Vreau să dau drumul aici amintirilor, aşa cum eliberezi aromele unui vin din sticlă după foarte mulţi ani de păstrare într-o anume tainiţă. Şi asta pentru că în ultimele zile am conversat foarte intens pe blog cu un cunoscător, transformând până la urmă spaţiul destinat comentariilor într-o îndelungă şi fructuoasă polemică asupra calităţilor şi defectelor vinurilor de aici şi de pretutindeni.
El mi-a atras atenţia asupra invaziei hibrizilor şi a faptului strigător la cer că o firmă din Focşani vinde Cadarcă de Tirol, că Lipovana face Cabernetul mai aromat, că pornind pe urmele Mistelului roşu de Jamu Mare a dat de un Mistela sârbesc cât se poate de alb într-o vinotecă din Vârşeţ. Tot el mi-a vorbit de soiuri din ţara vecină: Creaţa de Banat, Smederevka, Tămâioasa Albă, Vranac, dar şi de Harizma de la Podrum Aleksandrovici, cel mai bun Chardonnay sârbesc. Şi apoi mi-a stârnit curiozitatea pomenind de Tămâioasa neagră (Crna Tamianika), din familia Muscatului, soi foarte pe placul lui Tito, cultivat numai la Negotin.
Aşa se face că
povestea care urmează îi este dedicată lui Florin, camaradul meu de conversaţie. Şi chiar dacă cele ce urmează nu au numaidecât legătură cu vinul, poate că ar putea readuce aici o fărâmă din spiritul şi zbuciumul unor ani peste care aproape că s-a aşternut uitarea.
Era prin aprilie 1995, în vremea embargoului. Atunci am făcut o călătorie de pamplezir în ceea ce a mai rămas din ţara lui Tito, părăsind Timişoara într-un Trabant condus de un prieten, însoţit de un amic fotograf. Totul era alb negru pe atunci, ca şi fotografiile noastre făcute pe drum. Erau cozi în Vama Moraviţa, de oameni şi maşini care aşteptau să ducă şi să vândă canist
re de benzină pentru a se întoarce cu buzunarele pline de mărci în capitala Banatului românesc. Nu mai ştiu exact, dar cred că se câştiga chiar şi o marcă germană la litru. Dar nu asta e important, ci faptul că vroiam să ajung cu orice preţ într-un oraş de peste graniţă şi să mă sui într-un simbol al copilăriei mele: Cula Vârşeţului. Privisem prea mulţi ani, din satul copilăriei, Ferendia, la culmile munţilor din ţara vecină şi la turn
ul de apărare care străjuia zona. De-acum vroiam să şi ating ceea ce părea cândva (şi poate şi era) din altă lume.
Se întâmplă ceva anume când părăseşti spaţiul convenţional al propriei ţări şi pătrunzi la ceilalţi, dincolo, în ceea ce numim, încercând să-i adăugăm o evidentă conotaţie de depărtare, străinătate. În primul rând e străină limba, deşi, în Voivodina şi mai ales în Vârşeţ, ai mari şanse să găseşti din prima pe cineva cu care să te înţelegi în româneşte. Apoi e aerul acela de altă respiraţie a comunităţii şi de alt suflet al locului. Ei bine, nu am simţit numaidecât că sunt într-o ţară străină. Fiindcă nici nu eram, câtă vreme Banatul e ţara mea. Am văzut Margita, am văzut Lokve, am văzut Alibunarul. De fapt, Lokve se numeşte Sân-Mihai şi este unul din cele mai pure sate româneşti din zonă. Acolo am găsit nişte vile superbe ale bănăţenilor mei plecaţi la
muncă în străinătate, acolo m-am înţeles pe româneşte mai cu toată lumea, acolo am fost foarte mândru că sunt bănăţean. Pentru că asta era, odinioară, sinonim cu bogăţia, cu cinstea, cu munca.
M-am simţit peste tot foarte acasă în Banatul sârbesc. Am pătruns pe poarta unei case oarecare dintr-un sat oarecare, casă şi poartă asemenea celor din satul meu, Ferendia, şi asemenea altor case de pe la noi, de gugulan sau de timişean, am dat de o maică ce avea în poală păstăi de păsulă
verde şi se pregătea să facă o zamă cu cârnaţi, am vorbit de rugă şi nigee, i-am spus de unde sunt şi ne-am înţeles în acelaşi grai de parcă niciodată nimeni n-ar fi tras vreo frontieră între noi, de parcă istoria nu a fost mai puternică decât oamenii. Şi mi-am dat seama că ea, maica, vorbea ca muma mea din satul Ferendia, aş fi putut crea pe loc un mic dicţionar de cuvinte faine din care nu ar fi lipsit cuvintele podrum sau credenţ sau piesăc, adică pivniţă, b
ufet, nisip. Singura vorbă pe care nu i-am înţeles-o era aceea de naftă, adică benzină, care se repeta obsedant în convorbirea noastră în grai regional.
Iar Vârşeţul poate că mi-a adus un pic aminte de Lugoj. Acolo am găsit, la intrare, o capră care păştea liniştită în faţa unui indicator care arăta încotro e Rumunija. M-a impresionat superba catedrală catolică şi mi se părea incredibil să găsesc pe toate instituţiile inscripţii în trei limbi: sârbă, maghiară şi română. Mai ştiu că am scos din rezervorul maşinii vreo 10 litri de benzină pentru gazda n
oastră din Vârşeţ, într-un bidon de plastic aşa cum erau toate bidoanele de plastic din anii '90 şi chiar mai de dinainte, când toate obiectele erau aşa de puţine şi arătau la fel că le puteai recunoaşte ca pe nişte branduri ale sărăciei româneşti.
Pe urmă un june pe nume Doru ne-a condus până la Cula Vârşeţului, am reuşit să urcăm în ea şi ni s-a deschis în faţă o panoramă superbă cu oraşul de la poale, dar şi cu satele îndepărtate dinspre răsărit, din Banatul nostru. Nu cred că am putut zări Ferendia. În schimb, Doru mi-a arătat o mulţime de lucruri importante pentru Vârşeţ, Hemofarmul, poate cel mai cunoscut brand al oraşului, şi... fabrica de plecuri, adică de tablă.
Mi-am dat seama că nu sunt deloc străin de acele locuri, că acelaşi vânt îmi bate în obraji, că acelaşi aer de câmpie bănăţeană eternă îmi intră în nări, că sunt foarte, foarte acasă. Apoi am găsit de cuviinţă să ne întoarcem spre casă, în Trabantul simpatic cu numere de Timişoara. Pe drum am luat un autostopist din Margita şi l-am lăsat la Deta, unde avea o mândră, am mai pozat un indicator de stradă, Tito utca, postat pe o dărăpăn
ătură de casă care ilustra foarte bine ce se întâmplase şi încă avea să se întâmple cu ţara Mareşalului. Plecasem nu foarte de dimineaţă şi abia dacă se făcuse seară când am ajuns la Timişoara.
Şi chiar dacă au trecut aproape 15 ani de atunci, am înţeles foarte bine că trebuie să mă întorc în Vârşeţul de dincolo de graniţă. O dată pentru că acolo se află tot Banatul meu, locul în care stră-străbunicii mei mergeau cu căruţa, 20 de kilometri din Ferendia, pentru a vinde cereale şi a cumpăra vin; iar mai apoi, fiindcă orice drum înseamnă nu atât o chestiune de explorare geografică, cât o continuă căutare de sine.
P.S. Fotografiile în sepia au fost făcute în urmă cu 15 ani de Adrian Armanca, iar cele color, mai recent, de Pivnicer.