duminică, 17 ianuarie 2010

Un gând nostalgic în inima Aradului


Mi-e dor de vremea grătarelor în fundoanea grădinii, de vremea vişinelor şi a cireşelor, de vremea şampaniei servite în frapieră de Titi în reşedinţa sa de vară de pe strada Clujului. Simt parcă şi acum în nări mirosul costiţei sfârăind pe grătar, parcă văd ardeii copţi cu codiţele spre cer, parfumul Sauvignon Blanc-ului şi al Chardonnay-ului care însoţea acel obligatoriu prosciuto con melone despre care unii oameni de la ţară ar spune, în înţelepciunea lor precaută, că cine a mai pomenit să înfuleci şuncă sărată cu felii de pepene, doar şunca se mănâncă cu pită şi părădaise, nu? Şi o mai văd pe Clara cum explica foarte ceremonioasă aromele secundare din câte un vin unguresc în timp ce noi, boemii membri ai clubului degustătorilor amatori, ne plesneam pe faţă de câte un ţânţar cam nealergic la alifie, sub becul galben care lumina toate întâmplările din grădină.
Şi mai ţin minte somonul afumat din care nu mai rămânea niciodată nici o bucăţică şi fabulosul vin Bennett de Murfatlar, cupajul acela minunat pe care l-am tot căutat prin toate vinotecile şi restaurantele din Arad şi Timişoara fără urmă de succes şi-n general toată atmosfera aceea de tihnă patriarhală din miezul oraşului, la care nu te-ai fi aşteptat nicicum. Şi căţelul mic şi negru al vecinului care se agita de zor de cealaltă parte a gardului de sârmă din dorinţa nestăvilită de a participa şi el la bucuria menajeriei de câini şi pisici care huzurea în aceeaşi grădină cu noi, ca şi cum obţinerea fericirii nu e decât o chestiune de graniţă, de obstacol şi nu trebuie decât să faci un jump peste o barieră fizică pentru a fi iubit şi a te bucura că exişti. Şi mâţele de pe gard şi mâţul leneş şi negru care dormea încolăcit de o bară oarecare şi piciorul metalic al ligheanului cu care Titi încerca să apere zadarnic plăntuţa stejarului de plută pe care unul din câinii săi zbanghii o cam făcuse praf din pură plăcere canină.
Nu e ciudat că trebuie să aştepţi ca Pământul să facă o rotaţie aproape completă în jurul unui astru anume pentru a retrăi toate acestea? Şi când faptul se întâmplă, arzi de nerăbdare să revezi scena atâtor bucurii, dai fuga la numărul ştiut şi suni foarte puternic la poartă şi nu-ţi răspunde nimeni. Şi când te ridici pe vârful picioarelor ca să vezi ce se întâmplă, constaţi că nimeni nu mai locuieşte acolo, că au crescut bălăriile peste grădina amintirii, că Titi şi Clara s-au mutat în miezul altei povestiri, ducând cu sine până şi arborele de plută şi toată bucuria cu care au însufleţit o vreme acel loc aproape ascuns din inima Aradului.




4 comentarii:

  1. Mici insuliţe de rai pământesc... Cum să nu vrea bietul căţeluş să-l cucerească?
    Iar noi să încercăm a ne bucura deplin de ele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, da, chiar aşa e. Problema e că le construieşti foarte greu, insuliţele, şi că totul durează mult mai puţin decât o viaţă de căţel. Şi de multe ori, dacă nu dispar, paradisurile devin itinerante. Trebuie să le urmăreşti prin lume şi să sari toate obstacolele până le găseşti. Şi
    mai trebuie să ai parte şi de astre favorabile...

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc pentru premiu!
    Ce surpriza placuta,... si parfumata dupa ce am citit despre vinuri, prosciuto con melone si ardei copti!

    RăspundețiȘtergere
  4. Lady Io, mă bucur că ai pătruns în vinoteca mea şi că te-ai servit din toate bunătăţile amintirii!

    RăspundețiȘtergere