Șase zile prin Mitteleuropa (III). O baie la Lignano, pe plaja lui Hemingway

Ziua 3, miercuri, 22 august 2018. Eram setați să vizităm astăzi Trieste și să ne îmbăiem în Adriatica italiană, însă planul în ce privește capitala provinciei Friuli Venezia Giulia a căzut după ce ne-am dat seama că ne aflam la o oră și jumătate de Lignano, stațiune celebră, cu plaje pe placul lui Hemingway, pe care am mai vizitat-o în 2009. Așa că am sărit în cele două mașini, căci cu o seară în urmă grupul s-a întregit cu Zoli și Raluca.. Un mic blocaj pe autostradă ne-a întârziat câteva zeci de minute, apoi am oprit în Lignano Pineta, parte a stațiunii plină de păduri de pini, un paradis al veverițelor și, predilect, al turiștilor nordici. 

 

Ne-am bucurat de o baie la 35 de grade Celsius pe o plajă înțesată de oameni pe zeci de kilometri. Nisipul e fin, ne duce lin dincolo de limitele siguranței, înotăm printre hidrobiciclete cu tobogan de pe care se aruncă în valuri tineri gălăgioși și plini de viață. Dușul e cu fise, totul costă mult, șezlongurile și umbrela. Nu ne pasă, încă nu am terminat banii, ne așteaptă „acasă” la Ancarano o nouă Malvazija și calamar proaspăt. Până atunci căutăm nostalgic gelateria Arcobaleno , un loc unde ne-am delectat în 2009, care nu mai este... 

 

Așa că devorăm niște pizza la Vecchia Napoli și dăm gata multe cupe de înghețată la gelateria de vizavi. De pe la cinci și jumătate, când termometrul arăta 39 de grade, și până după șapte facem iar baie, în trei, căci Adina noastră arsă de soare fumează pe o terasă iar Zoli și Raluca au luat deja drumul Ankaranului. Când ajungem și „acasă”, chelnerul ne așteaptă  cu masa rezervată și cu aceleași fructe de mare, asortate cu bere și vin.

Suntem bronzați și obosiți și încă mai avem pe tălpi câteva fire de nisip fin de pe o plajă pe care a călcat cândva și Hemingway.

 

Mai multe imagini: Lignano

Șase zile prin Mitteleuropa (I). Hvala lepa, Slovenija, grazie mille, Italia!

 Acesta este jurnalul ultimei noastre călătorii prin Mitteleuropa, făcute în șase de-a lungul a șase zile, prin Slovenia și Italia și, ca tranzit, prin Ungaria. Fiindcă în țara noastră nu avem autostrăzi nici la 30 de ani de la căderea comunismului, am renunțat să mai vizităm litoralul românesc și am ales cea mai apropiată mare, situată tot la vreo 800 de km depărtare, dar, ca timp de călătorie cu mașina,  la doar șapte ore și jumătate de Arad. Am colindat pusta maghiară și Alpii Dinarici și țărmul adriatic în două mașini, conduse de mezinul clubului, Dani, student la Groningen, și de Zoli, antreprenor arădean iubitor de cărți, de biserici, de vinuri și viniluri. Pe lângă ei am fost și noi, Pivnicer și Pivniceră, Danul inventiv al clubului și Raluca dăscăliță a Zoliului. 

 

Un sejur în care am înotat în mare, în Marea Adriatică, în patru stațiuni ori localități de pe țărm, în care am vizitat o peșteră unică în lume și o vie unică în lume, în care am locuit într-un apartament inteligent și în care ne-am hrănit mai ales cu vise și fructe de mare. O vacanță în care am vizitat cel mai mare târg agricol din Europa Centrală și de Est, unde ne-am făcut un bun prieten și unde am gustat niște vinuri minunate. Vreo 2.500, dacă nu 3.000 de km, făcuți în goana mașinii, pe autostrăzi bune, în lumi bune, total diferite de a noastră. O călătorie oenologică și gastronomică prin ce are mai autentic această parte de Europă, de Lume Veche și familiară oricărui localnic din Banat și Transilvania.

 

Ziua 1, luni, 20 august 2018. Plecare la 7.30 cu un Dan nedormit luat direct de la gara Arad, cu pupături pe năsucul sârmos al lui Pinot, cățelușa casei, cu un bax de vin în portbagajul ultraplin al Corollei. Dani conduce entuziast către autostradă, în Vama Nădlac nu e tocmai coadă. E 20 august. De Ziua Ungariei, nu putem decât să le urăm vecinilor un călduros „La mulți ani în actualele granițe!” Și să-și iubească țara în mod inteligent, mai inteligent decât o fac astăzi românii în ce privește propria lor țară. Traversăm pusta maghiară și totul se aglomerează după Budapesta către Balaton, oamenii merg să sărbătorească pe lac, pe mica lor mare interioară. Luăm masa pe la 12, ora noastră,  la pensiunea restuaurant Berényi Fogadó de lângă Nagykanisza. Un prânz bine condimentat, cu zupe și ficat de gâscă prăjit, Dani își permite și o Somlói galuska, toți savurăm un cupaj alb din regiunea Balaton. 

 

Ajungem pe la 17.30 la Ankaran, în Slovenia, pe coasta adriatică. Hotelul Oltra la care ședem e pus printre plantații de măslini, printre pâlcuri de pini și chiparoși, înconjurat de flori și leandri, într-un peisaj familiar, asemănător cu cel din draga, bella Italie. Facem o baie de seară la cea mai apropiată „plajă”, nu avem nisip, ci numai dale de piatră sau pietre pur și simplu, marea e copleșită de alge, un capăt de odgon se leagănă pe valuri, auzim des limba română. O familie de musulmani, tatăl, mama, fiul cel mic și cocheta fiică adolescentă trec pe lângă noi în căutarea unui loc liniștit pe țărm, ferit de ochi indiscreți. Ele, mama și fiica,  sunt înfofolite din tălpi până în picioare pe canicula asta de 35 de grade, tânăra e șic cu pantofii săi cu tocuri înalte, pășind felin printre pietrele malului. E greu să-și ascundă feminitatea, cu toate straiele astea medievale. Are un chip superb, parcă desprins din O mie și una de nopți. Și, Dumnezeule mare, intră în valuri așa îmbrăcată, sub privirile de cerber ale tatălui. Fratele mic nu are astfel de restricții, își poate îmbăia trupul la vedere. Nu îi deranjez nici măcar cu o fotografie, mă dau mai încolo să surprind apusul incandescent al unui soare adriatic, toropitor,  care se scurge în mare. 

 

Cină excepțională la restaurantul Bandima din centrul localității, după ce am făcut niște pași la ceas de seară prin Ankaran/Ancarano. Toate denumirile de așezări și de străzi sunt aici bilingve, în slovenă și italiană. La Bandima, chelnerul e amabil, pizza se face la vedere într-un cuptor spectaculos, noi însă comandăm apă minerală  Radenska, aceeași din reclama anilor '80 de la televiziunile iugoslave, după cum bine își amintește Dan. Dar și bere Laško și apoi platouri generoase cu calamar și alte fructe de mare. Și, bineînțeles, un litru de vin Malvazija care merge perfect cu mâncarea, ca și berea locală, de altfel. Hvala lepa, Bandima, Ankaran, Slovenia!

Mai multe imagini: Pe drum, Ankaran

Reportaj la pahar în Mitteleuropa (I). Magie și Blaufränkisch la Bad Blumau

 Ce poți să faci în patru zile, în trei țări mitteleuropene, dacă ești pasionat de vin și de călătorii cu fir roșu, alb sau rosé? De pildă, să iei de două ori masa în Ungaria, la dus și întors, la restaurantele de la Lajosmizse și la pensiunea pescărească Fehértói de lângă Szeged. Să dormi două nopți la Bad Blumau lângă spa-ul de cinci stele al lui Hundertwasser și să te bălăcești de nenumărate ori în Vulkania. Și tot acolo, să guști Blaufränkisch-ul casei, să te pozezi cu broscoiul-ceas, să faci ședință foto în halate albe, să deguști cârnații locului și câte și mai câte... Apoi să treci în  Südtirol, în mica Austrie a Italiei, pentru un tur al orășelului unde șezi, pentru o vizită la o abație cvasimilenară și pentru un festival de vin organizat pe strada unui burg plin de șarm. Am uitat ceva? Foarte multe, poate doar memoria aparatului foto este cea care rezistă, încercând să spună pe larg poveștile ale căror personaje suntem, în care ne strecurăm parcă mânați de o forță irezistibilă, de plăcerea de a ne trăi viața ca pe o călătorie, alături de cei care împărtășesc aceeași chemare.
 

Înainte de caniculă și de o altă degustare cu spumante, am zis să ne oferim un miniconcendiu prin părțile noastre de Europă. Am plecat cu trei mașini pe căi oarecum diferite, dar care traversau Ungaria, Austria și nordul Italiei, având să se reunească apoi la o pensiune din Mühlbach/Rio di Pusteria, comună din Südtirol sau Tirolul de Sud, cum vrem să-i spunem. În această provincie autonomă italiană dibuisem, tot căutând pe net, un festival local de vin. Brixen Wine Festival reunește, în orașul omonim, aproape douăzeci de producători locali de vin, durează patru ore și se desfășoară „la arcade”, pe o stradă comercială din centrul urbei.  

Miercuri, traversam Ungaria, după o masă copioasă la Lajosmisze, însoțită de un Áldás Egri Bikavér 2015 de St. Andrea, vin asortat meniului. A fost o zi stranie, cu furtuni răspândite pe toată întinderea pustei, cu nori de o frumusețe periculoasă, cu șiroaie de apă pe autostradă. Constructorii maghiari au avut înțelepciunea să realizeze în ultimii ani, parcă și pentru noi, o nouă autostradă spre Austria, care leagă Budapesta de Szombathely, via Győr. Așa că drumul până la Bad Blumau, unul dintre cele mai spectaculoase complexe termale din lume, durează cinci ore pentru arădeni. La pensiunea la care tragem de vreo 8-9 ani încoace am găsim parcarea plină de mașinile undițarilor care participau la un concurs de pescuit desfășurat pe balta proprietarului. O veste tristă ne întâmpină, doamna casei s-a prăpădit subit în primăvară, toate sarcinile administrării pensiunii fiind preluate de soț și de fiica de 18 ani. 

În băi, aceeași magie ne cuprinde simțurile, când executăm ritualul drumului pe aleile cu pomi care poartă nume, cu țarcuri de oi, cu râul Sagen care curge curat în albia lui către un fluviu neștiut, cu clădirile înecate de verdeață, iluminate parcă și de o strălucire interioară a unui spirit care nu va părăsi locul niciodată. Apoi urmează ritualul îmbrăcării halatelor albe, al potrivirii ceasurilor cu care ne plătim plăcerile oenologice și gastronomice. Și cufundarea în apă, în dreptul tuturor jeturilor care izbucnesc după un program bine cunoscut, când tocmai se aprind focurile de pe marginile piscinelor și fiecare înoată în voia lui în această splendoare pe care un arhitect genial a lăsat-o moștenire lumii. O duduie își duce în brațe iubitul peste tot, el devine aproape imponderal în baia termală, ca un prunc ce și-a uitat dimensiunile, plimbat de mamă într-o apă protectoare având temperatura placentei. Suntem șase cu toții, Claudiu și Adela au venit într-un Mercedes vintage, iar acum savurează pentru întâia oară întâlnirea cu Bad Blumau. Cu Alex și Sorina ne reunim a doua zi în Südtirol, căci ei au plecat tot miercuri spre Viena, purtând de grijă unei ființe dragi. Chiar dacă ne lipsesc destui prieteni, în ultima zi a călătoriei vom reuși totuși să ne strângem vreo zece pe marginea piscinelor de la Bad Blumau, la un pahar de vorbă și de vin. 

Austria e superbă pe drum, îți oferă, chiar și pe autostradă, niște peisaje unice, îngrijite după standarde chezaro-crăiești. Munții par îmblânziți datorită cabanelor și bisericilor cocoțate la sute ori chiar mii de metri altitudine, pe pajiști tunse la milimetru, de un verde special, austriac, cu variațiile sale dictate de lumină, sub piscurile albăstrii ale Dolomiților, pe care un Dumnezeu grăbit le-a retezat imperfect cu dalta demiurgică. Nu ne prea dezmeticim când trecem granița din Österreich în Italia, pe lângă înscrisul cu steluțele Uniunii Europene, pe lângă monumentul și caserma care amintesc că pe aici s-au dat crunte bătălii din Marele Război în urma cărora această parte de lume a revenit statului italian. Noi am venit aici însă pentru motive mai pașnice, care au legătură cu o anumită abație viticolă și cu un anume festival de vin.


Galerie foto: Abbazia di Novacella, Austria și Südtirol pe drum, Bad Blumau iar, Brixen, Crama abației, Mühlbach

Merano 2014. Călătorie în Südtirol, în șase vestici, de dragul vinului românesc

În urmă cu vreo patru ani, la un select festival de vin desfășurat în capitala ungară, am aflat că sunt aproape tirolez. Mi-a spus-o baronul Jakob Kripp, un domn distins cu care am purtat o interesantă conversație și de la care am primit o invitație, de nerefuzat, de a fi prezent întâia oară la Ziua Bunicii, în Drăgășani, la Crama Știrbey.

De ce aș fi aproape tirolez? Fiindcă m-am născut într-un sat românesc situat la câțiva kilometri de localitatea Tirol din Banat, județul Timiș. Strămoșii baronului Kripp au colonizat locurile mele de baștină în urmă cu câteva sute de ani venind din Tirolul de Sud, acum regiune autonomă din Italia. Și dacă tot sunt aproape tirolez, cum puteam să ratez prilejul de a vizita Tirolul la el acasă? Pretextul perfect pentru mine a fost festivalul de vin de la Merano, cea mai importantă manifestare în domeniu din Italia.

Numai niște nebuni ca noi, cei șase vestici care au luat drumul cu pricina, se pot înhăma la o asemenea aventură. Mihai a lipsit motivat, fiind puțin mexican în ultima vreme, însă a avut un excelent înlocuitor în persoana fratelui său, arhitect și avizat consumator de vin în dormitorul bunicii. Cum Adina și Dan sunt tovarăși nelipsiți de călătorie, i-am adăugat pe Zoli și Raluca la expediție, la rândul lor voiajori împătimiți. În șase așadar ne-am gândit să degustăm și în Südtirol vinurile celor 14 producători români - Viile Metamorfosis, Prince Știrbey, Crama Bauer, Gramma, Petro Vaselo, Villa Vinea, S.E.R.V.E., Crama Basilescu, Davino, Crama Gârboiu, Nachbil, Vinarte, Liliac și La Săpata - prezenți în premieră, în cadrul unei secțiuni speciale dedicate României, la Merano.

Dacă pleci către Europa din țară, drumul cel mai scurt, cel mai logic, cel mai civilizat trece prin Ungaria. Ar fi o prostie să ratezi ocazia de a lua masa în țara vecină, o dată fiindcă restaurantele bune sunt de găsit chiar la autostradă, iar apoi fiindcă aici se mănâncă excelent, poate cel mai bine în Europa. Noi ne-am oprit iar la Paprika, la dus și la întors, pentru niște ficat de gâscă, pentru un papricaș de vițel, pentru o tocăniță de cerb sau mai știu eu pentru ce alte bunătăți le-a trecut prin cap camarazilor de drum să comande.

Austria ne-a întâmpinat cu ploi și cețuri, cu biserici și castele

învăluite în fum, o țară ca-n povești, cu sate presărate la poalele Alpilor, în mijlocul unor geometrii perfecte. Nu știu ce se poate întâmpla dacă dai zoom și pătrunzi și în sufletul acestor case și al acestor oameni, dacă vei regăsi aceeași căldură cu care ochiul tău privește pasager lumea. Important este să trăiești măcar iluzia acestei călduri și să te bucuri de frumusețea exterioară, clădită cu trudă și cu perfecționism. Am lăsat aparatul foto să surprindă lumea din goana mașinii, ca și cum aveam nevoie de o dovadă că toate acestea chiar au avut loc.

După încă o experiență de o seară la Bad Blumau, lângă Graz, am luat-o către Villach, traversând una dintre cele mai frumoase regiuni din zona Alpilor, pe la Lienz, către Bolzano. Drumul se îngusta pe alocuri, am fost blocați și de niște vaci duse de fermieri în coada tractorului către o destinație necunoscută, am privit peisajele de goblen, am gonit în înserare pe căi necunoscute, pe serpentine amețitoare, intrând în cele din urmă în provincia Tirolul de Sud din Italia. Destinația finală, o pensiune din Rifiano, comună de lângă Merano, am găsit-o după un mic ocol provocat de GPS-ul confuz. Gazda noastră de la Pension Gassgut ne-a îndrumat pentru cină către un restaurant din Caines (Kuens), localitate vecină. Am luat pe jos, înviorându-ne după un drum de 6-700 de kilometri de la Bad Blumau. Hilberkeller e un local impresionant, cu aspect de han străvechi, de piatră, o afacere de familie unde se mănâncă bine și se pot bea excelente vinuri ale casei. Am comandat niște coaste de porc și niște șnițele și am dat gata niște vinuri albe și roșii, ca un preludiu la festivalul meranian

de a doua zi. Era vineri, ne aflam de două zile pe drum, localul vechi de piatră se umpluse de clienți, doamna care ne servea avea un cățel simpatic pe care o tăbliță ne avertiza să nu-l hrănim. Ne-am jucat însă în toate felurile cu patrupedul Bobby, care se atașase iremediabil de degetele lui Dan.

A doua zi, ședință foto cu Alpi înzăpeziți, o simfonie de culori, contraste, palmieri, vii în soare și ceață, Südtirol, o bijuterie pe placul ochilor lui Dumnezeu. Clima e mai blândă aici decât în partea nordică a Alpilor, cresc curmali și kiwi, dar vezi și nenumărate plantații de meri, toate protejate de plase. Să zicem că Südtirol e o Austrie italiană, mai caldă, mai blândă, mai abordabilă, asemenea climei. Bat vânturi calde, încercând să influențeze caracterul oamenilor. Plecăm la Merano cu autobuzul, e sâmbătă, ne pregătim de întâlnirea cu vinurile. Până să vină autobuzul, ne prostim pentru aparatul foto înghesuindu-ne într-o cabină telefonică. La micul dejun Dan servise un ou de struț, tot de dragul amintirii digitale. Autobuzul face un euro și ne duce sigur la Merano, pe șoseaua îngustă, care taie sinuos valea asta împânzită cu localități de cinci stele, cu crame de cinci stele, cu plantații de cinci stele, cu Alpi de cinci stele. Totul e de cinci stele aici, inclusiv prețurile. Se stă la coadă la intrarea în Kurhaus, locul desfășurării festivalului, nu mai sunt bilete, iar dacă erau, trebuia să plătim vreo 100 de euro. 100 de euro! Noi suntem chiar acreditați însă și găsim cale de intrare.

Am fost marcați cu niște cifre, scanați, verificați, înghesuiți printre miile de participanți, printre domnii și doamnele astea la fel de premium ca vinurile. Ai noștri, producătorii români, paisprezece la număr, se aflau într-un colț al sălii Czerny, un pic cam stingheri din pricina unei oarecari lipse matinale de clienți. Totul s-a însuflețit însă când am ajuns noi, o dată fiindcă festivalul s-a îmbogățit cu șase degustători pasionați dar neautorizați, și apoi fiindcă am dat și noi o mână de ajutor la servirea vinurilor, în cazul preietenilor de la Gramma de pildă. Am conversat, am mai servit și vinurile altora, mai exotici, cum ar fi participanții din Georgia și Kazahstan. Zoli m-a dus la standul Masi, unde ne-am delectat cu un senzațional, irepetabil, inexprimabil Amarone della Valpolicella.

În rest, bucurii de călătorie, o masă pe terasă cu vedere la Alpi, multe fotografii, plimbare prin Austria asta italiană, o lansare de carte la teatru - o carte asociind vinuri românești și mâncăruri italiene semnată de somelierul anului 2014 în România, Marinela Vasilica Ardelean, într-o formă grafică excepțională. Marinela a fost prezentă la Arad în dormitorul bunicii cu ocazia unei degustări, așa că acum i-am întors cu bucurie vizita.

Cifrele acestei povești despre vinuri și oameni de elită, impresionante în toate ale lor, dar și cele mai importante informații din perspectivă jurnalistică și oenologică le găsiți pe CDViN. Vinurile românești au obținut mai multe medalii de aur, iar noi am devenit cu toții aproape tirolezi, südtirolezi chiar. La întoarcere am trecut prin pasul Brenner, pe autostradă, spre Innsbruck, străbătând și o porțiune din Germania, apoi am luat-o spre Viena ca să poposim invariabil la localul preferat Paprika de la granița Ungariei cu Austria.

Am ajuns acasă, la Arad și Timișoara, târziu în noapte. Cu ochii la bannerele electorale, privim totuși cu speranță, chiar dacă oarecum psihedelic, la România de mâine. 

Galerie foto: Austria pe drum, Bad Blumau, Hanul din Caines, Rifiano, Merano, Din alt unghi, Întoarcerea