joi, 28 ianuarie 2010

Ilustrată din Lipova în amintirea unchilor de pretutindeni



Se întâmpla în urmă cu vreo treizeci de ani, adică în cele mai grele timpuri. Antonio, un unchi italian din familia soţiei mele sosit în vizită în România, ori de câte ori vedea câte o barză pe vreun stâlp de curent, oprea extaziat Fiat-ul şi exclama cu un accent inimitabil: "Cydonia, cydonia!" Pentru el, pentru străinul venit din paradisul lumii normale în iadul P+4 cu fabrici şi uzine al lui Ceauşescu, berzele reprezentau o apariţie miraculoasă, o întâlnire cu unele dintre cele mai frumoase păsări de pe Terra, dispărute de la o vreme din regiunea în care locuia.
Mi-am amintit această poveste rostită ani de-a rândul în familie în luna august a anului trecut, atunci când am făcut o călătorie de plăcere în compania soţiei şi a unei prietene, din Arad, prin Lipova, până la Ususău. La intrarea în comuna de lângă Mureş, trona un cuib de berze minunate pe acelaşi banal stâlp de curent. Erau atât de frumoase, atât de cochete, de serafice în pedanteria lor, în timp ce-şi curăţau penele în lumina cuminte de vară, că am încremenit la o oarecare depărtare, de teamă să nu tulbur acel ritual aproape nepământean.
După întâlnirea cu berzele, ne-am întors de-a lungul Mureşului spre Lipova, cu ochii la ruinele cetăţii Şoimoş, care străjuiesc râul şi drumurile. Dând zoom cu aparatul digital pe turnurile erodate, am descoperit cum cresc arborii din pietrele seculare, ca din dintr-un templu cambodgian aninat de nu ştiu cine pe dealurile din jur. La o privire mai atentă, de ochi de cinefil care a văzut "Blow-up", am desluşit şi trupul de balerină al unei turiste care se lupta disperată cu vântul într-o încercare candidă de a-şi păstra pe cap pălăria de soare. Voyeurul şi-a continuat apoi drumul spre oraşul cu bazar turcesc, pentru a servi o cafea pe terasa celei mai reprezentative clădiri din oraş şi pentru a respira aerul medieval al prezentului.
Un chelner grăbit a adus ceştile cu espresso şi ne-am dat seama că bem ceva mai bun decât tot ceea ce ni se oferise în mai multe rânduri prin localurile bucureştene. Sigur, am băut şi cafele cu mult mai bune, la Arad, în Timişoara şi mai ales în patria unchiului Antonio, dar comparaţia era totuşi necesară.
Bazarul e de fapt o construcţie deşelată, vopsită parcă prea viu, atât cât să se şi scorojească nu după mult timp, plină de magazine, de oameni de la ţară cu plase de rafie, dar şi de posesori de maşini ultimul răcnet care vin să se afişeze în acest punct central, de o mulţime pestriţă, în continuă mişcare. Cu toată forfota, un citadin adevărat percepe toate acestea ca pe o tihnă provincială în care i-ar plăcea să-şi petreacă o fărâmă din marile vacanţe.
Mai ştiu că la întoarcere am cumpărat nişte pălării de paie de la un butic de pe marginea drumului, că localnicii din Păuliş ne îmbiau cu tot felul de bunătăţi expuse în faţa caselor, că tramvaiele mergeau spre Ghioroc ducând acasă oameni cuminţi, cu chipuri de ţărani obosiţi care se întorc seara la cuib după nişte treburi complicate la oraş.

Mi-am zis că e absolut necesar să povestesc toate cele de mai sus din pricina unei alte prietene, de data aceasta din spaţiul virtual, care obişnuieşte să-şi fotografieze cărţile dragi şi să le expună pe blog, stârnind nostalgiile bibliofililor. Ea mi-a povestit că avea un unchi în zonă, la Lipova, pe Bela bacsi, şi că i-ar plăcea să viziteze aceste locuri. Aşa că m-am gândit să o plimb un pic, cu ajutorul cuvintelor şi al fotografiilor, prin locurile natale ale unchiului, ai cărui părinţi fuseseră cândva în slujba unui grof local poreclit "Faţa neagră", din cauza obiceiului (nedovedit) de a ieşi noaptea pe drum pentru a jefui trecătorii. Era necesar să fac asta, adică acest exerciţiu oarecum turistic, cu atât mai mult cu cât Bela bacsi şi-a petrecut toată copilăria la castelul grofului, jucându-se cu copiii lui.
Ca să nu uit, un ultim amănunt, cât se poate de important. Nepoata unchiului se numeşte Diana Alzner.

marți, 26 ianuarie 2010

Acasă, la Vârşeţ



Vreau să dau drumul aici amintirilor, aşa cum eliberezi aromele unui vin din sticlă după foarte mulţi ani de păstrare într-o anume tainiţă. Şi asta pentru că în ultimele zile am conversat foarte intens pe blog cu un cunoscător, transformând până la urmă spaţiul destinat comentariilor într-o îndelungă şi fructuoasă polemică asupra calităţilor şi defectelor vinurilor de aici şi de pretutindeni.
El mi-a atras atenţia asupra invaziei hibrizilor şi a faptului strigător la cer că o firmă din Focşani vinde Cadarcă de Tirol, că Lipovana face Cabernetul mai aromat, că pornind pe urmele Mistelului roşu de Jamu Mare a dat de un Mistela sârbesc cât se poate de alb într-o vinotecă din Vârşeţ. Tot el mi-a vorbit de soiuri din ţara vecină: Creaţa de Banat, Smederevka, Tămâioasa Albă, Vranac, dar şi de Harizma de la Podrum Aleksandrovici, cel mai bun Chardonnay sârbesc. Şi apoi mi-a stârnit curiozitatea pomenind de Tămâioasa neagră (Crna Tamianika), din familia Muscatului, soi foarte pe placul lui Tito, cultivat numai la Negotin.
Aşa se face că povestea care urmează îi este dedicată lui Florin, camaradul meu de conversaţie. Şi chiar dacă cele ce urmează nu au numaidecât legătură cu vinul, poate că ar putea readuce aici o fărâmă din spiritul şi zbuciumul unor ani peste care aproape că s-a aşternut uitarea.
Era prin aprilie 1995, în vremea embargoului. Atunci am făcut o călătorie de pamplezir în ceea ce a mai rămas din ţara lui Tito, părăsind Timişoara într-un Trabant condus de un prieten, însoţit de un amic fotograf. Totul era alb negru pe atunci, ca şi fotografiile noastre făcute pe drum. Erau cozi în Vama Moraviţa, de oameni şi maşini care aşteptau să ducă şi să vândă canistre de benzină pentru a se întoarce cu buzunarele pline de mărci în capitala Banatului românesc. Nu mai ştiu exact, dar cred că se câştiga chiar şi o marcă germană la litru. Dar nu asta e important, ci faptul că vroiam să ajung cu orice preţ într-un oraş de peste graniţă şi să mă sui într-un simbol al copilăriei mele: Cula Vârşeţului. Privisem prea mulţi ani, din satul copilăriei, Ferendia, la culmile munţilor din ţara vecină şi la turnul de apărare care străjuia zona. De-acum vroiam să şi ating ceea ce părea cândva (şi poate şi era) din altă lume.
Se întâmplă ceva anume când părăseşti spaţiul convenţional al propriei ţări şi pătrunzi la ceilalţi, dincolo, în ceea ce numim, încercând să-i adăugăm o evidentă conotaţie de depărtare, străinătate. În primul rând e străină limba, deşi, în Voivodina şi mai ales în Vârşeţ, ai mari şanse să găseşti din prima pe cineva cu care să te înţelegi în româneşte. Apoi e aerul acela de altă respiraţie a comunităţii şi de alt suflet al locului. Ei bine, nu am simţit numaidecât că sunt într-o ţară străină. Fiindcă nici nu eram, câtă vreme Banatul e ţara mea. Am văzut Margita, am văzut Lokve, am văzut Alibunarul. De fapt, Lokve se numeşte Sân-Mihai şi este unul din cele mai pure sate româneşti din zonă. Acolo am găsit nişte vile superbe ale bănăţenilor mei plecaţi la muncă în străinătate, acolo m-am înţeles pe româneşte mai cu toată lumea, acolo am fost foarte mândru că sunt bănăţean. Pentru că asta era, odinioară, sinonim cu bogăţia, cu cinstea, cu munca.
M-am simţit peste tot foarte acasă în Banatul sârbesc. Am pătruns pe poarta unei case oarecare dintr-un sat oarecare, casă şi poartă asemenea celor din satul meu, Ferendia, şi asemenea altor case de pe la noi, de gugulan sau de timişean, am dat de o maică ce avea în poală păstăi de păsulă verde şi se pregătea să facă o zamă cu cârnaţi, am vorbit de rugă şi nigee, i-am spus de unde sunt şi ne-am înţeles în acelaşi grai de parcă niciodată nimeni n-ar fi tras vreo frontieră între noi, de parcă istoria nu a fost mai puternică decât oamenii. Şi mi-am dat seama că ea, maica, vorbea ca muma mea din satul Ferendia, aş fi putut crea pe loc un mic dicţionar de cuvinte faine din care nu ar fi lipsit cuvintele podrum sau credenţ sau piesăc, adică pivniţă, bufet, nisip. Singura vorbă pe care nu i-am înţeles-o era aceea de naftă, adică benzină, care se repeta obsedant în convorbirea noastră în grai regional.
Iar Vârşeţul poate că mi-a adus un pic aminte de Lugoj. Acolo am găsit, la intrare, o capră care păştea liniştită în faţa unui indicator care arăta încotro e Rumunija. M-a impresionat superba catedrală catolică şi mi se părea incredibil să găsesc pe toate instituţiile inscripţii în trei limbi: sârbă, maghiară şi română. Mai ştiu că am scos din rezervorul maşinii vreo 10 litri de benzină pentru gazda noastră din Vârşeţ, într-un bidon de plastic aşa cum erau toate bidoanele de plastic din anii '90 şi chiar mai de dinainte, când toate obiectele erau aşa de puţine şi arătau la fel că le puteai recunoaşte ca pe nişte branduri ale sărăciei româneşti.
Pe urmă un june pe nume Doru ne-a condus până la Cula Vârşeţului, am reuşit să urcăm în ea şi ni s-a deschis în faţă o panoramă superbă cu oraşul de la poale, dar şi cu satele îndepărtate dinspre răsărit, din Banatul nostru. Nu cred că am putut zări Ferendia. În schimb, Doru mi-a arătat o mulţime de lucruri importante pentru Vârşeţ, Hemofarmul, poate cel mai cunoscut brand al oraşului, şi... fabrica de plecuri, adică de tablă.
Mi-am dat seama că nu sunt deloc străin de acele locuri, că acelaşi vânt îmi bate în obraji, că acelaşi aer de câmpie bănăţeană eternă îmi intră în nări, că sunt foarte, foarte acasă. Apoi am găsit de cuviinţă să ne întoarcem spre casă, în Trabantul simpatic cu numere de Timişoara. Pe drum am luat un autostopist din Margita şi l-am lăsat la Deta, unde avea o mândră, am mai pozat un indicator de stradă, Tito utca, postat pe o dărăpănătură de casă care ilustra foarte bine ce se întâmplase şi încă avea să se întâmple cu ţara Mareşalului. Plecasem nu foarte de dimineaţă şi abia dacă se făcuse seară când am ajuns la Timişoara.
Şi chiar dacă au trecut aproape 15 ani de atunci, am înţeles foarte bine că trebuie să mă întorc în Vârşeţul de dincolo de graniţă. O dată pentru că acolo se află tot Banatul meu, locul în care stră-străbunicii mei mergeau cu căruţa, 20 de kilometri din Ferendia, pentru a vinde cereale şi a cumpăra vin; iar mai apoi, fiindcă orice drum înseamnă nu atât o chestiune de explorare geografică, cât o continuă căutare de sine.

P.S. Fotografiile în sepia au fost făcute în urmă cu 15 ani de Adrian Armanca, iar cele color, mai recent, de Pivnicer.


vineri, 22 ianuarie 2010

Şiria forever


O vreme, credeam că mi s-a întâmplat traversez Şiria numai şi numai pentru a ajunge în acel minunat loc numit Tauţ, cu lacul său plin de caraşi şi bibani, cu pădurile din spatele cărora răsare soarele parcă anume pentru bucuria pescarilor înţepeniţi de frig şi aşteptare în cort. Şi totuşi, nu era numai pricina în sine a pescuitului cea care mă mâna pe dealurile acelea ale Târnovei, ci şi frumuseţea drumului, colinele cu vie, lumina blândă de toamnă eternă, căruţele cu fân, aerul de veşnicie rurală cu babe, berze şi praf.
Pe urmă am învăţat să mă opresc şi în Şiria, aşezare pe care o asociez imediat cu Slavici şi cu ruinele enigmatice, aducând a menhire, ale cetăţii de pe deal. Şi cauza acestei opriri se afla tocmai la poalele acestui deal, într-o gospodărie minunată, cu vie şi bătrâni pe care trebuie să ţi-i cumperi. De vreo câţiva ani, în fiecare primăvară şi toamnă fac un drum până acolo, prin octombrie şi în apropierea Paştilor. M-a convins un unchi să-l duc şi să împărţim vinul pe care prietenul său de o viaţă i-l face din recunoştinţă. Cândva, unchiul, astăzi pensionar, i-a salvat fiica, fiind medic pediatru.
De fiecare dată, toamna, ducem banii, o sumă nesemnificativă, iar şirianul cumpără strugurii, din soiul Fetească Albă, şi face un butoi de 55 de litri de vin, al cărui conţinut mai apoi, în primăvară, eu şi unchiul îl împărţim la doi. Ritualul se repetă an de an: ajunşi la gospodăria micului vinificator, coborâm în pivniţa cu butoaie şi tolcere, pe lângă viitoarele cloţe care clocesc cuminţi nişte ouă în cotăriţe, cu damigenele şi bidoanele noastre de 5 litri în care a fost cândva apă plată. Omul nostru leagă un băţ de furtun şi trage din butoi un pahar cu vin pentru unchiul meu, care gustă cu plăcere şi-şi dă cu părerea. Apoi umplem recipientele unul câte unul, ne întoarcem în curte pe lângă cloţele din ce în ce mai neliniştite, umplem portbagajul şi, după pupăturile de rigoare, o luăm către Arad mirosind a aromă de Fetească Albă şi a soare de primăvară din patria lui Slavici.
Vreo şase luni mai târziu, când se va fi terminat de mult vinul sec sau demisec din recolta trecută, primesc un telefon de la unchiul: Nepoate, mergem sâmbătă la Şiria să plătim strugurii? Iar eu, în mărinimia mea, nu pot să-i spun nu niciodată. Cum aş putea să-l refuz?


marți, 19 ianuarie 2010

Dacă treci vreodată prin Florenţa...


Dacă treci vreodată prin Florenţa, mânat de acea inspiraţie care te face să alegi superlativul din mie de destinaţii posibile, să nu faci greşeala de a nu gusta vinul toscan, în compania unei porţii de spaghetti. Să nu alegi numaidecât o pizza însoţită de vreo bere Corona, aşa cum ar fi înclinat tot cumpărătorul de supermarket din Est.
Sigur, sunt foarte multe de gustat la Florenţa. O plimbare repetată la nesfârşit pe mal de Arno şi mai apoi pe Ponte Vecchio, cu ochii la strălucirea aurului şi a veşmintelor, o tură prin Piaţa Primăriei, printre trăsuri şi poliţişti simpatici cu caschete albe, o poză cu mimii fardaţi care îţi joacă feste pe gratis sau pentru 50 de eurocenţi, câte o zi măcar pentru cele 82 de obiective turistice majore ale capitalei Toscanei, cu un popas obligatoriu în faţa statuii lui David, în faţa căreia se află mereu o mulţime de turiste în adoraţie. Apoi câte o îngheţată în fiecare gelaterie întâlnită, pentru că şi asta înseamnă să guşti dintr-o anume artă. Şi nu trebuie să uiţi de sutele de soiuri de marţipane care te îmbie irezistibil din vitrine.
Pe urmă, obosit, te aşezi pe o terasă şi comanzi un vin roşu al cărui gust nu-l vei uita multă vreme, dorindu-ţi să rămâi pentru totdeauna acolo, în cetatea aceea vie care s-a păstrat la fel de frumoasă, la fel de elegantă vreo 6-700 de ani. Cu ochii la armurile din faţa intrărilor, la capacele de canal ca din metal preţios, purtând formă de iris şi strălucind de curăţenie, la maşinuţele electrice băgate cu ştecherul în priză în pauza de încărcat şi chiar la tricourile cu chipul lui Mutu şi la fanioanele viola care te întâmpină peste tot.
Spre seară vezi oameni frumoşi din toate punctele de vedere adunaţi în faţa câte unei enoteci, la un pahar de vorbă şi unul de vin, în lumina lămpilor centenare. Şi miroase a lux peste tot, a haine din piele fină, iar gunoierii sunt mai aranjaţi şi mai cocheţi decât emigranţii, de parcă şi munca lor e tot o formă de artă pe care încă n-a găsit cineva modalitatea să o promoveze.
Dintre toate enotecile ieşite în cale, ai putea să alegi însă una anume. Acolo te aşteaptă Roberto, un vânzător bonom cu care te poţi înţelege în bruma de engleză pe care o ştie, în bruma de italiană pe care o ghiceşti ad-hoc din pricina faptului că eşti român. Şi Roberto îţi dă toate vinurile pe care le ceri, bine documentat, după topul Wine Spectator de anul acesta. Şi apoi o vreme discutaţi despre Timişoara, unde are el amici, şi chiar despre Poli Timişoara, despre care tot microbistul ştie că a scos ochii în Europa. Pe urmă serveşte nişte rusoaice drăguţe, scuzându-se faţă de tine: Studenti, bambini!
Şi vine vremea să pleci, din Galleria del Chianti, din Florenţa şi din Italia, să faci drumul înapoi până în nu foarte îndepărtata ta ţară în spaţiu, dar sigur foarte îndepărtata ta ţară în timp. Să treci prin gara Curtici, cu birtul ei prin ale cărui geamuri afumate poţi distinge doi beţivi închinând nişte pahare cu rom. Tu eşti asigurat însă: ai în bagaje vreo 20 de sticle de vin care ascund în ele aromele Toscanei şi ori de câte ori vei fi trist din pricina spectacolului din jur, nu-ţi rămâne decât să deschizi câte un Chianti al Casei Bolgheri sau Antinori şi să-l închini cu prietenii.

duminică, 17 ianuarie 2010

Un gând nostalgic în inima Aradului


Mi-e dor de vremea grătarelor în fundoanea grădinii, de vremea vişinelor şi a cireşelor, de vremea şampaniei servite în frapieră de Titi în reşedinţa sa de vară de pe strada Clujului. Simt parcă şi acum în nări mirosul costiţei sfârăind pe grătar, parcă văd ardeii copţi cu codiţele spre cer, parfumul Sauvignon Blanc-ului şi al Chardonnay-ului care însoţea acel obligatoriu prosciuto con melone despre care unii oameni de la ţară ar spune, în înţelepciunea lor precaută, că cine a mai pomenit să înfuleci şuncă sărată cu felii de pepene, doar şunca se mănâncă cu pită şi părădaise, nu? Şi o mai văd pe Clara cum explica foarte ceremonioasă aromele secundare din câte un vin unguresc în timp ce noi, boemii membri ai clubului degustătorilor amatori, ne plesneam pe faţă de câte un ţânţar cam nealergic la alifie, sub becul galben care lumina toate întâmplările din grădină.
Şi mai ţin minte somonul afumat din care nu mai rămânea niciodată nici o bucăţică şi fabulosul vin Bennett de Murfatlar, cupajul acela minunat pe care l-am tot căutat prin toate vinotecile şi restaurantele din Arad şi Timişoara fără urmă de succes şi-n general toată atmosfera aceea de tihnă patriarhală din miezul oraşului, la care nu te-ai fi aşteptat nicicum. Şi căţelul mic şi negru al vecinului care se agita de zor de cealaltă parte a gardului de sârmă din dorinţa nestăvilită de a participa şi el la bucuria menajeriei de câini şi pisici care huzurea în aceeaşi grădină cu noi, ca şi cum obţinerea fericirii nu e decât o chestiune de graniţă, de obstacol şi nu trebuie decât să faci un jump peste o barieră fizică pentru a fi iubit şi a te bucura că exişti. Şi mâţele de pe gard şi mâţul leneş şi negru care dormea încolăcit de o bară oarecare şi piciorul metalic al ligheanului cu care Titi încerca să apere zadarnic plăntuţa stejarului de plută pe care unul din câinii săi zbanghii o cam făcuse praf din pură plăcere canină.
Nu e ciudat că trebuie să aştepţi ca Pământul să facă o rotaţie aproape completă în jurul unui astru anume pentru a retrăi toate acestea? Şi când faptul se întâmplă, arzi de nerăbdare să revezi scena atâtor bucurii, dai fuga la numărul ştiut şi suni foarte puternic la poartă şi nu-ţi răspunde nimeni. Şi când te ridici pe vârful picioarelor ca să vezi ce se întâmplă, constaţi că nimeni nu mai locuieşte acolo, că au crescut bălăriile peste grădina amintirii, că Titi şi Clara s-au mutat în miezul altei povestiri, ducând cu sine până şi arborele de plută şi toată bucuria cu care au însufleţit o vreme acel loc aproape ascuns din inima Aradului.




miercuri, 13 ianuarie 2010

Un Riesling de Rin pe Dealul Silagiului


Dacă vă aflaţi vreodată prin Buziaş şi dacă nu sunteţi foarte prinşi cu grijile curente iar privirea apucă să vi se ridice înspre Dealul Silagiului, să ştiţi că merită să străbateţi calea până acolo. E un drum aproape iniţiatic pe care trebuie să-l găsiţi undeva în localitate, pietruit doar atât cât să încapă o maşină pe el şi să urce panta de-a lungul celor câţiva kilometri, până la Domeniul Val d'Or.
Tot acolo se află şi casa de copii Hansel şi Gretel, creată de acelaşi întreprinzător venit tocmai din Germania în inima Banatului.
De departe, bisericuţa de pe deal pare opera în acuarelă a unui pictor germanic din alt veac. Pe deal se înşiră vii parcă abandonate, triste, contorsionate în soarele de octombrie înghiţit de nori. Maşina merge încet, în viteza întâi, ca şi cum ţi-ar lăsa timp să meditezi la toată această tristeţe din jur. Care se risipeşte îndată treci pragul primei case de pe deal, acolo unde focul arde în sobă şi-n jurul meselor s-au strâns mai mulţi oameni, comunicând binedispuşi în română şi germană, în aşteptarea degustării. De fapt, nu e o degustare propriu-zisă, ci mai mult o adunare de prieteni la care se bea puţin vin şi se mai schimbă impresii. Boabele de struguri albi stau înfipte în scobitori alături de mici bucăţi de brânză şi ardei. Câteva sticle de vin, câteva abajururi cu lumină cuminte, e cald şi bine şi gazda nemţească încearcă o conversaţie în limba engleză. Aici se află şi vinificatorul, un neamţ importat din Germania cu tot cu sculele de sute de mii de euro care se află în sediu. Meseriaşul a adus cu sine din ţara Eiswein-ului şi două soiuri de vin, unul roşu, de masă, care nu ne spune nimic, şi un altul alb, un Riesling de Rin minunat, din care şi cumpărăm nişte sticle. Cât despre vinul casei, Gutedel-vin-alb, nu putem face complimente aici, e un vin realizat din struguri de masă fiindcă aşa a dorit proprietarul şi vinificatorul n-a avut nimic de obiectat. Acesta din urmă ne arată mai apoi şi utilajele de vinificaţie ale casei, ba extrage chiar şi un pahar de vin alb din recipientele enorme, un lichid tulbure cu aspect şi chiar cu gust de bragă. Totul e ţais în privinţa tehnologiei iar vinificatorul explică lucrurile zâmbind profesional cu mustăţile sale de husar cărunt.
Afară se lasă seara, soarele piere încet în nori şi în propriul asfinţit, printre zăbrelele gardului care înconjoară cele câteva hectare de vie. E un octombrie rece, cu miros de iarnă încă nestârnită.
Câteva statui stau cuminţi lângă alei şi garduri de piatră, flancând peisajul cu sate îndepărtate şi turle ascuţite de biserici. Prin geamurile vilei se văd oamenii cum închină câte un pahar de vin.
Plecăm, e noapte de-a binelea, drumul de piatră duce parcă mai repede la şosea. Miroase a lemne arse când părăsim satul de la poale şi o luăm îndărăt spre casă, pe acelaşi drum prost care duce de la Buziaş la Timişoara, şi mai apoi către Arad, locul căruia de la o vreme obişnuim să-i spunem acasă.