joi, 26 aprilie 2012

Flashtasting cu Fetească Neagră plămădită pe roata olarului


Accesoriile unui flashtasting încap într-un rucsac cu căţel verde. O Fetească Neagră din 2009 de la SERVE, câteva pahare cu săculeţ, aparatul Canon şi tirbuşonul. La urma-urmei, e un mod de a călători prin lume cu adevărul în rucsac, la vedere, după tine. De parcă ai putea să destupi mereu, iar şi iar, cu un tirbuşon bine ţintit, licoarea filozofală.
Vinul a călătorit între două mari oraşe ale căror nume parcă nici nu mai contează. A coborât din maşină, a intrat pe poartă şi a luat-o agale pe alee, în bagajul călătorului, către prima casă întâlnită în cale. Am simţit o plăcere dacică zărind apoi sticla de vin ancestral la o fereastră de locuinţă ancestrală. Pe urmă căţeluşa Bela a fost poftită şi ea la flashtasting, pe poarta casei de la Bârna, cu tot cu umbră şi cu aerul acela de vietate cumsecade în stare să dea din coadă de câte ori are parte de omenie. Din trunchiul copacului tăiat crescuse între timp o floare urbană.
Am ciocnit paharele, lăsând duhul Feteştii să umple aerul încăperii, învăluind totul într-o aromă nevăzută amintind de magiunul copilăriei. Ne întoarcem şi acum în timp cu ajutorul vinului, la gura căldării de aramă în care Muma învârtea, să nu se prindă, dulceaţa de prune, ori la gura podului în care se usucă, în căldura toamnei timpurii, poamele amintirii.
Un pic mai încolo, în iarba crudă de aprilie, păştea cealaltă vietate cu blană şi coadă despre care mi-am propus să povestesc aici. N-am întâlnit-o însă decât la sfârşit, fiind ocupaţi cu altceva, de pildă cu plimbatul Feteştii prin tot satul. Am intrat şi în casa olarului punând mâinile la treabă, să plămădească, aidoma oenologului, vinul cel mai bun. Roata se învârte sub picioarele orăşeanului puţin trist, sticla ia forma ştiută, pe etichetă văd chiar însemnul unui cavaler care şi-a găsit aici feuda dorului.
Ultimul olar a murit de mult. Cuptorul e alb şi gol şi nu mai coace oale şi ulcele. Un pic mai încolo stupii antici aşteaptă nevăzutele albine. Zumzetul veacurilor trecute să intre odată. Şi poate parfumul mierii şi al polenului etern.
Uite şi birtuţul din pădure, ce bine-i şade Feteştii lângă trăgule şi sticluţe, pe raftul cu buclii şi căni de lut. Birtaşul lipseşte, o fi plecat prin alte veacuri. Nu face nimic, ne servim şi singuri, ciocnim paharele cu o anumită plăcere cognitivă. Văd bârna casei, modelul care a supravieţuit cândva căderii unui copac imens peste locuinţă. Un taică, o nană şi o maică şi-au lăsat costumele populare în corsetele lor ţanţoşe şi au luat-o îndărăt, prin veacul al XIX-lea. Or avea de săpat, de semănat ori de ţesut ceva. Sau îşi fac pur şi simplu treabă pe-acolo iar eu nu apuc să beau cu taica un pic din vinul ăsta grozav pe care l-am luat cu mine în acest trecut cu icoane şi ulcioare din care lipsesc oamenii. Au rămas doar pozele lor, albumul îngălbenit şi ochelarii rotunzi prin care lumea se vede atât de altfel, atât de ca la 1900.
Ochiul mai îndrăzneşte să observe apoi o lampă cu oglindă în care se reflectă vinul, o ladă de zestre de la 1854, un colţ de pâine muşcată de ploaie, lumina hornului care duce în cer.
De la birt o luăm către biserică, atingând obiectele sfinte de la 1700. Încuietori şi cheutori antice, picturi şi palimpseste. Sfinţi care şi-au pierdut chipul şi un drăcuşor cu silueta specifică, într-un mare mic obiect sfânt, construit ca un puzzle tridimensional, în coadă de rândunică.
Afară suntem avertizaţi să nu tragem clopotul. Nici n-am fi îndrăznit să tulburăm această linişte patriarhală. Am lăsat Feteasca pe un raft al prăvăliei şi-i şade bine acolo, printre balanţe şi cântare şi umbre cu pinten. Intrăm între timp în clădirea şcolii, în sala de clasă, unde un dascăl blajin, cu mustaţă, ne spune povestea ungerii şcolii cu clisă ca s-o mănânce câinii.
Am văzut şi colţul unde se stătea pe boabe şi chiar am răspuns la toate întrebările domnului profesor. O floare într-o nişă de lumină îşi trăieşte şi ea pacea vegetală în calmul sălii de clasă.
Recuperăm Feteasca Neagră şi rucsacul cu accesorii şi o luăm pe alee, unde ne întâlnim în sfârşit cu Cleo. E Cleo de la Cleopatra, măgăriţa locului care paşte blând încă de la începutul acestei postări, iarba satului din mijlocul oraşului. Ochii îi sunt năpădiţi de muşte obraznice dar asta n-o împiedică să pozeze cu vizitatorii, ca să plece apoi printre copaci, rumegând tâlcul întâmplării ca pe o iarbă de sfârşit de aprilie.
Privind în urmă, îmi dau seama că nici n-am ajuns să terminăm vinul. Să descoperim condimentele, fructele şi ierburile care i-au dat parfumul. Poate că e mai bine aşa, să nu aibă un sfârşit nici vinul, nici cuvintele.


Galerie foto

luni, 23 aprilie 2012

Idilă cu un Bentley într-un pahar de Aligoté


Ce legătură poate fi între un francez pursânge, o comună timişeană, un vin de lângă Iaşi şi un Bentley din 1934? Aparent, nici una. Dacă încercăm totuşi, în ciuda asocierii bizare a tuturor acestor fiinţe şi lucruri, să găsim un cuvânt cheie, care să le strângă pe toate, să le pună la un loc şi să le găsească fără greş în vastul ocean al internetului, acesta este fără îndoială flashtasting. Da, am reuşit, în ciuda ploii şi a neverosimilului situaţiei, să organizăm o degustare la garaj cu un Bentley interbelic şi cu proprietarul său excentric. Acţiunea se petrece undeva la ţară, în apropierea Timişoarei, pe drumul care tot duce către sud, trecând inevitabil pe lângă imensa rampă de gunoi a oraşului, ca să ajungă apoi în comuna Şag.  Monsieur Jean Pierre Pascal, om de afaceri francez stabilit în Banat, ţine o comoară în garaj. Despre automobilul său Bentley, el spune pasional că ar fi sa maîtresse. Metresa însă nu-şi trădează nicidecum vârsta, aceea de 78 de primăveri, şi continuă să cucerească privirile tuturor. Se părea că nu am nimerit prea bine însă cu vinul, căci rafinatul colecţionar de maşini de epocă, totodată un connaisseur veritabil, este teribil de supărat pe vinurile româneşti. Şi asta după ce a destupat mai multe sticle purtând eticheta unui mare şi cunoscut producător prezent pe toate rafturile, de la birtul rural la hypermarket-ul citadin. Nemulţumit de ce a găsit în ele şi de durerile de cap ulterioare, s-a gândit să facă o analiză chimică a vinului. Concluzia: celebrul brand era plin de aditivi şi de tot felul de bâzdâci care nu aveau ce căuta acolo. Drept pentru care omul a hotărât să nu mai consume vin de pe la noi.
Ne-am gândit însă că putem să-i alungăm supărarea şi prejudecăţile oferindu-i un pahar de vin adevărat, un Aligoté proaspăt marca Gramma. L-am deschis şi degustat cu plăcere cu toţii, suindu-ne în bolidul de curse pentru o amintire sub lumina artificală a bliţului. Tolănit pe covoraşul de la intrare, câinele lup al casei, pe numele său Ela, ne urmărea blajin mişcările de copii care se joacă vesel cu maşinuţa britanică. Admirăm bordul cu indicatorul "Petrol", pedalele cu iniţiala "B", pielea portierelor şi a scaunelor, oglinzile în care se văd siluetele noastre şi ale paharelor duse la gură. În colţul din stânga jos al bordului a fost montat prin bricolare un casetofon antic. Monsieur Pascal mărturiseşte că ascultă operă la volanul maşinii sale de curse. Un domn de modă veche!
Ne place aşa de mult noua jucărie încât nici nu mai contează că totul se petrece într-un garaj, că afară plouă fără speranţă, că n-am putut să ne bucurăm de o plimbare însorită alături de o participantă la cursa de 24 de ore de la Le Mans. Marile plăceri se ascund însă în luciul unei portiere, în detaliul unui însemn, în mirosul unei bucăţi de piele bine întreţinută. Şi în rotirea în pahar a unui vin bun, dăruit de un prieten. Cum nu există însă pasiune fără excese, vorba unui alt Monsieur Pascal, unul celebru, gazda noastră omonimă ne trezeşte din visare şi din nostalgiile interbelice cu o poveste din realitatea imediată. 

Jean Pierre Pascal luptă de ani de zile împotriva poluării criminale care stăruie de decenii în zonă din pricina rampei de gunoi a Timişoarei. Deşi autorităţile au declarat-o închisă, rampa, de fapt un deal de deşeuri, continuă să crească zi de zi, fiind alimentată cu mizerii toxice care poluează totul în jur, pătrunzând şi în pânza freatică. Privind la dezastrul de lângă el, Monsieur Pascal spune că toate acestea de care vorbim aici, hobby-urile legate de vin sau automobile de epocă, sunt prostii, fleacuri, preocupări insignifiante în comparaţie cu atitudinea ecologistă şi civică pe care ar trebui s-o avem cu toţii, în calitate de reprezentanţi mass-media şi new media. Are fără îndoială dreptate şi dovedeşte asta derulând pe tableta proprie imagini cumplite cu muntele de gunoi din apropierea Şagului, care afectează grav sănătatea locuitorilor şi ameninţă viitorul copiilor. 
Într-un fel, colina de deşeuri reprezintă un monument al nepăsării şi incompetenţei celor care conduc de prea multă vreme marele oraş şi judeţul. Tot aşa cum reprezintă o ruşine pentru meseria de vinificator vinul acela vitriol, purtând pe etichetă numele unui brand viticol celebru al RSR, în mare vogă şi astăzi, din pricina căruia Monsieur Pascal nu mai consuma vin românesc. Până acum, când l-am tentat cu acel Aligoté adus din patria sa, aclimatizat acum un veac şi mai bine şi vinificat exemplar în anii din urmă de Casa Olteanu. Şi câte argumente mai avem să-i oferim în sprijinul ideii că nu toate vinurile româneşti sunt aidoma aceluia care i-a dat dureri de cap!
O vom face la degustările Vestik, al cărui invitat este deja, împreună bineînţeles cu venerabila dar încă atât de atrăgătoarea sa metresă britanică.
 


duminică, 22 aprilie 2012

În Mexic, cu dona Marta, don Manuel şi dona Dragaica Roja


 
Rândurile care urmează au fost scrise de Mihai, nepotul meu la a cărui naştere m-am bucurat atât de tare, în urmă cu 28 de ani, încât am dat cu capul de unul din pragurile de sus ale lumii. M-am gândit să ofer găzduire gândurilor sale de inginer globetrotter, dat fiind că în ultima vreme am tot împărţit, mărturisit ori nemărturisit, bucuriile şi tristeţile oricărei familii. În plus, aproape că nu a fost flashtasting ori călătorie oenofilă în care să nu ne prostim împreună în compania vreunui vin bun.
De data aceasta, el a călătorit însă, în Mexic, alături de o mai veche cunoştinţă de-a noastră, doamna Drăgaică Roşie. Iată aici o parte impresiile şi instantaneele sale de călătorie, aşa cum mi-au parvenit, cu greu, via internet:

Plec din Timişoara şi ajung în Frankfurt, apoi mă urc cuminte în avionul care urmează să mă ducă la destinaţie. Un Airbus A380. Avionul e atât de mare, încât pe fiecare rând încap 10 locuri!
Urmează 12 ore de zbor neîntrerupt deasupra Germaniei, Canalului Manecii, Marii Britanii, Islandei, Atlanticului, Canadei,
Marilor Lacuri, Statelor Unite, apoi de-a lungul Golfului Mexic.
Ciudad de Mexico e stupefiant de mare. Deşi zburăm la câteva mii de metri, nu există colţişor în zare pe care să nu fie construite case, cu excepţia câtorva munţi, care parcă ies la capătul patului, acolo unde plapuma de construcţii se termină şi lasă degetele descoperite.
Am aterizat la Mexico City. La ieşirea din zona de tranzit, încep să-mi caut şoferul. Câteva sute de oameni aşteaptă cu cartonaşe pe câte cineva. Aici, în Mexic, am
venit pe post de consultant extern şi trainer pentru sistemul de trasabilitate pe care compania mea l-a implementat.
Observ că mexicanii sunt la fel de însetaţi de viaţă ca şi noi. Nu au acelaşi grad de bunăstare, dar asta nu îi împiedică să fie oameni.
Treptat, constat cu plăcere că timpul în Mexic curge mai încet ca în România. Cinci minute nemţeşti sunt jumătate de oră în România şi cel puţin o oră în Mexic. Dacă pricepi asta, ajungi să fii numit "Hermano" şi cu alte apelative care sună mişto în spaniolă, dar care nu ar trebui traduse niciodată în prezenţa copiilor.
Atunci cînd los hermanos se relaxează după o zi obositoare de
lucru, dau fuga în capătul halei pe terenul de fotbal din incintă, după care, morţi de foame, se duc la "Cloak", o dugheană insalubră din capătul străzii unde servesc cerveza la halbă. Restul e confidenţial.
Primele două zile mi le-am petrecut la Queretaro, în Holliday Inn Zona Diamante, un hotel de 5 stele unde-şi fac veacul tot felul de gringos şi oameni de afaceri, cu care, dincolo de răceala profesională, nu poţi schimba două vorbe. Apoi am schimbat hotelul şi oraşul pentru un pueblo, un fel de oraşel de mărimea Lugojului, unde nu se întâmplă nimic: San Jose Iturbide. Un orăşel sigur. Dar în ultima seară mi-am luat inima în dinţi şi am plecat de unul singur, încălcând toate regulile de siguranţă, în centrul vechi din Queretaro. Am găsit o atmosferă superbă şi observat cât de frumoase pot fi mexicancele, dar şi cât de mulţi săraci are ţara asta.
În San Jose Iturbide, am stat la Hotel Casa Bonita, o afacere de familie. Patroana, dona Marta, este supply chain manager la Pampers iar soţul, Don Manuel, deţine o afacere cu ambalaje. Au un băiat de 5 ani, Emilio, care s-a dovedit cel mai bun profesor de spaniolă pe care l-am avut vreodată!
De Paştele Ortodox, vorbesc cu Dona Marta despre Mexic, mexicani, Romania, comunism, familie, deportări, dar  şi despre vinuri autohtone şi săli de degustare de pe celălalt continent. Realizez cât de apropiaţi suntem ca fel de a fi. Aceeaşi gândire, aceleaşi probleme, aceleaşi contraste, corupţie, sărăcie şi bunăstare.
Mă aflu la 2.200 m deasupra mării, în mijlocul Mexicului, mă despart 10 ore de condus de frontiera cu SUA, pe cea mai aglomerată caretera din tot Mexicul, La torre 57, locul unde se produc zilnic accidente. Aflu cu surprindere că limita de viteză aici chiar se respectă: 110 km/h pe autostradă.
Nu vă imaginaţi autostrada ca la noi. Nu are bară de protecţie şi rampe sofisticate, dar e semnalizată cu balize luminoase şi din când în când e permisă întoarcerea în zone amenajate.

Queretaro este la 45 de minute de condus, pe caretera. Şi deşi nu pare, coborâm până la 1600 m. Din satelit, oraşele acestea îţi par mici, dar atunci când începi să le străbaţi, constaţi că Queretaro e cât Bucureştiul, dar cu infrastructură impecabilă, fără gropi şi cu autostrăzi interioare, iar în Mexico City ar putea încăpea toată populaţia României şi ar mai fi loc de alte câteva milioane.
Mauricio Montoya Medina, colegul meu mexican în ale trasabilităţii, m-a invitat la fiesta organizată de familia sa pentru nepoata Auri care tocmai a împlinit 15 ani. Am stat la masă cu patru generaţii: Abuela, străbunica, de 103 ani, părinţii, Mauricio şi
cei doi copii ai săi. Mauricio are trei fraţi şi două surori, iar mama sa se mândreşte cu 22 de nepoţi şi nepoate. Familia e foarte importantă aici. Căsătoriile aranjate încă se practică. Atunci când un băiat doreşte să se ia cu o fată, merge însoţit de părinţi şi de un preot catolic la părinţii fetei. Pentru el vorbesc părinţii, iar atunci când discuţia înclină defavorabil, preotul intervine şi încearcă să-i convingă pe părinţii fetei să aprobe căsătoria. Spre exemplu, bunicii lui Mauricio au plătit cu două vite căsătoria băiatului cu cea care avea să-i fie mamă. Carla, bucătarul restaurantului XOCO deţinut de dona Marta, mă răsfaţă în fiecare zi cu tot felul de bunătăţi: friptură cu sos de flori roşii de Jamaica, mix de portocale proaspete cu banane, salată de fructe, ciocolată cu lapte şi pepper mint, tabasco şi alte mirodenii pe care la noi nu le găseşti cu uşurinţă, ca să nu mai vorbesc de restul de specialităţi mexicane ale căror nume nici nu pot să le pronunţ.
În spatele fabricii de cartoane a lui Manuel, soţul Martei, există un teren pe care fratelei Martei, unchiul Verti, îngrijeşte 10-12 cai de rasă pentru curse. În curte sunt crescuţi cocoşi pentru lupte, care
apoi sfârşesc în oală. Şi tot în spatele fabricii există o pistă pentru curse de cai!
De obicei duminica, în oraşele mexicane se desfăşoară correo, un fel de coridă, dar aici nu se omoară taurii, ci scopul este de a-i duce într-un loc folosind lasoul de pe cal.
Toate casele au o icoană cu La virgen de Guadalupe.
Când le-am povestit despre noi, despre cum degustăm şi scriem despre vin, despre drumurile noastre prin ţară şi sala de degustare cu autografe, am
devenit brusc mult mai de-al casei. Şi au început să-mi povestească de călătoriile unchiului mexican prin Germania şi Italia. I s-a părut foarte ciudat că în Italia toate dealurile sunt acoperite de vii, asta înseamnă că vinul e foarte important pentru europeni. Mie-mi spune?!

Povestea nu are însă un sfârşit şi nu se încheie aici dat fiind că Mihai se află încă acolo, printre cocoşii şi caii de curse ai unchiului Verti. Ce pot să vă spun e însă că însoţitoarea sa de bord, dona Dragaica Roja, s-a îndrăgostit iremediabil de un distins senor pe nume El Baron de Parras, de felul său vino tinto. Cum ea a hotărât să rămână pentru totdeauna acolo, nu-mi rămâne decât să sper că-mi voi recupera cât de curând măcar nepotul vestic, chiar dacă şi el dă oarecari semne de îndrăgostire de ţara lui Pancho Villa şi Emiliano Zapata.


Galerie foto

marți, 17 aprilie 2012

Flashtasting cu umbrelă şi Fetească Albă

Am călătorit pentru câteva ore într-un loc care poate părea exotic, într-un univers cu oi, brotăcei şi fântână cu cumpănă. M-au însoţit Domnul cu Melon şi Mr. Boncu, omul nostru din Panama, adică trimisul nostru special de la ţară, şi asta cu scopul precis al executării unui nou flashtasting.
Nu ştiu cum aş putea să descriu mai bine Feteasca Albă. Unii susţin că vinul în genere şi acest soi în speţă ar fi doar o băutură obţinută prin fermentarea strugurilor. Alţii, că e o simplă doză necesară, un bilet spre fericirea zilnică a celor dependenţi. Mie-mi evocă însă tot felul de mirosuri şi gusturi pierdute, dintr-o copilărie ascunsă în ceaţa de aprilie a celuilalt mileniu. De aceea m-am gândit să ne strecurăm acolo pentru un număr finit de clipe, în universul jilav cu pipiriguri şi sălcii şi verde crud şi stropi dintr-o ploaie capricioasă care cade peste flori, peste ştiubeie şi peste ciobanul profesional care-şi paşte oile în cadrul acestui reportaj cu umbrelă şi vin.
Când am coborât din maşină, Yaris-ul meu mic şi scump şi multimode arăta mai rău decât câinele abătător al ciobanului. Am încadrat dintr-o privire decorul cu luncă şi fântână cu cumpănă, apoi am pus personajele la treabă, potrivit unui scenariu ad-hoc. Tirbuşonul s-a înfipt în dop şi apoi, cu un poc, a acoperit corul broaştelor şi ecoul paşilor pe această lume mustind de ape. Am ciocnit paharele în oglinda fântânii, lângă buturuga cu fierotanii menită să ţină într-un echilibru precar găleata ruginită. Mr. Boncu zâmbea pe sub mustaţa de acolit rural al clubului nostru, iar Domnul cu Melon din veacul al XIX-lea se mişca plin de graţie, pentru contrast, lângă colegul de scenă. Şi-n vremea asta, amândoi degustau cu plăcere licoarea aceea pe care cineva mai inspirat ca noi scrisese: SERVE, Vinul Cavalerului, Fetească Albă 2011. Am împrumutat drept bar braţele unei sălcii care se afla întâmplător prin preajmă, dacă nu venise cumva direct din vreo poveste cu Stăpânul Inelelor, iar ei, actorii, au executat un fel de dans al ploii care oricum va veni, un dans cu umbrele şi picioare muiate în baltă. După o vreme însă, salcia s-a supărat şi a răsturnat sticla printre pipiriguri, stârnind o anume perlare în sinea vinului.
Mirosea vag a toate florile pământului, a iarbă care nu ştie că va fi cosită, a muguri de vie care nu vor să se deschidă. Pe urmă actorii au luat-o agale pe drumul cu gropi şi noroi de acasă, trecând o punte către o nouă dimensiune, una mai pastorală. Regizorul a înfipt umbrela în mijlocul turmei, stârnind curiozitatea trecătorilor şi a ciobanului de serviciu. Ne-am împleticit frumos printre berbeci şi muşuroaie de cârtiţă, sub picurii ploii care aburea învelişul de sticlă al lumii.
În actul al doilea, am dat o fugă către casă, să verificăm dacă florile de măr sunt la locul lor. Nişte căţei cu mutre de urşi spălători au fugit iute să se ascundă în lemne, în locul din care poţi vedea biserica satului într-o încadrare rustică şi vegetală.
S-a făcut puţin seară şi am luat-o iar din loc, o dată cu vinul şi cu păsările luncii. Venise timpul să sărim la actul al treilea. Am trecut pe lângă bătrâna şcoală de care azi nu-i mai pasă nimănui, printre cai şi alte vieţuitoare blânde, făcute să pască şi să aştepte succesiunea anotimpurilor ştiute. Căutam un izvor primordial, locul acela emblematic căruia bătrânii îi zic de când lumea Ştiubeiul Popii. Sălciile erau întoarse cu rădăcinile-n sus de nişte buldozere care şi-au propus să geometrizeze această sălbăticie iremediabilă. Altfel, era frumos, păsările zburau de la răsărit către apus peste noi şi peste arbori, izvorul se găsea la locul cunoscut, în conul său de beton purtând acum melon şi, poate, gloria acestor clipe ludice. Poate că într-o bună zi vom găsi şi acel izvor din care curg feteşti de tot felul, în firicele care se fac apoi pâraie şi duc în râuri care alimentează fluvii ce se varsă în mări de culoarea mierii ori poate a purpurii.
Ştiu că e mai lesne să desluşeşti într-un pahar cu vin aromele de lămâie şi caisă şi gustul de piersici albe peste care se abat parfumuri de tei. Şi totuşi, unii mai excentrici, mai neautorizaţi, au găsit de cuviinţă să descopere acolo plăcerea unei zile de aprilie petrecute în ploaie într-un sat de care nu a auzit nimeni.
La întoarcere, două berze care îşi făceau siesta în cuibul cocoţat pe un stâlp oarecare au privit curioase la mâna ieşită dintr-o maşină, care declanşa ochiul de acvilă al aparatului foto. Ne-am privit puţin în ochi, de la distanţa protectoare a acelui zoom, şi am ştiut atunci că toată povestea e reală. Că mă aflu din nou acasă, o dată cu păsările care s-au întors din imaginaţie şi din ţările calde, că miresmele din pahar sunt ale pământului românesc şi că toate cuvintele care încă mai aşteaptă să fie spuse au în spate încărcătura unei emoţii adevărate, care nu a găsit altă cale mai potrivită de a fi transmisă decât această poveste care se încheie aici.

Galerie foto