O vreme, credeam că mi s-a întâmplat traversez Şiria numai şi numai pentru a ajunge în acel
minunat loc numit Tauţ, cu lacul său plin de caraşi şi bibani, cu pădurile din spatele cărora răsare soarele parcă anume pentru bucuria pescarilor înţepeniţi de frig şi aşteptare în cort. Şi totuşi, nu era numai pricina în sine a pescuitului cea care mă mâna pe dealurile acelea ale Târnovei, ci şi frumuseţea drumului, colinele cu vie, lumina blândă de toamnă eternă, căruţele cu fân, aerul de veşnicie rurală cu babe, berze şi praf.
Pe urmă am învăţat să mă opresc şi în Şiria, aşezare pe care o asociez imediat cu Slavici şi cu ruinele enigmatice, aducând a menhire, ale cetăţii de pe deal. Şi cauza acestei opriri se afla tocmai la poalele acestui deal, într-o gospodărie minunată, cu vie şi bătrâni pe care trebuie să ţi-i cumperi. De vreo câţiva ani, în fiecare primăvară şi toamnă fac un drum până acolo, prin octombrie şi în apropierea Paştilor. M-a convins un unchi să-l duc şi să împărţim vinul pe care prietenul său d
e o viaţă i-l face din recunoştinţă. Cândva, unchiul, astăzi pensionar, i-a salvat fiica, fiind medic pediatru.
De fiecare dată, toamna, ducem banii, o sumă nesemnificativă, iar şirianul cumpără strugurii, din soiul Fetească Albă, şi face un butoi de 55 de litri de vin, al cărui conţinut mai apoi, în primăvară, eu şi unchiul îl împărţim la doi. Ritualul se repetă an de an: ajunşi la gospodăria micului vinificator, coborâm în pivniţa cu butoaie şi tolcere, pe lângă viitoarele cloţe care clocesc cu
minţi nişte ouă în cotăriţe, cu damigenele şi bidoanele noastre de 5 litri în care a fost cândva apă plată. Omul nostru leagă un băţ de furtun şi trage din butoi un pahar cu vin pentru unchiul meu, care gustă cu plăcere şi-şi dă cu părerea. Apoi umplem recipientele unul câte unul, ne întoarcem în curte pe lângă cloţele din ce în ce mai neliniştite, umplem portbagajul şi, după pupăturile de rigoare, o luăm către Arad m
irosind a aromă de Fetească Albă şi a soare de primăvară din patria lui Slavici.
Vreo şase luni mai târziu, când se va fi terminat de mult vinul sec sau demisec din recolta trecută, primesc un telefon de la unchiul: Nepoate, mergem sâmbătă la Şiria să plătim strugurii? Iar eu, în mărinimia mea, nu pot să-i spun nu niciodată. Cum aş putea să-l refuz?
Şi eu am avut un unchi la Arad, la Lipova. Bela bacsi. Mereu povestea ce frumos era pe acolo. Privind pozele tale, m-am convins.
RăspundețiȘtergereMi-ar plăcea să vizitez cândva zona.
Da, pe aici şansele să cunoşti sau să ai rudă câte un bacsi sunt foarte mari. Vestul ăsta e o felie de Mitteleuropa, în care odinioară toată lumea vorbea maghiara, germana, româna şi sârba, nu neapărat în această ordine ca preferinţă. Şi limbile astea se învăţau de pe stradă, de copil, de la alţi copii.
RăspundețiȘtergereCât despre Lipova, e un orăşel cu aer aproape medieval, cu bazarul său turcesc şi ambiţiile de mărire încă nesatisfăcute.
Şi-apoi, un pic mai încolo, e Şoimoşul, bătrâna cetate care străjuieşte unduirile Mureşului.
Ştiai că judeţul Timiş-Torontal din România Mare avea doar două oraşe? Acestea erau Timişoara şi... Lipova.
Îmi plac foarte mult locurile astea, patria verde a Mureşului, amestecul de Ardeal şi Banat de pe această graniţă de apă. Dar eu rămân totuşi un bănăţean mutat la Arad, rădăcinile mele şi toate dorurile se află cam departe, 120 de kilometri mai la sud, aproape de graniţa cu Serbia, în satul Ferendia din judeţul Timiş. Pe-acolo nu curge nici un râu nesfârşit şi nici nu sunt înâlţimi foarte mari de pe care să priveşti lumea, afară de cele care se văd în preajma oraşului Vărşeţ din Serbia. E doar un deal, de vreo 200 de metri, golaş, care domină câmpia. Însă locurile acelea ale copilăriei ascund atâta bucurie pentru mine, intraductibilă în nici una din limbile pământului, că aş putea să alung cu ea tristeţea multor oameni care nu au avut niciodată o asemenea Atlantidă, un asemenea Macondo.
E o plăcere să te "ascult" povestind, graiul tău are ceva domol ca însuşi Mureşul; şi doar şi eu sunt de pe Mureş, de la Alba Iulia...
RăspundețiȘtergereNu, nu ştiam despre Lipova că are bazar turcesc. Bela bacsi amintea despre satul natal şi părinţii săi care au fost intendent şi menajeră pe moşia unui grof poreclit "Faţa neagră" din cauza obiceiului (nedovedit) că ieşea noaptea pe drum şi jefuia trecătorii...
Spunea că toată copilăria şi-a petrecut-o la castelul acestuia, jucându-se cu odraslele lui.
Interesantă povestea grofului, ce personaj! "Faţa neagră" ar putea să se cheme un erou de film mai mult sau mai puţin horror, iar acţiunea s-ar petrece la castel şi în jurul lui. Fiorii de groază par garantaţi.
RăspundețiȘtergereCe păcat că nu scrie nimeni despre toate astea, că nu sunt recuperate memoriile neştiute ale oamenilor.
Cât despre graiul meu... Probabil că vorbele, cuvintele, ar trebui să fie ca vinul vechi şi bun: o dată deschise, rostite, slobozite în lume, ele ar trebui să redea întreaga aromă, culoare, întregul gust şi miros al întâmplărilor şi trăirilor pe care vrei să le povesteşti, spiritul lor etern.
Dar vinul vechi şi bun se obţine cu mare greutate, nu-ţi iese întotdeauna, uneori nu-ţi iese de obicei. Însă un lucru e cert: o dată ce l-ai găsit şi deschis, nu ai nici o bucurie dacă îl bei singur, dacă nu îl împărtăşeşti cu ceilalţi.
Salut,
RăspundețiȘtergereAm descoperit cu placere blogul tau. La mai multe scrieri despre vin!
Hello, alibus! Şi eu mă bucur atunci când descopăr un nou cititor blogger. Am pătruns un picuţ pe blogul tău despre vinuri şi am constatat că e de calitate, documentat şi iscat din pasiune. Asta, căutarea vinului cel bun, ţine şi de dorinţa de a trăi frumos. (Ai scris de vinurile italiene, găsite pe la noi şi degustate apoi, ca despre o mai mică sau mai mare dezamăgire. Aşa este. Unele din marile case de vinuri de pe etichetele sticlelor au fost implicate în scandaluri în ultimii ani. Pe noi ne costă 10, 20, chiar 30 de euro să aflăm asta direct din pahar. În schimb, vinurile chiliene sunt o mare descoperire şi o continuă încântare pentru degustător.)
RăspundețiȘtergereŞi pentru că vorbeai de "mai multe scrieri despre vin" în cazul meu, trebuie să-ţi spun că iniţial m-am gândit să fac blogul ca pe o înşiruire de poze şi de caracterizări aproape profesionale ale vinurile degustate: gust, miros, limpiditate, impresie generală. Adică să-l concep ca pe o fişă de degustare. Pe urmă mi-am dat seama însă că ar fi prea sec totul, că e mai bine să fac asta pe un site specializat (ăsta va fi gata în scurt timp). Fiindcă eu ştiu că vinul e mai mult decât o chestiune de marfă, de preţ, de indicatori chimici. Într-un fel, e o călătorie interioară, prin ceea ce-ţi evocă atunci când îl bei. De aici şi reportajele pe care le-am postat pe acest blog. Povestea vinului e de fapt povestea imaginilor, a sunetelor, a amintirilor pe care ţi le stârneşte, a cuvintelor care aşteptau de mult să iasă la iveală, fiind eliberate cu ajutorul licorilor din sticle.
Şi nu e vorba de beţie aici, căci o sticlă de vin bun aşteaptă adesea câteva zile sau chiar o săptămână până să fie băută cu totul, ci mai degrabă de băutură a zeilor care a ajuns prin grija vreunui titan şi pe mesele oamenilor.
Dacă asta ar putea lămuri întrucâtva sensul apariţiei reportajelor despre Parâng, Vârşeţ sau Lipova, trebuie să afli că le-am scris având în faţă un pahar de Fetească Neagră 2008 produsă de Crama Basilescu sau unul de Carmenere 2008, Casillero del Diablo făcut de Concha y Toro.
Salutare din nou,
RăspundețiȘtergereAi spus-o foarte frumos, asa ca e de prisos orice completare. Nici eu, asa cum am mai spus-o in cateva randuri prin alte parti, nu am facut blogul special pentru a scrie despre vin, dar m-am pierdut pe drum in frumusetea lui.
Legat de exemplificarile tale (Italia vs. Chile), eu trebuie sa-ti marturisesc ca ma simt mai atras si, de ce nu mai apropiat, de cele italiene. Faptul ca printre aceste vinuri am gasit si dezamagiri (mai cu seama in istoria mai recenta a blogului) este un detaliu mai mult sau mai putin important. Ce ar fi viata asta daca toate lozurile ar fi castigatoare? :))
Numai bine!
Ai dreptate în privinţa lozurilor. Eu m-aş întreba însă: Ce ar fi viaţa asta dacă toate lozurile ar fi necâştigătoare? Am făcut greşeala să cumpăr unele vinuri italiene din supermarket-urile noastre, unele recomandate de eticheta notorie, altele de mari specialişti de pe site-urile de specialitate, nu spun care, şi toate, fără excepţie, m-au dezamăgit. Şi nu numai pe mine, să zici că sunt un cârtitor şi un biet amator care abia acum a scos capul în lume (unul care se întreabă cum e cu puţinţă ca marii oenologi autohtoni să recomande vinuri aşa de proaste, şi tot el îşi răspunde cinic că o fac pentru banii din reclamă, ceea ce e jalnic pentru nişte cunoscători). Nu. I-au dezamăgit şi pe prietenii mei de degustare. Şi atunci m-am înfuriat şi am descoperit că trebuie să descopăr singur ceea ce este bun. A trebuit să mă duc în Italia pentru asta, să comand vinuri prin localuri întâmplătoare situate de o parte şi de alta a Peninsulei. Şi ce să vezi, aproape nici unul nu m-a dezamăgit, ba chiar pot să-ţi spun cu tărie că mai toate mi-au plăcut. Şi am cumpărat vinuri de la 50 de euro la 2 euro sticla. Din vinoteci şi supermarketuri, ba chiar şi la carafă, la litro, mezzo şi quarto. Şi ce vin!!!
RăspundețiȘtergereCând spuneam că prefer vinurile de Chile celor din Italia, subînţeles era faptul că mă refer la vinurile care se găsesc pe la noi prin supermarket-uri.
Fără îndoială, Italia nu e o ţară a vinului, ci un continent al vinului. Sunt vreo două milioane de mici şi mai puţin mari producători, un număr copleşitor. Asta înseamnă milioane de produse. Iar eu abia dacă am reuşit să gust, să degust şi să beau acolo câteva zeci. E ca şi cum ai măsura marea de vin cu degetul. Chiar şi aşa, ea are un gust atât de plăcut...
Câte despre Chile, rămâne un producător de vinuri interesant şi onorabil. Care pătrunde constant în marile topuri mondiale. Şi în pivniţa mea modestă, în care totuşi se află mai multe vinuri italiene, cumpărate direct din Veneto şi Toscana, decât vinuri chiliene, de Selgros, Metro şi Real.
Apropo de italiene, am avut curiozitatea sa ma uit pe vinurile tale si vederea lui geografico mi-a trezit amintiri frumoase. E, dupa parerea mea, unul din cele mai bune Chianti-uri pe care le-am baut eu, dar ca intodeauna, e vorba si de gust.
RăspundețiȘtergere