegem parţial de ce în alte localuri se stă la coadă şi ne grăbim într-acolo. În sfârşit, s-a eliberat o masă la restaurantul recomandat de amfitrioana ostello-ului nostru şi putem cere câte un ragu di chianina şi o carafă de vin roşu, un Chianti al casei, la cinci persoane. Chelneriţa e simpatică şi se mişcă repede, aduce îndată vinul. Avem timp să bliţuim o şopârlă inofensivă, un fel de emblemă a locului, atrasă de o lampă murală anume. Meniul e regesc, tot vinul l-am lua cu noi acasă. Acum înţelegem pe deplin de ce se stătea aici la coadă. Porţiile nu costă cine ştie ce, 6-7 euro ragu, 7 euro vinul, e OK, fie şi pentru buzunarele de român. Iar îngheţata, îngheţata cu iaurt şi lămâie de câţiva euro, pe care am servit-o după încă o carafă de vin, face toţi banii.
A fost o seară minunată, o seară unică, pe care nu o vom retrăi la fel niciodată. A doua zi aveam să luăm micul dejun, să jucăm ping-pong în holul de la ostello cu o cehoaică adolescentă şi chitaristă, să aflăm că, fatalitate, Tavarnelle Val di Pesa e înfrăţit cu oraşul Fălticeni şi să conversăm cu o cameristă grandioasă din Adjud, extrem de simpatică şi nespus de încântată că a întâlnit nişte români. Bucuria a fost reciprocă.
Urma să vizităm Florenţa, luând autobuzul din staţia de lângă sediul cu balcoane pline de flori al carabinierilor, şi vila Spoiano, din Tavarnelle, pentru o degustare de vin. Iar mai apoi, San Gimignano, Pisa şi Marea Ligurică. Asta este însă o cu totul altă poveste, cu vin, campanile, blazoane de Medici, peştişori coloraţi, roze şi viţă-de-vie, capete de mistreţ, simboluri ale înţelepciunii, Fiat-uri nupţiale şi aşa mai departe. Dacă totul merge bine, am s-o spun altădată, pentru toţi prietenii mei cu care mi-ar plăcea să împărtăşesc încă o dată şi încă o dată magia acestei călătorii în Toscana, de dragul vinului şi frumuseţii.


joi, 11 martie 2010

Poveste cu Punctul 8, arahide şi grasă de Cotnari


Iniţial îmi propusesem să scriu aici despre o călătorie minunată în regiunea Chianti, despre un orăşel oarecare din Toscana, despre vinurile şi restaurantele sale la care se stă la coadă în serile calde de septembrie. Şi eram gata-gata să o fac, cuvintele aşteptau nerăbdătoare să curgă precum vinul roşu în pahare, dar a intervenit ceva care avea să schimbe cu totul subiectul acestei postări. Fiindcă m-a sunat un prieten şi mi-a amintit că astăzi e 11 martie şi s-au împlinit 20 de ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. Şi m-am gândit imediat la George Şerban, personalitatea cea mai puternică pe care mi-a fost dat s-o cunosc şi în preajma căreia am avut şansa să fiu în anii '80 şi '90.
Ar trebui să vă mărturisesc cum am deschis una din cărţile lui George, Turnirul, alegând o pagină la întâmplare, şi cum am citit acolo următoarele rânduri: "După concert, haideţi la un pahar de vin bun! A primit de la revistă o indemnizaţie restantă, mai are două sute din ea şi vrea să le facă ţăndări. Până la urmă a trebuit să scoatem şi noi tot ce aveam şi abia am reuşit să achităm nota de plată. Categorie de lux! Arahide (e drept, până la saturaţie) şi două fiole, cum le zice Ştefan (e drept, grasă de Cotnari), două sute cincizeci şi şapte de lei". Poate că tocmai acest mic hazard livresc m-a determinat să scriu aici şi acum de toate aceste lucruri sedimentate în memoria mea afectivă. Căci pivniţa în care am deschis fiola aducerilor aminte rămâne în primul rând un spaţiu al interiorităţii şi n-am putut să las nescrise aceste gânduri.
Şi dacă nici asta nu ar fi fost suficient, faptul că eroii romanului său de dragoste, un best-seller de acum 23 de ani, consumau vin şi arahide în ficţiunea vie a studenţiei lor, atunci poate că ar fi trebuit să apelez la argumentele realităţii.
Pe George Şerban l-am cunoscut în Timişoara la sfârşitul anilor '80, la puţin timp după ce intrasem în redacţia revistei Forum studenţesc. Mai întâi nu l-am văzut în carne şi oase, ci într-o poză oarecum ştearsă, de revistă. Îi dăduse în 1988 un interviu lui Mircea Mitruţiu, îl citeam interesat. Avea o poză de tânăr intelectual rebel ataşată la materialul în care-şi dezvăluia crezul literar, criticându-i foarte subtil pe cei care făceau legea în cultură după îndemnul "să ne refugiem în intelect, că acolo-i frig select". George era un intelectual militant, de tip havelian, un personaj de primă mână al acestei ţări care studiase fenomenul puterii şi îşi propusese, în acei ani de după 1989, să termine cu comunismul şi mai ales cu comuniştii. Nu ştiu însă dacă locul său cel mai potrivit era în politică, în lumea murdară pe care vroia să o cureţe interzicându-le foştilor nomenclaturişti, adică viitorilor săi colegi de parlament, şi chiar preşedintelui, accesul la putere. Pentru a izbuti, avea nevoie de o altă ţară.
Mi-l amintesc acum cu acuitate, aşa cum evoci un film alb-negru, dostoievskian, ori o peliculă a lui Eisenstein, filmată într-un timp inversat. Îmi vorbea despre literatură, despre tema centrală a morţii, arunca nervos cu scrumiera la şedinţele Forumului studenţesc din nu mai ştiu care cămin, la care plănuiam să depolitizăm cu totul revista, să scriem despre creativitate şi Revoluţia franceză, era un coleric care ne-a cucerit pe toţi cu forţa sa de lider.
Derulam toate aceste secvenţe de amintire chiar şi atunci când el îmi prezenta, plin de patos, viitoare Proclamaţie şi esenţialul Punct 8, în înghesuiala troleibuzului 16 cu care călătoream împreună, într-o dimineaţă de martie a anului 1990, din Calea Soarelui până la redacţia Forumului, mutată de puţin timp în Piaţa Operei, la etajul 1 al clădirii Rectoratului Politehnicii. Fusese dezamăgit că nu împărtăşeam acelaşi entuziasm al schimbării. Acolo, la sediul nou al revistei studenţeşti, George a fost eroul unei întâmplări neobişnuite, care i-a scos încă o dată în evidenţă calităţile de bun cunoscător al masei. Era în primele zile de după revoluţie. Tocmai ne mutasem cu redacţia din Casa Studenţilor într-un sediu ultracentral, pe care se văzuseră nevoiţi să-l părăsească ASC-iştii de ieri, adică conducătorii Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Un tablou imens al lui Ceauşescu, de fapt o poză transpusă pe un placaj enorm, de vreo 2 pe 3 metri, trona pe unul din zidurile încăperii cu ferestre care dădeau spre Piaţa Operei. Jos, în piaţă, erau în fiecare zi mitinguri anticomuniste, o mulţime îndârjită care număra mereu zeci sau chiar sute de persoane îşi defula violent sentimentele în acele zile speciale. La un moment dat, cineva a observat acolo sus, în lumina becurilor aprinse, chipul monumental al Tovarăşului din noua noastră redacţie. Noi încercasem să-l dăm jos, dar era atât e bine, de profesional prins în dibluri, cuie şi şuruburi, încât n-am reuşit s-o facem. Şi acum trebuia să dăm socoteală gloatei înfuriate. Câţiva revoluţionari de ianuarie, butucănoşi şi necuvântători, au năvălit peste noi şi ne-am văzut nevoiţi astfel să reluăm munca de demolare a tabloului. Jos, masa spumega de furie, cerând să scoatem pe geam relicva comunistă şi să le-o aruncăm spre sfâşiere. Atunci a intervenit George Şerban, a coborât în mijlocul mulţimii, i-a vorbit, reuşind să-i canalizeze furia spre acel obiect, şi nu spre membrii redacţiei, nişte studenţi care erau, de fapt, la fel de anticomunişti ca şi Papa. Într-un final, cu ajutorul cozilor de mături şi de steaguri, am reuşit să smulgem Ceauşescul din placaj. Problema era că Dictatorul nu încăpea pe geam, nici măcar pe diagonală. Era o scenă tragi-comică, aproape mussoliniană, cu George Şerban chinuindu-se să strecoare obiectul urii, aninat cu picioarele pe pervaz, cu noi, forumiştii, împingând de zor din spate, cu revoluţionarii adunaţi în redacţie care urlau, cu mulţimea din piaţă care aştepta ca placajul să pice odată. În cele din urmă, a căzut. Cinci minute mai târziu totul s-a liniştit, după ce oamenii au făcut bucăţele portretul gigant şi i-au dat foc. De-acum stăteau roată în jurul flăcărilor şi sărbătoreau sălbatic victoria. Iar noi am scăpat teferi şi pregăteam deja viitorul număr anticomunist, golănesc, din Forum studenţesc. La sfârşit de tot însă, a năvălit în redacţie femeia de serviciu din Rectorat, disperată că ea avea tabloul pe inventar şi acum cine va mai putea să o descarce contabil de această sarcină covârşitoare?
Aş fi vrut să mai redau alte frânturi de amintire de prin anii '80, aş fi vrut să descriu cum reuşise Şerban, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, adică în ultimii ani de cenzură (ca să apară, Forumul trebuia să treacă de patru vize), să transforme revista studenţească timişoreană dintr-una sută la sută politizată într-o gazetă liberă, în care se făcea jurnalism autentic. Să spun cum am fost premiaţi de un juriu din care făcea parte şi Laurenţiu Ulici, devenind egalii Opiniei studenţeşti din Iaşi, una dintre puţinele publicaţii de ţinută şi de opinie care mai apăreau în RSR-ul ultimilor ani dinainte de 1989. Să evoc cenaclul nostru de la Crivaia, din august 1989, cu Marcel Tolcea şi Viorel Marineasa, cu Dan Raţiu şi fotograful Sorin Tomescu, pe când beam vin şi citeam poezie şi proză scurtă, pe când aşteptam cu toţii să izbucnească odată marea confruntare. Între două partide de pocher pe chibrite în cabana de pe malul Văliugului, între două jocuri de mim în care trebuia să descriem din mişcarea trupului termenul de ucronie. Mai ştiu că jucam fotbal, că George era portar, că s-a bătut cu un chelner care-i adusese o mâncare proastă, care l-a trimis sub masă cu doi pumni bine ţintiţi, obligându-l să poarte o vreme ochelari de soare, ba chiar şi să dea declaraţii plutonierului Văgăună, un anchetator rural desemnat să rezolve cazul. Când a intrat în cabana de la Crivaia căutându-l pe Şerban, miliţianul ne-a întrebat: Unde-i studentul care s-a bătut? I-am explicat că nu e student, ci profesor, încercând cumva să-l apărăm. Cu atât mai rău, a conchis el, în deplinătătea indignării sale profesionale.
Căci George Şerban era mentorul nostru, al tuturor celor care scriam la Forum, şi câteva luni mai târziu ne-a fost dat să ne aflăm împreună în miezul acelor evenimente din decembrie 1989 care ne-au schimbat definitiv viaţa. Cum el s-a stins prematur, într-o zi de ianuarie a anului 1999, toate faptele, gesturile şi vorbele de atunci s-au aşezat în inima noastră, devenind valori neperisabile.
E ca şi cum am bea un vin din 1989 peste care au trecut toate acestei întâmplări extraordinare, comunicând printr-o curioasă osmoză toată emoţia şi isteria acelui timp de fractură, tensiunea acumulată înainte de marele cutremur şi apoi eliberată atât de violent asupra lumii din care făceam parte.
De aceea am vrut să fiu astăzi din nou în Timişoara, de aceea în Toscana voi călători, aici pe blog, altădată.

vineri, 5 martie 2010

Despre elite, Cabernet Sauvignon şi darul fericirii


Povestea începe de la un vin, un Cabernet Sauvignon, şi de la nişte poze vechi, îngălbenite, căzute ca din întâmplare din albumul de familie. Ştiu că-i plăcea mai ales vinul roşu sec, de soi, refuzând să consume vinul de casă pe care mai toată lumea îl făcea în anii din urmă. Aparţinea în mod evident acelei elite de intelectuali interbelici a căror viaţă a fost frântă brusc de regimul proletar.
Tatăl său, Tata On, cum îi spuneau cu candoare nepoţii, fusese unul dintre cei mai bogaţi oameni din Novaci. Prin anii '20, avea, între altele, autobuz, cinematograf şi păstrăvărie. Şi pentru că Gică era singurul dintre cei şase copii care supravieţuise, n-a şovăit să-l susţină la şcoală. Dacă răscolesc teancul de poze din sertar, disting între ele una cu clasa de la Liceul Şincai, în care elevii stau alături de profesorul lor George Călinescu.
Un pic mai târziu, cam pe când a început marea criză economică, Gică a luat drumul Heidelbergului, unde avea să absolve Magna cum laude două facultăţi, cea de ştiinţe economice şi cea de filozofie. Vreo douăzeci de ani mai târziu, funcţionarul agramat de la puşcărie avea să completeze în fişa sa matricolă penală, la rubrica studii, "bacalariatul" şi "şcoala de filozofie", iar la originea socială, "fiu de cheabur"... Până să ajungă însă la acea perioadă de calvar a vieţii sale, a avut parte totuşi parte şi de bucurii, în România burgheză a anilor dinaintea ultimului război mondial. La Heidelberg, prin 1929, s-a văzut nevoit să înveţe germana scriind la început fonetic cursurile. Acolo avea să-l întâlnească pe Panait Istrati, venit să susţină o conferinţă, şi tot acolo avea să schimbe cămaşa ţărănească de noapte, cu care îl înzestrase la plecare mama sa, pe pijamaua de mătase a colegului de cameră englez. Acestuia din urmă i se păruse extraordinar straiul românului şi nu s-a lăsat până nu l-a obţinut, la troc. A fost, probabil, unul din primele schimburi culturale ale generaţiei sale cu Occidentul...
Anii care au urmat, anii '30, l-au adus înapoi în ţară, în Bucureştiul cosmopolit şi burghez, a cărui libertate şi exuberanţă au durat, din păcate, atât de puţin. S-a întors cu convingeri politice de dreapta, nici nu putea să gândească altfel, de vreme ce venea din Germania şi în ţară mai toţi prietenii săi erau discipolii lui Nae Ionescu. Fotografiile îl arată prosper şi fericit, într-o lume a luxului, a restaurantelor selecte, a străzilor pline de domni, de automobile Ford şi de reclame la orice. Amicul Mircea Eliade îl vizita acasă, la sindrofii, iar Petre Ţuţea îl aştepta la gară, pe când se întorcea de prin vreo călătorie în străinătate, ţinându-i pe umeri fiica de câţiva ani, pe Ţuţi. A scris câteva cărţi, s-a dedat la politică, a făcut cam tot ce au făcut oamenii de conştiinţă din ţara asta în scurtul răgaz lăsat de istorie până la al doilea război mondial şi venirea comuniştilor la putere. Era un intelectual de rasă şi asta avea să devină în curând o crimă de neiertat pentru clasa muncitoare.
Poate că de aceea nici nu-i plăcea vinul de casă, soiul acela de băutură pe care oamenii muncii nu o deosebeau decât după culoare. Poate că-i amintea, în anii de după 1964 - borna sa existenţială la care autorităţile au considerat că e cazul să-l elibereze, după aproape 14 ani de detenţie - de lumea sa de ieri, sofisticată, variată, contrastantă şi capricioasă, în care puteai să alegi şi gândeşti după cum îţi poftea inima şi după cum îţi dicta conştiinţa. Pe unele fişe penale, torţionarii îi scriseseră cu roşu "Legionar", pe altele figura, mai discret, ca ţărănist. Cert este că după ce a ispăşit o parte din pedeapsă, cineva i-a tăiat cu creionul chimic data expirării "internării", cum suna eufemistic şi birocratic temniţa grea la care fusese supus, majorându-i termenul de eliberare cu 36 de luni. Şi tot aşa şi tot aşa şi tot aşa... Ocnele Mari, Jilava, Aiud, Periprava. Apoi Măzăreni, cu domiciliu obligatoriu, în casă de deportaţi în Bărăgan.
Soţia sa, intelectuală cu facultate absolvită la Bucureşti în anii '30, împreună cu cei doi copii, cu soacra şi cu fosta slujnică, fusese dată afară din casa boierească a lui Tata On şi azvârlită peste drum, într-o magazie. Întors "acasă", Gică a trebuit să trăiască din traduceri şi a avut noroc că încă mai avea prieteni prin preajma Uniunii Scriitorilor. De-acum viaţa îşi relua cursul, atât cât ar fi putut el să fie de firesc în Republica Populară Romînă.
Prin '65, într-o zi cu dimineaţă friguroasă, un automobil decapotabil din anii interbelici, o Skoda sau un Ford (rudele încă se contrazic astăzi, după 45 de ani, pe această temă), avându-i înăuntru pe doi buni amici ai lui Gică, a tras în faţa casei sale din Novaci. Conducătorul maşinii era îmbrăcat într-un combinezon de piele asemănător cu cel al piloţilor de altădată, cu ochelari groşi şi rotunzi şi caschetă de şofer de curse. Ambii călători, adică şoferul şi soţia lui, aveau cărămizi la picioare, încălzite la plecarea din Bucureşti. Maşina de epocă era coproprietatea arhitectului Gheorghe Doicescu şi a scriitorului Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza. Iar prezenţa cuplului de bucureşteni acolo era legată de necesitatea ca magazia care fusese repartizată familiei drept casă să fie transformată într-o locuinţă adevărată. Domnul arhitect s-a pus pe treabă, a început să deseneze o altă casă, supraveghind îndeaproape toate lucrările. După doi ani, căminul lui Gică, al soţiei şi copiilor săi a devenit una dintre cele mai frumoase locuinţe din Novaci. Pivniţă cu intrări boltite, de piatră, sală cu nenumărate ferestre, scară, grinzi şi coloane rustice de lemn, sobă de teracotă pictată cu elementele zodiacale, grilaj metalic la una din ferestre, dormitor cu icoane şi firidă, cam asta a reuşit Doicescu, în mod magic, acolo. Fuma pipă în curtea casei şi alunga supărat copiii care se amuzau pe seama maşinii sale bizare, în vreme ce soţia sa, tanti Coca, se ocupa în cele mai mici amănunte, de designul interior al casei.
Au urmat nişte ani relativ liniştiţi, dacă nu ar fi să punem la socoteală securiştii de serviciu care îl chinuiau periodic pe intelectualul care uneltise cândva, gândind, împotriva clasei muncitoare. Între două întâlniri cu cerberii patriei socialiste, Gică îşi ascuţea creioanele, umplând zeci de caiete cu scrisul său ordonat, traduceri din germană ale unor opere importante aparţinând culturii universale. O făcea zilnic, după un program strict, nemţesc. Şi îi plăcea să mai bea şi un pahar de vin bun, inspirator. Era probabil un tabiet moştenit din anii în care mai ducea la Bucureşti câte un curcan îndopat cu nuci de Muma anume pentru a fi gătit la vreo petrecere de Păstorel Teodoreanu. Consuma însă vinul cu măsură, glumind atunci când Muma, precaută, îi reproşa că numai grija sticlei o are: Beţia e un dar, nu un păcat, că nu degeaba se spune în popor "darul beţiei". Ai auzit tu să se zică "darul hoţiei" sau "darul minciunii"? Unul din furnizorii săi de vin era chiar ginerele său, care îi aducea din Arad, de la Baraţca, licori de soi din care nu lipsea Feteasca albă.
A tradus, între altele, Aurora de Jakob Böhme, Istoria artei antice de Winckelmann, Călătorie în Italia şi Maxime şi reflecţii de Goethe, Scrieri estetice de Schiller, Cultura Renaşterii în Italia de Burckhardt. Înainte de comunişti, scrisese el însuşi câteva cărţi, între care Păcatul istoriei. Scurtă privire asupra soartei ţăranului român de-a lungul veacurilor, apărută la Bucureşti în 1945. A supravieţuit unui cancer pe corzile vocale şi prea multor securişti care l-au chinuit mult mai rău o viaţă întreagă. Inima a încetat să-i bată într-o zi de mai a anului 1980, la puţin timp după ce s-a stins şi prietenul său Gică Doicescu, arhitectul cu old car şi pipă care i-a creionat o locuinţă de domn credincios în inima Novaciului din acea pură prietenie ca o virtute moştenită din anii în care România nu degenerase în republică populară. Nu a lipsit de la înmormântare ultimul securist care l-a avut în grijă, fiindcă de-acum trebuiau urmărite şi rudele rămase pe lumea socialistă, între care se număra şi ginerele său, un alt element de origine nesănătoasă din familie.
Gheorghe Ciorogaru însă era de-acum liber, putea savura liniştit, alături de prietenii de modă veche, un pahar de vin, din cel mai bun Cabernet Sauvignon din lume, cel al tinereţii sale în care apucase să se bucure, pentru scurt timp, de unul din cele mai de seamă daruri ale existenţei umane: darul fericirii.