Ultima zi a șederii noastre în Portugalia, a noua
din ultima aventură europeană, a fost cumva una de tranzit. Am trăit dubla
tristețe a despărțirii de Lisabona&Faro, adică de Lusitania, și de Dani,
studentul nostru cu bursă Erasmus pe care aveam să-l revedem acasă abia peste o
lună și jumătate.
Folderul de fotografii al zilei de 16 mai 2024
rezumă totul în câteva cuvinte: Lisabona,
tren, arbori de 
plută, Faro. Dimineața pe la 9 părăsim apartamentul șic din
Alfama cu destinația Estação do Oriente, adică
Gara de Est. Dan, însă, o ia către aeroport, călătoria sa portugheză se încheie
aici, el urmând să zboare, via Madrid, spre Timișoara. În gară, prin sticlele
murdare ale 
unei bariere fonice se disting doi ouvrieri, adică trabalhadores, făcându-și de lucru pe
imensul acoperiș în formă de dom. Și, un pic mai târziu, prin alte sticle
murdare, cele ale geamurilor trenului care ne duce la Faro, putem zări fluviul
Tejo și uriașele sale macarale portuare. De pe Ponte 25 de Abril, ne luăm rămas bun de la Torre de Belém, în vreme ce, cocoțat pe al său Santuário, Cristo Rei
îmbrățișează Lisabona, Portugalia și lumea întreagă. Și,
poate, îi îmbrățișează și pe triștii, înnegriții arbori de plută din Setúbal și
Alentejo, ale căror scoarțe au fost sacrificate pentru gloria marilor vinuri de
pretutindeni. Ferme, plantații, Cafeteria
Boa Viagem, toate ni se înșiră iar în fața ochilor pe drumul de întoarcere
în Algarve.
În însoritul Faro, savurăm o plimbare care include Mercado Municipal și o simpatică școală
numită 
Escola Azul, apoi luăm prânzul
la Chefe Branco. La tv nu sunt
meciuri, ci numai știri, numai știri. Una titrează: Lisboa-Moscovo. Rússia diz que relações estão em „crise
profunda”. Arborii de jacarandá au nins iară caldarâmurile cu
flori mov. La 
Lisabona, dar și aici, Pessoa își poartă tristețea în fotografiile
afișate prin localuri. La un balcon au înflorit niște mușcate, berzele
străjuiesc orașul în cuiburile de pe biserici. Ba una, din plastic, cu o
bocceluță în cioc, păzește o clădire care nu poate fi altceva decât o
maternitate.
După un rămas bun emoționant, l-am lăsat pe student
în apartamentul său de bloc de lângă stadion. Pentru ultima noapte la Faro,
ne-am cazat tot la Casa Amarela, doar
că în altă cameră. Dis-de-
dimineață, în 17 mai, cea de-a zecea zi a călătoriei
noastre prin marginea vestică a Europei, taxiul ne duce la aeroport. Nu ne
dorim deloc această despărțire. Aripile avionului ne desprind 
însă de orașul
unde Dani își continuă studenția, ne îndepărtează de Ria Formosa și de apele
Atlanticului, prin norii de spumă ai Peninsulei Iberice care nu reușesc să
ascundă lumina roșiatică a răsăritului. Prin hubloul păsării de metal, se văd
micile-mari așezări, niște fluvii, Pirineii, eoliene în șir indian, peticele neregulate
ale atâtor 
proprietăți și niște turnuri de centrală fumegând pe mal de apă. În câteva ceasuri survolăm
Portugalia, Spania, Franța și Belgia, pentru a ateriza pe mohorâtul aeroport
Charleroi din mohorâta Belgie.
Din fericire, experiența belgiană e acum mai scurtă
decât cea de la începutul călătoriei noastre, are grijă 
să o facă și mai scurtă
nepotul Mircea, care ne întâmpină iute-iute pe aeroport și ne duce cu mașina,
preț de nici un ceas, acasă la el în Germania, la Ferendia sa strămutată în
orașul Alsdorf. Toată amărăciunea despărțirii de Portugalia și de Dani s-a
risipit pe dată, trăim emoția caldă a revederii cu o ființă dragă.
Traversăm o zonă de graniță dintre trei țări,
Belgia-Olanda-Germania, există o porțiune de drum cu 
indicatoare în trei limbi,
cui îi pasă... O macara interminabilă se pregătește să ridice încă una dintre
turbinele eoliene vizibile din avion. Mircea e un ghid minuțios, ne prezintă
tot-tot-tot, inclusiv intrarea în Alsdorf, și brusc pătrundem în paradisul său
de arhitect român mutat în Germania.
Cum a ajuns în vestul extrem al Germaniei un tânăr
arhitect timișorean, alături de soția sa pe jumătate 
nemțoaică, și ea absolventă
a Facultății de Arhitectură Timișoara, nu mai e de mult, din păcate, nici un
secret. Au fugit dintr-un sistem ticăloșit, care nu le permitea să se dezvolte
profesional, etic și moral în țara și orașul lor. Iar detaliile sunt atât de
revoltătoare, de familiare pentru români, fie ei și timișoreni, încât nu o să
le mai enumăr aici...
Destul că am trecut pragul casei, al Ferendiei din
Alsdorf a lui Mircea, prilej să o îmbrățișez pe soția 
sa, doamna arhitect Diana,
și să admir locul. O proprietate de vreo 1.800 mp, care cuprinde o casă pe trei
niveluri, două bălți pline de pești, plante de apă și broaște, o cabană pe lac
și mulți, mulți arbori.
În vecinătate, o locuință cuminte de localnic,
perfect îngrijită, și un mic manej, prilej să facem 
cunoștință cu mânzuții
Fabema (două luni și jumătate) și Rosie (două zile), alături de iepele Bruno
(opt ani), mama cu stea în frunte a Fabemei, și Trödel (28 de ani). Eu admir și
trandafirii lui Mircea, grădina invadată de flori și de păsări, între care și o
ciocănitoare relativ sociabilă.
Câteva ceasuri mai târziu, recuperăm cea mai dragă ființă. Mircea mă ia cu el pe
calea obișnuită către școala Sofiei, fetița și comoara de opt ani a familiei.
Iar ea, Sofia, Fifi, mă recunoaște și mă îmbrățișează, deși surpriza e mare și
eu sunt singurul de aici, din zona
școlii, care vorbește bine doar limba română.
Ajunși acasă, ne distrăm în familie cu tradiționala
captură de melci care amenință integritatea grădinii 
și comandăm mai multe
pizza de la Sultan Restaurant, local
turcesc preferat de gazdele noastre și, de acum, de noi înșine. Ridicăm
personal comanda, Sofia e în mașină împreună cu păpușa preferată, o ghițușește
cât încape, atunci când nu se alintă agitându-și mâna pe geamul deschis al
mașinii, spre 
disperarea tatălui șofer. Întorși acasă, ședința foto cu păsări
continuă, în fața unor pahare cu vin bun. Ciocănitoarea e la locul ei, într-un
pom bine tuns și îngrijit, o coțofană-ciorcușă țopăie prin iarba udă, un melc
uriaș și lipicios sfidează ordinea grădinărească suindu-se lent pe geamul
terasei.
Adormim binecuvântați în tihna unei familii
regăsite. Mâine e zi de Aachen și de multe altele, mai bine să nu ne gândim că
din peregrinarea noastră nu a mai rămas decât un știump...
Quercus suber, copacul-minune. Stejarul de plută (Quercus suber) se cultivă în lume pe 2,5 milioane 
ha, în țări
precum Portugalia, Spania, Franța, Italia, Algeria, Maroc, Tunisia, SUA ș.a.
Portugalia se mândrește cu un sfert din suprafața mondială și cu peste jumătate
din producția mondială de plută, fiind totodată și cel mai mare prelucrător.
Prima recoltare a scoarței de plută are loc când stejarul atinge 25 de ani,
următoarele se fac o dată la 9-14 ani, pe toată durata vieții arborilor, care
poate fi de 200-250 de ani. Doar de la a treia recoltare, scoarța capătă
calitatea necesară obținerii dopurilor de plută, a căror lungime e de 38-44 mm.
Cam
70% din recolta de plută e folosită pentru fabricarea dopurilor destinate
sticlelor de vin. În Portugalia există peste 70 de milioane de arbori de plută,
în păduri întinse pe 730.000 ha, preponderent în provinciile Alentejo, Algarve
și Ribatejo. Copacii depășesc zece metri înălțime și pot fi recoltați de cca
12-15 ori în decursul vieții. Un
singur arbore produce cca 200 kg de plută în primii 80 de ani de viață, din
care se pot realiza cam 25.000 de dopuri. În anul 1899, în Portugalia a fost
consemnată cea mai mare recoltă de pe un stejar de plută: 1.755 de kg. Stejarii
de plută au fost aclimatizați recent și în SUA. În mai multe părți ale statului
California au fost create mici plantații cu puieți proveniți din Portugalia,
scoarța obținută nu are însă o calitate potrivită pentru fabricarea dopurilor
de plută.
O
rochie pentru Lady Gaga, o placă pentru Garrett McNamara. Pluta e
folosită pentru obținerea 
dopurilor pentru sticlele de vin, dar și în
realizarea unor conglomerate utilizate în industria aeronautică, la izolarea
termică a sateliților și rachetelor, în industria auto pentru antifonare și
atenuarea vibrațiilor, în construcții – la izolarea pereților, precum și în
industria modei, la realizarea unor tipuri de încălțăminte și unor genți.
Totodată, acestui material regenerabil i-au fost găsite și diferite
întrebuințări artistice sau sportive. Astfel, designerul Teresa Martins a creat din plută o
rochie pentru Lady Gaga cu prilejul concertului din Portugalia din 2014.
Placată cu metale prețioasă și brodată cu mărgele, rochia reprezintă un melanj
între artele vizuale și modă, 
reflectând totodată viziunea lui Gustav Klimt asupra
corpului feminin. Portretele din dopuri sunt o altă formă de integrare
artistică a celui mai utilizat produs din scoarța arborelui de plută. Unul
dintre cei mai cunoscuți artiști în domeniu este Scott Gundersen, din Chicago,
ale cărui opere înglobează zeci de mii de dopuri de plută. O întrebuințare aparte pentru acest material a găsit-o surferul
hawaian Garrett McNamara, cel care și-a creat recent, cu concursul unor
specialiști în domeniu, o placă fabricată în întregime din plută portugheză,
capabilă să reziste celor mai teribile valuri oceanice.
Arborele
Fluierător, o comoară a Portugaliei. În cadrul unui concurs continental, un copac de plută
din Águas de Moura, Palmela, Portugalia a fost desemnat, cu 26.606 voturi
online, Arborele European al Anului în 2018. Plantat în anul 1783 în timpul
domniei reginei Maria I a Portugaliei și Algarvelor, acest stejar de plută
monumental (Sobreiro Monumental) este
numit și Arborele Fluierător grație trilurilor numeroaselor păsări care se
adăpostesc în ramurile sale. A intrat în Cartea Recordurilor Guinness drept cel
mai mare stejar de plută din lume,cu un trunchi având circumferința de 4,15 m și
cu o înălțime de 16,2 m. Stejarul a fost recoltat de peste 20 de ori, în 1991
producând peste 1,2 tone de 
plută, din care au fost realizate peste 100.000 de
dopuri. A supraviețuit unei expansiuni urbane din anul 2000, în urma căreia a
fost schimbată legea în domeniu, tăierea arborilor de plută fiind interzisă. În
cadrul aceluiași concurs din 2018, un stejar românesc din Cajvana, județul Suceava,
a ocupat locul 13 cu 9.752 de voturi. Legendele locale spun că arborele ar data
din anul 1241, din timpul invaziei tătarilor, fiind plantat pe locul unei gropi
comune a celor căzuți în luptă, sau măcar din anul 1476, când la umbra lui s-ar
fi odihnit Ștefan cel Mare și oștenii săi, prilej cu care ar fi fost serviți de
localnici cu caș, de unde și numele localității: Cajvana.
Istoria plutei. Pluta era folosită la realizarea uneltelor de pescuit în Babilon Egipt,
Persia și China în 
urmă cu peste cinci mii de ani. Filosoful grec Teofrast
(sec. IV î.Hr.) a consemnat primul, în lucrările sale de botanică, capacitatea
arborelui de plută de a-și regenera scoarța. Din veacul IV î.Hr. datează și
unele artefacte romane de plută cum ar fi dopuri de butoaie, încălțăminte,
materiale de acoperiș. În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân, în a sa enciclopedie
Naturalis Historiae, scrie că arborii de plută, simboluri ale onoarei și
libertății, erau adorați în Grecia antică, doar preoții având dreptul să-i
doboare. Din ramurile acestor copaci destinați lui Zeus/Jupiter, stăpânul
Olimpului, erau făcute coroanele atleților învingători. În Pompei, oraș
distrus de erupția Vezuviului în 79
d.Hr., au fost găsite amfore etanșate cu plută. În epoca marilor descoperiri
geografice, stejarul de plută era folosit pentru realizarea catargelor și
stinghiilor, cele mai expuse 
elemente ale caravelelor, fiind considerat
materialul cel mai rezistent. Grație inventării microscopului, instrument care
a revelat în veacul al XVIII-lea microstructura plutei, călugărul benedictin
francez Dom Pierre Pérignon (1638-1715) a folosit întâia oară dopul de plută
pentru închiderea sticlelor de băutură, dăruindu-ne șampania. O dată cu
inventarea dopului de plută, în veacul XVIII a început exploatarea sistematică
a stejarului de plută, protejat prin lege în Portugalia încă din sec. XIII. În
1790, a apărut primul compendiu asupra culturii 
stejarului de plută, „Azinheiras, Sovereiras e Carvalhos da
Província de Além-Tejo”, semnat de Joaquim Sequeira. Stejarii de plută au
început să fie plantați în veacul al XIX-lea în țări ca Italia, Franța,
Tunisia, SUA și Rusia. Tehnologia obținerii dopurilor a cunoscut ulterior
îmbunătățiri, iar pluta a ajuns să fie folosită și pentru realizarea unor piese
militare. Plăcile aglomerate din plută au început să fie produse în SUA în anii
‘50. Recent, din acest material ecologic se produc scaunele pentru
autovehicule, care reduc cu 45 kg greutatea totală a unei mașini.
Colecția de artă din dopuri a CDViN. Grație sutelor, miilor de degustători pasionați care
s-au 
perindat în ultimele două decade prin odăile bunicii, după prezentările de
vinuri au rezultat zeci de mii de dopuri care și-au găsit în cele din urmă o și
mai nobilă utilizare. Dan Coclici, membru fondator al clubului, a realizat din
aceste reziduuri o întreagă colecție de obiecte 
artistice. Aceasta cuprinde
tablouri și portrete alcătuite din sute, poate mii de dopuri, fiecare dintre
ele reprezentând un pixel al creației. Și mai cuprinde scaune, sertare,
chitare, cutii, automobile, pești, tirbușoane uriașe și multe, multe măști care
împodobesc vinoteca clubului. Întreaga operă a lui Dan se află în așteptarea
unei inedite și itinerante expoziții.
.jpg)
Alsdorf,
orașul cărbunelui și al DVD-urilor. Alsdorf,
orașul în care se află „Ferendia lui Mircea”, .jpg)
aparține districtului Aachen din landul
Renania de Nord-Westfalia. Se găsește la
vreo 15 km de Aachen, marele oraș care a fost cândva capitala Imperiului
Carolingian. La sfârșitul lui 2023, Alsdorf avea 48.518 locuitori.
Prima mențiune
documentară datează din anul 1191. De-a lungul secolelor a aparținut ducatului
de Burgundia (1430), Țărilor de Jos (1555), Imperiului Habsburgic (1714),
Franței (1794), 
Prusiei (1815), până să devină parte a Germaniei. Actualul oraș
s-a format prin înglobarea mai multor sate medievale, precum și a noilor
așezări înființate o dată cu începerea producției miniere. Producția de cărbune
a început în 1849, când s-a deschis mina Maria din Hoengen, ulterior fiind înființată
mina Anna din Alsdorf (1853). La 21 octombrie 1930, în mina Anna 2 a avut loc
al doilea cel mai mare accident minier din istoria Germaniei, în tragedie
pierind 271 de oameni. Criza cărbunelui a făcut ca ultima mină locală să fie închisă
în 1992. Aici există o fabrică a concernului Continental și a funcționat, până
în 2017, Cinram GmbH, o companie care
producea 2 milioane de CD-uri, DVD-uri și Blu-ray-uri pe zi. Principalele
atracții ale orașului sunt Muzeul de știință Energeticon, Castelul Hoengen, Grădina
zoologică – Tierpark Alsdorf, Turnul de apă al minei Anna, terenul
de minigolf Adventuregolfanlage am Boots-House, Muzeul mineritului Grube
Anna, lacurile din împrejurimi.
Vaalserberg
Triplex Confinium. La cca 24 km distanță de Alsdorf, în zona Vaalserberg, se află 
punctul unde
se întâlnesc frontierele Belgiei, Germaniei și Olandei. Tripla graniță e
cunoscută și sub numele de Trois Frontières (franceză), Drielandenpunt (neerlandeză), Dreiländereck
(germană). Amplasat lângă orașul Vaals din provincia olandeză Limburg, un
monument flancat de steagurile celor trei țări marchează punctul de convergență.
Dealul Vaalserberg unde se află acest frecventat punct turistic este cea mai
sudică zonă a Olandei, dar și cea mai înaltă: 321 de metri. Și în România
există mai multe puncte terestre sau acvatice 
unde se întâlnesc trei frontiere
(Triplex Confinium), la granițele cu
Serbia și Ungaria, cu Ungaria și Ucraina, cu Ucraina și Republica Moldova, cu
Serbia și Bulgaria. Cel mai vestic punct al țării se află în dreptul localității
Beba Veche, fiind marcat printr-o piatră de hotar ridicată în anul 1920, având
pe cele trei fațete stemele țărilor vecine.
Surse: AI, corkmarket.ro, Digi24.ro, greennews.ro, kromston.ro, pluta24.ro, Portugaltravelguide.com, Sophisticated Travel, Visitportugal, Wikipedia
Foto: Arbori de plută, Chefe Branco, Estação do Oriente, Faro, Lisboa, Portugalia din tren, Alsdorf, Din avion, Ferendia lui Mircea, Păsări, Pe drum prin Belgia și Germania
Video: De 2x Tramvaiul 28, Eolienele de sub noi, O plăcută filmare din avion, Întâlnire cu ciocănitoarea curții, Plăcere cu păpușa pe geam
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu