duminică, 16 februarie 2025

Faro, orașul berzelor și al arborilor de jacarandá


E 9 mai 2024, prima noastră zi la Faro. Câtă eliberare! Cronicarul a fost mai puțin harnic decât călătorul în prima sa zi în Portugalia. Epuizat după o zi plină, solară în capitala provinciei Algarve, singurele sale cuvinte scrise în jurnal fură: „Faro, pastel (de nata), wine bar, berzele bisericoase, restaurant, centru, cina acasă cu cocos, papaya, șuncă, salamuri și foarte buna brânză locală, vinuri de top”. Fotografiile redau însă totul, stârnind cuvintele, la multe luni de la întâmplare. La gura sobei, rememorez întâmplările într-o zi de februarie 2025. 

După experiența nu tocmai fastă a întâlnirii cu orașul Bruxelles, aterizarea la Faro a fost lină și foarte dorită. Dimineața ne-a găsit în balconul nostru, un patio minuscul de unde putem observa și zooma avioanele care aterizează și decolează continuu. E ora șapte și un pic, Adina își fumează țigara și tabieturile în fața ceștii de cafea, decorul e cu plante și scoici, porumbeii șed la altfel de streșini. Arhitectura s-a schimbat, odată cu dispoziția noastră, e o plăcere să fim aici. Mai ales că în curând urmează revederea cu Dani, student aflat în program Erasmus, cu temă turistică, la Faro. În felul nostru, și noi ne aflăm aici din aceleași pricini, doar că nu mai suntem studenți de prea mult timp, din celălalt mileniu.

Reperul nostru, Mercado Municipal, se găsește la câteva minute de pensiune, Inn Faro – Casa Amarela. Un pic mai încolo e și locul de cazare al lui Dan. Iar studentul locuiește la vreo zece minute de mers pe jos, într-un bloc situat în apropierea stadionului echipei Farense. Mergem să-l întâlnim pe la 10 dimineața, ghidați de gps pe străzile unui oraș nu foarte mare ca populație, însă destul de întins. E multă emoție în îmbrățișare, i-am descoperit și balconul, el ne arată patiseria preferată din apropiere, Trigo Dourado, unde servim câte un pastel de nata și minunată cafea portugheză, apoi ne duce înapoi, către pensiunea noastră, să ne prezinte Mercado Municipal. 

O clădire imensă, pe trei nivele, care la subsol găzduiește un supermarket Auchan cu stand generos de vinuri și cu multe, multe produse locale. La parter e o mare piață, cu brutării, produse agricole, carne și pește, cafenele și tot felul de magazine. După o aventură pe cărările gps-ului, îl recuperăm pe Dan și pornim la pas prin Faro, pe lângă arborii de jacarandá, o explozie de flori violet, pe lângă vechi clădiri tradiționale, cu azulejos și balcoane din fier forjat, deasupra cărora vezi avioane uriașe. Trecem pe Rua de Santo Antonio, Rua Manuel Belmarço și Rua da Misericórdia, pășind pe pavajul ornamentat cu pești și păsări, pe sub copertine ușor mișcate de briză. Ni se deschide în față o piațetă, cu portocali încărcați de fructe, lângă o clădire impozantă, Palatul Belmarço, pe-al cărui turn se află mai multe cuiburi uriașe de berze. Ședință foto! Dani ne duce la wine barul Bago, acolo unde este un client respectat, și comandă un excepțional Arinto dos Açores de la crama António Maçanita. Îl sorbim pe o terasă, relaxați, imortalizând cupluri de polițiști cu pantaloni scurți, berze, giruete și lămpi stradale. 

Ne aflăm în apropierea centrului istoric, Cidade Velha, un zid uriaș delimitează interiorul orașului medieval (Vila-Adentro), iar zona adiacentă, situată în afară, în care s-au stabilit maurii după recucerirea creștină, se numește Mouraria. Undeva, prin preajmă se află Teatrul Lethes, o copie miniaturală a Scalei din Milano. 

Ca o gazdă bună, studentul ne conduce către centru, către portul de agrement și docurile orașului. Faro este legat de ocean prin brațele unei lagune, fiind despărțit de Atlantic de mai multe insulițe și de Parcul Natural Ria Formosa. Sunt trei porți de intrare ale vechii cetăți, una dintre ele, Arco da Vila, ne întâmpină imediat inainte de intrarea în port. Și acest monument e suport perfect pentru cuiburile de berze, ai căror pui sunt în siguranță alături de câte-o cruce metalică și de statuia Sfântului Toma de Aquino, ocrotitorul orașului. 

Încăpem cu toții în literele orașului, F-a-r-o, dar numai trei dintre noi se regăsesc în poză, fotograful fiind chiar Dani, ghidul nostru. Tot el ne conduce pe străzi înguste, pe lângă o mănăstire capucină cu cruce, clopot și turle cu berze, către restaurantul favorit. Prilej de foto cu pisici famelice, macarale, muncitori suiți pe olane, cu câte un steag al Ucrainei fluturând pe o alee cu leandri. Drumul e presărat cu arbori exotici, florile de jacarandá ning pe caldarâm, un dud uriaș ne îmbie cu fructele sale coapte. Chefe Branco e  restaurantul preferat al lui Dani, dar și al multor localnici. Mesele au numere desenate pe scoici, ședem la 7 cu ochii în meniu, dar și la tv, unde sunt meciuri de fotbal și știri despre războiul din Ucraina. În timp ce servim aperitivul – salada cenoura algarvia, salată de morcovi în ulei de măsline, hotărâm să comandăm o specialitate din  meniul zilei (pratos do dia): vitela assada no forno, o excelentă friptură de vițel, la 10 euro porția. O stropim cu un vin din Douro, un Touriga Nacional 2022 de la crama 100 Hectares, cea mai scumpă etichetă din wine menu: 18 euro. 

Dani rupe bine în portugheză, se înțelege cu chelnerii, îl știu deja, iar el are la rându-i simpatii și antipatii. Și noi ne-am descurca, dacă ar fi să citim, cuvintele scrise sunt ușor de înțeles pentru niște români; problema e pronunția, care ne omoară, dar pe care Dani a ajuns s-o stăpânească în cele trei luni de ședere aici. E o masă de nota 10, cu preț prietenos, cam 100 de euro pentru patru persoane, incluzând apă, cafele, deserturi, vin.

De parcă n-am umblat destul, Dani insistă să mergem la mall, la Forum Algarve. Sunt câțiva kilometri până acolo, îi străbatem pe jos, călcând pavajul portughez, printre blocuri, pe alei, pe bulevarde, cu ochii la culorile calde ale clădirilor, la vegetația multicoloră, la arborii și arbuștii exotici, cu nume neștiut. Uriașul mall e construit într-un stil arhitectonic nefamiliar nouă, românilor, având multe spații deschise, inundate de soarele iberic, care reflectă un mod de viață tradițional. La noi, mall-urile sunt uriașe cutii de beton, plastic și sticlă. Aici, parcă ai intra într-un fort african fără ziduri, cu turnuri impresionante, vizibile de la depărtare. Cifrele spun că Forum Algarve găzduiește, între altele, 125 de magazine, 25 de restaurante și cinci săli de cinema și că înregistrează opt milioane de vizitatori, localnici și turiști, anual. Și noi ne adăugăm statisticii, pelerini din România care se așază osteniți pe terasa unei cafenele, pentru o prăjitură algarvă, lângă excelenta cafea portugheză. 

Ne întoarcem cu un Uber acasă, la pensiune. Dani pășește strâmb pe pragul lunecos al Casei Amarela și suferă un mic accident la gleznă, prilej să dăm fuga la farmacie și să conversăm într-o engleză precară cu o angajată amabilă, care înțelege în cele din urmă că dorim un gel și o gleznieră. Seara se încheie în nota scurtului jurnal de două rânduri pe care cronicarul abia a fost în stare să-l scrie atunci, înainte de închide ochii și de a cădea într-un relaxant somn algarv: cina acasă cu cocos, papaya, șuncă, salamuri și foarte buna brânză locală, vinuri de top”. Bunătățile au fost cumpărate de la Mercado Municipal și tot de acolo am luat vinul: un splendid, mineral Soalheiro Alvarinho 2023, la fel de frumos ca și prima zi petrecută la Faro.

 

De la 10.000.000 la 92.000 kmp. Cu o suprafață de peste 92.000 kmp și o populație de cca 10.300.000 de locuitori, Portugalia este cel mai vestic stat al continentului european. Țara e delimitată de țărmul Atlanticului și de o frontieră de peste 1.200 km cu Spania, cea mai lungă graniță neîntreruptă din cadrul Uniunii Europene. De-a lungul mileniilor, a fost stăpânită de celți, cartaginezi, romani, vizigoți și mauri, devenind stat independent în anul 1139, în urma Reconquistei. Primul său rege a fost Afonso Henriques (1139-1185). În secolele XV și XVI a devenit un vast imperiu, în urma descoperirilor făcute de mari exploratori precum Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Fernando Magellan. Aceștia au găsit o rută maritimă către India, descoperind totodată Brazilia și Capul Bunei Speranțe. La apogeu, Imperiul Portughez cuprindea o suprafață de 10,4 milioane kmp. A înglobat colonii precum Brazilia, Mozambic, Angola, Guineea-Bissau, Timor, Goa, Macao, São Tomé și Príncipe, Capul Verde. După cutremurul din 1755, care a distrus Lisabona, Imperiul Portughez a intrat în declin, Războaiele Napoleoniene (1799-1815) și proclamarea independenței Braziliei (1822) grăbindu-i sfârșitul. Monarhia a fost abolită în urma revoluției din 1910, urmându-i Prima Republică Portugheză. După o altă revoluție, cea din 1926, la cârma țării au trecut fasciștii, în 1933, regimul Estado Novo conducând A Doua Republică Portugheză până în 25 aprilie 1974, când a fost înlăturat de la putere în urma Revoluției Garoafelor. Coloniile africane, Angola, Guineea Bissau, Mozambic, și-au câștigat independența în urma Războiului de Peste Mări (1961-1974). În lume există astăzi peste 250 de milioane de vorbitori ai limbii portugheze. 

Civitas Ossobonensis alias Santa Maria Ibn Harun. Dovezi ale locuirii lagunei Ria Formosa, vatra actualului oraș Faro, datează din Paleolitic. În veacul IV î.Hr., acolo se afla o colonie feniciană. De-a lungul secolelor II-VIII d.Hr., așezarea a aparținut imperiilor Roman și Bizantin, dar și vizigoților,  Purta numele Ossonoba (Civitas Ossobonensis), fiind sediu de dioceză (306-688), dar și principalul centru comercial din această parte a Peninsulei Iberice, loc de negoț cu pește, grâne și minerale. A fost cucerit de mauri în anul 713. Fortificat din timpurile bizantine, vechiul oraș (Vila-Adentro) a căpătat perimetrul actual, delimitat de ziduri inelare, în timpul stăpânirii maure, sub conducerea lui Yahia Ben Bakr (sec. IX), prinț mozarab de origine evreiească. Acesta a condus revolta împotriva emirului de Córdoba, teritoriul condus de el și de urmașii săi rămânând independent vreme de jumătate de veac. Mozarabii erau creștini andaluzi care și-au păstrat religia în timpul ocupației arabe în Peninsula Iberică (711-1492). Principala intrare în cetate era Poarta Arabă (actualul Arco da Vila), din apropierea portului. Începând cu sec. XI, orașul devenea cunoscut sub numele de Santa Maria Ibn Harun. În anul 1147, timpul celei de-a Doua Cruciade, orașul maur a fost devastat de un corp cruciat desprins din marea armată anglo-normandă care cucerise Lisabona. După recucerirea creștină de la 1249, din timpul regelui Afonso III al Portugaliei, pe locul vechii moschei a fost ridicată Catedrala, Sé de Faro (Igreja de Santa Maria), sediul Episcopiei Faro începând cu 1540, anul când așezarea a devenit oraș. Faro s-a dezvoltat în secolele XVII-XVIII, zidurile fiind extinse. După reorganizarea administrativă din veacul XIX, orașul și-a consolidat poziția de lider regional, devenind sediul nobilimii și burgheziei locale, după cum o arată palatele și clădirile somptuoase construite în epocă. 

Al-Gharb, adică Vestul. Algarve, cea mai sudică regiune a Portugaliei continentale, se întinde pe 4.960 kmp (dimensiunea unui județ mic la României) și are o populație de cca 400.000 de locuitori. Cele cinci secole de stăpânire arabă și-au lăsat puternic amprenta, urmele sale fiind vizibile și astăzi în arhitectura regiunii, care înglobează arce, arcade, curți, ferestre, hornuri specifice și azulejos – plăcile de ceramică decorată (în arabă, az-zuleij și înseamnă „mică piatră lustruită”). Chiar numele regiunii este de proveniență arabă, derivând din „Al-Gharb”, adică „Vestul”, marginea occidentală a Imperiului Arab. Sufixul „al-” se regăsește în cca 19.000 de cuvinte și expresii de origine arabă înglobate în limba portugheză. Dacă Lisabona a fost recucerită în 1147, Algarve a fost ultima provincie eliberată de sub stăpânirea maură, în 1249. Ulterior, stăpânii țării s-au proclamat regi ai Portugaliei și ai Algarvelor, confirmând prin titulatură caracterul atât de distinct al regiunii. În sec. XV, înființarea de către prințul Henric Navigatorul a unui observator și a unei școli de navigație la Sagres, precum și construirea noului tip de navă numit caravelă au facilitat marile descoperiri geografice portugheze. După inaugurarea, în 1965, a Aeroportului din Faro, turismul a devenit principalul factor de creștere economică a regiunii. După PIB per capita, Algarve este a treia cea mai bogată provincie a țării, fiind devansată de Lisabona și Madeira.  

Opt secole de stăpânire arabă. Al-Andalus desemnează teritoriile din Peninsula Iberică și din sudul Franței (Septimania) stăpânite de arabi între anii 711, când a avut loc prima debarcare, și 1492, anul recuceririi Granadei. Maurii, noii invadatori ai acestei părți a continentului european, erau berberi din nordul Africii, de pe actualele teritorii ale Marocului și Algeriei. Ulterior, termenul de „mauri” i-a desemnat pe toți cuceritorii musulmani ai Peninsulei Iberice. În anul 711, 12.000 de oșteni berberi conduși de Tariq ibn-Ziyad trec strâmtoarea care separă Africa de Europa și cuceresc în patru ani Spania Vizigotă. Chiar numele Strâmtorii Gibraltar provine din arabul „Gebel Tarik”, adică „Muntele lui Tarik”. Înaintarea maură a fost oprită de regele franc Carol Martel, învingător în Bătălia de la Tours în 732, când se împlineau 100 de ani de la moartea Profetului Mahomed. În 755, dinastia omeyyadă se înstăpânește în Spania, având capitala la Córdoba. Dacă primul regat portughez a fost constituit în 1139, eliberarea țării fiind încheiată în 1249, prezența arabă pe actualul teritoriu al Spaniei a continuat până la sfârșitul veacului al XV-lea. Maurii au pierdut pe rând Córdoba (1236), Sevilla (1248) și în cele din urmă Granada (1492). 

Un seism catalizator. Începând cu anul 1577, capitala provinciei Algarve era mai vesticul oraș Lagos. Cutremurul din 1755, care a distrus Lisabona, a afectat toate așezările de coastă, inclusiv cele din sudul țării. Tsunamiul care i-a urmat a devastat și orașul Lagos. În 1756, Faro, localitate afectată de cutremur, nu însă și de valul uriaș, grație nisipurilor din laguna Ria Formosa, a devenit noua capitală a provinciei. 

Metrobus pentru 185.000 de oameni, stadion de 30.000 de locuri. Dacă orașul propriu-zis Faro este capitala provinciei Algarve, cu o populație de cca 40.000 de locuitori, municipalitatea omonimă numără aproximativ 67.500 de suflete, fiind a doua cea mai populată din regiune, după municipalitatea Loulé – 70.000 locuitori. Un proiect de transport în comun, cu termen de finalizare 2029, va lega orașele Faro, Olhão și Loulé cu ajutorul unei linii de autobuz rapide care va deservi aproape 185.000 de locuitori. Algarve Metrobus va opri în 24 de stații, între care Forum Algarve, Aeroportul Faro, Stadionul Algarve, mai multe gări, cele două campusuri universitare din Faro. Important centru universitar, Faro găzduiește anual, în luna septembrie, festivalul studențesc Semana Académica da Universidade do Algarve. Estádio Algarve, un stadion cu 30.000 de locuri construit pentru a găzdui meciuri ale Campionatului European de Fotbal din 2004, aparține municipalităților Faro și Loulé. Cluburile de fotbal din cele două orașe joacă pe propriile stadioane, mai mici, Estádio Algarve fiind folosit în prezent pentru festivaluri, concerte și alte evenimente. 

Un Arinto de Atlantic. Arinto dos Açores, o varietate a soiului Verdelho, este cel mai important soi de struguri din Insulele Azore, arhipelag care aparține Portugaliei, situat în Oceanul Atlantic la cca 1.500 km de Lisabona. Vinul servit la wine barul Bago din Faro provine de la producătorul Antonio Maçanita, având denumire de origine Pico - a două insulă ca mărime din arhipelag. Din acest soi rezistent, potrivit condițiilor climatice din Azore, a rezultat un vin mineral, cu bună aciditate, cu puternice arome citrice. Antonio Maçanita deține crame și plantații în Portugalia continentală, în Douro și Alentejo, precum și în Insulelel Azore.


Surse: falaportugues.ro; Portugal, DK Eyewitness, 2024; Sul Informação Alentejo; Wikipedia

Galerie foto: Avioane, Faro, Gourmet, Păsări


vineri, 31 ianuarie 2025

Adio, Belgia, bine te-am găsit, Portugalia!

Dacă vreodată ai de gând să călătorești către Faro, cel mai mare oraș din sudul extrem al Portugaliei, în absența zborului direct de la Budapesta, poate părea o idee bună să alegi Timișoara pentru o cursă cu escală la Charleroi. Zborul Wizz Air e programat dis-de-dimineață către aeroportul low-cost de lângă Bruxelles, ai ceva vreme să vizitezi astfel una dintre capitalele Europei, pentru ca seara să decolezi către Faro. 

Noi așa am făcut, într-o zi de 8 mai a anului trecut, chiar de ziua defunctului partid comunist român. De data aceasta echipa de degustători rătăcitori a fost formată din Vali, Adina și Dan, iar pretextul era revederea cu un alt membru al clubului, Dani, aflat cu treburi Erasmus la Faro. Sculați cu noaptea-n cap, veniți din Arad și Timișoara, am urcat în familiara aeronavă mov și ne-am trezit după o oră și un pic în inima Belgiei. Aveam să scăpăm de vremea noroasă și cumva morocănoasă după ce am urcat mult deasupra plafonului de nori, prilej de reflecție și de visare. O iluzie de scurtă durată, fiindcă Charleroi ne-a întâmpinat cu o ploaie mocănească, cu un autentic spleen baudelairian. Am coborât din cerul scurt și negru în mașinăria noastră mov și am făcut cunoștință cu ostilul și supraglomeratul Aeroport Charleroi Bruxelles Sud.

O omenire călătoare, de toate culorile și mirosurile, care vorbește toate limbile pământului, se înghesuie prin strungile aeroportuare. Ne ia ceva timp să ne dezmeticim din acest șoc care numai cultural nu este, să găsim șcătula cu cifru unde să ne lăsăm bagajele, să descoperim stația de autobuz pentru Bruxelles, să facem față cozii la casa de bilete. Traseul către autobuz e ciudat, inițiatic, ai de-a face cu scări și amploiați supărați, cu o totală lipsă de logică a organizării. Nu mai spun de cozile la toalete, unde ești nevoit să plătești cu cardul doi creițari, euro, ce-or fi. Poate că n-a fost tocmai o idee bună să o luăm pe-aici. Gândim la asta în timp ce facem coadă în originala stație de bus, băgați tot într-o strungă menită să asigure specifica ordine belgiană.

După ce se umplu două-trei autobuze, mai avem de așteptat vreo douăzeci de minute ca să ne înghesuim în sfârșit în mașina plină ochi. Se vorbește mai mult limba română în bus, or fi muncitori și studenți care se întorc „acasă”. Ne lasă la stația de lângă Gare du Midi, după o călătorie incomodă, în care am stat ca sardelele pe ultimul rând de scaune. Ne rămân cu totul vreo șase-șapte ore de explorat prin capitala Belgiei, deși ne-a cam trecut cheful. 

Un taxi ne duce într-unul din locurile emblematice ale orașului, Place de la Bourse, acolo unde se află superba clădire în care a funcționat bursa din Bruxelles. Cu ochii la Bourse-Beurs, executăm o ședință foto cu oglinda de apă a fântânii cu jeturi din piață, apoi pornim în căutarea unui loc unde să luăm micul dejun. Cam toate sunt închise acum, e abia ora 10 și forfota comercială nici nu a început. Ici-acolo, aparent fără vreo noimă, câte un chelner cară scaune și mese, dinăuntru în afară, din afară înăuntru. În cele din urmă ne găsim locul, localul Les Brasseurs de pe Bulevardul Anspach, pentru câte o cafea și chiar o bere mică, în ronțăit de chipsuri. Cineva are proasta idee să comande un fel de cârnaț, specialitate locală, prilej de insatisfacție totală. Ca să scăpăm de proasta impresie, alegem să vizităm Palatul Bursei, care aduce cu un străvechi și îngrijit templu elen, unde admirăm cariatidele lui Rodin, grifonii unei superbe bănci de lemn, coloanele corintice, statuile frontonului, numele altor burse: Amsterdam, Anvers, Londre, Paris.

O luăm la pas apoi prin zona centrală, cu ochii la steagurile în culorile curcubeului, la însemnele Partidului Socialist, la oamenii-statuie, la desene și firme murale: Chez Maman, Droguerie, Sergent Major, Churchill’s... Dan ne mână către localul À la Mort Subite, un fetiș care-i amintește de o altă excursie. Nu e nici asta o idee prea inspirată: numai unul din chelneri accept o poză cu turiștii care suntem, berile omonime ale casei sunt niște elaborate creații aproape de nebăut. Ca să nu suferim ceea ce dă nume berăriei, părăsim prost dispuși locul, în căutarea unei experiențe mai plăcute. 

De asta avem parte vizitând Galeriile Regale Saint-Hubert, o creație arhitecturală spectaculoasă, cu zeci de magazine de  lux, plină de turiști în căutarea selfie-urilor perfecte. De ajutor le pot fi lucrările sculptorului Jean-Michel Folon, panseuri în bronz închipuind oameni cu capete stranii, de furculiță ori reprezentând un uriaș semn de întrebare. Gânduri mai dulci stârnesc însă marțipanele și multicolorele macarons din vitrine. De aici pășim hotărât pe caldarâmul străvechi către bine cunoscuta Piață Mare/Grand-Place/ Grote Markt. O imensă rezervație de arhitectură gotică și barocă, cu primăria sa înaltă de aproape o sută de metri, cu statuile sale ostentativ de aurite. Cumva am impresia că localnicii au dispărut de mult, că totul e un costisitor spectacol pentru turiști, specie din care facem parte, obosiți, și noi. 

Unul dintre cei mai celebri locuitori ai Bruxelles-ului, Victor Hugo, a găsit însă de cuviință să considere Grand Place drept una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Și cine ar putea să-l contrazică pe marele scriitor francez în privința acestui loc inclus în patrimoniul UNESCO? Aici au pierit arși de Inchiziție primii martiri protestanți, aici au fost decapitați mai mulți conți, aici a avut loc grandioasa procesiune Ommegang prin care împăratul Carol Quintul își desemna fiul drept moștenitor al tronului. Și tot în Grote Markt s-a petrecut în 1695 unul dintre cele mai tragice momente din istoria orașului: bombardarea Bruxelles-ului la ordinul Regelui Soare al Franței. Au fost distruse atunci, de bombe și de incendiile care au urmat,  mii de clădiri. Ironia a făcut ca palatul cel mai țintit, Hôtel de Ville, să reziste cel mai bine bombardamentului, grație zidurilor sale de piatră. 

Mai rămâne să descoperim și băiețelul acela de metal zis Manneken Pis, care face pipi în fața unei mulțimi nesecate de curioși. E o scenă destul de comică, micul salvator susură deasupra trecătorilor lichidul care stinge și acum izbucnitele și neizbucnitele incendii ale capitalei belgiene. Cam asta a fost tot, cam atât am reușit să cuprindem în cele câteva ceasuri disponibile în Bruxelles. Și dacă tot ne pregătim de plecare, către aeroport și mai apoi către Faro, prin aerul prețios al Europei Occidentale, poate că e potrivit să ne odihnim pe o terasă, pe terasa de la Café Capitale, pentru o cafea și un pastel de nata, prăjitura tradițională portugheză care ne amintește de dragul de Dani, studentul nostru aflat în Erasmus la capătul hărții europene. Idee excelentă! Poate că aici, încercând gustul altei lumi, ne-am simțit cel mai bine la Bruxelles. 

E vreme să chemăm o mașină și să redescoperim Gare du Midi și autobuzul burdușit care să ne transporte la dezagreabilul aeroport din Charleroi. Luăm un BMW uriaș, condus de un șofer arab la fel de uriaș, care conduce pe străzile aglomerate ca la o cursă de campionat mondial. Mașina pare că zboară, omul accelerează anume înainte de trecerile de pietoni, ca să frâneze brusc apoi, când îi iese în cale vreun trecător tacticos. Și ne mai duce pe un traseu nefamiliar, printr-o zonă industrială care pare rău famată și foarte departe de centru. Ajungem totuși la timp, alungând cele mai negre gânduri care ne pot trece prin mințile noastre de provinciali bănățeni și arădeni.

Peste câteva minute, iată-ne în autobuz. Pe scaunele din față șed doi belgieni, unul dintre ei fiind foarte beat, atât de beat încât se încumetă să vapeze tot drumul către Charleroi, vorbind încontinuu. Trecem prin furcile caudine ale aeroportului, o cale întortocheată și lipsită de sens, presărată cu plictisiți oameni de ordine care ne dirijează ca pe vite către o strungă deloc imaginară. Când ajungem în preajma uneia dintre toaletele aeroportului, îl văd pe turmentatul companion din bus cum se strecoară pe sub porțile de metal, alegând să pătrundă în spațiul rezervat femeilor... 

 

Mai avem ceva de așteptat până să ne ridicăm deasupra norilor, în căutarea unei țări mai agreabile. Ni se face foame și, după o tradițională coadă la chioșcul cu cartofi prăjiți și după ce vânzătorul încurcă sosurile ori le livrează pe cele dorite de mușchii lui, redescoperim plăcerile culinare belgiene. Crumpii au gust de talpă de pantof purtat de Charlot, sosurile sunt chiar grețoase, scaunele terasei improvizate – atât de inconfortabile...

De aceea, când decolăm în strâmtul nostru avion Ryanair care nu acceptă plata cash și nici cardurile noastre de provinciali ai Europei, spunem cu ușurare: Adio, Belgia, ne-a fost de ajuns! Ședința foto care urmează, cu imagini surprinse prin hubloul avionului, e însă fabuloasă. Termocentrala Amercoeur continuă să fumege cu amărăciune, eolienele se rotesc aproape sincron, ca niște jucării create din bețe de Marocco, lumea terestră se îndepărtează de noi, în toată frumusețea ei pixelată, delimitată, geometrică. Avem parte de cer senin, telefonul poate zooma pe micile aeronave care se deplasează mai iute decât noi, la distanțe ce par chiar tangibile. Traversăm pe rând Belgia, Franța, Spania și Portugalia, se văd atât de bine Pirineii și niște fluvii ale căror nume încerc să le ghicesc. 

După aproape trei ceasuri de zbor, Europa înnoptată se apropie iar de noi, împodobită cu șiraguri de lumină care se oglindesc în valurile oceanului. Coada avionului Ryanair seamănă cu cea a unui pește abisal, strălucind pe fundalul luminițelor unei lumi din adâncuri, care se întâmplă să fie chiar lumea oamenilor. Șoseaua și mașinile și clădirile și apele par acum chiar tangibile, contactul cu pista e chiar lin și blând, asemenea țării pe al cărei pământ unii dintre noi pășesc întâia oară. E alt spirit aici, tot spleen-ul bruxellez s-a risipit ca un vis urât, briza pare că adie chiar și în clădirea aeroportului, mai mică, mai puțin aglomerată, mai prietenoasă. Un șofer prompt ne duce pe rând către cele două pensiuni care ne vor fi casă vreme de câteva zile. Hanul meu și al Adinei se numește Casa Amarela, e o clădire tradițională cu etaj, în care se pătrunde cu cifrul de rigoare. Pe jumătate adormiți, în patio-ul din care se văd stelele și luminile câte unui avion, retrăim experiența unei zile foarte intense.

Imaginile se derulează ca un rezumat mental, trezirea în noapte, aripa avionului înclinându-se la decolare, Pădurea chiar Verde a Timișoarei, mica lume belgiană învăluită în fumul unei termocentrale, Charleroi, Bruxelles, berea nașpa creatoare de moarte subită, Manneken care face Pis, toată aurirea aia ostentativă din Grote Markt, șoferul de BMW campion, norii de vată de zahăr după care îți vine să întinzi mâna, eolienele ca niște scobitori rotindu-se pe macheta lumii, avionul mic ca un proiectil care zboară din sens opus și pare că intră în coada aeronavei noastre... Mâine însă ne așteaptă o relaxantă, algarviană zi în compania lui Dani, a berzelor bisericoase, a florilor arborilor de jacarandá, semn că viața și lumea și călătorirea rămân atât de frumoase.


Bourse-Beurs. Fondată în anul 1801 prin decret napoleonian, Bursa din Bruxelles avea să funcționeze, începând cu anul 1873, într-una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș, Palais de la Bourse. Construcția acestui edificiu neoclasic a durat cinci ani, fiind parte dintr-un proiect arhitectural mai amplu, al cărui autor a fost arhitectul Léon-Pierre Suys, cel care a și conceput bulevardele moderne al capitalei belgiene. După planurile sale, Place de la Bourse/Beusplein/Piața Bursei a fost creată prin acoperirea râului Sena, iar Bulevardul Anspach poartă numele primarului din epocă. Palatul Bursei e împodobit și cu sculpturile lui Auguste Rodin, unul dintre cei mai cunoscuți locuitori ai Bruxelles-ului. Ultimul ocupant al clădirii a fost bursa pan-europeană Euronext, care a funcționat acolo până în 2014. Municipalitatea a cumpărat fosta clădire a Bursei și, după mai mulți ani de lucrări, etajele superioare au fost  transformate într-un muzeu al berii. Deschis în septembrie 2023, Muzeul „Belgian Beer World” își propune să atragă anual 300.000 de vizitatori.


O bere de patrimoniu. La cei 11,5 milioane de locuitori, Belgia are pe teritoriul său  nu mai puțin de 430 de fabrici de bere, peste 50.000 de oameni fiind angajați în această industrie  care contribuie cu 1% la PIB-ul țării. Nici nu e de mirare atunci că berea belgiană a devenit parte a patrimoniului mondial UNESCO. Muzeul „Belgian Beer World”, amplasat în fosta clădire a Bursei, renovată cu fonduri europene, a fost creat prin implicarea Federaţiei producătorilor belgieni de bere. Pe lângă spațiile expoziționale, muzeul oferă, pe acoperișul Palatului Bursei, și posibilitatea degustării acestui produs național.

 

Charleroi vs Bruxelles. Impresia călătorului neavizat poate fi aceea că Charleroi este o mică urbe din preajma capitalei, acolo unde unii s-au gândit să creeze un aeroport pentru călătorii cu mai puțini bani. În realitate însă, cu cei peste 200.000 de locuitori ai săi, Charleroi este al patrulea oraș ca mărime din Belgia, după Bruxelles (regiunea), Anvers și Gent. Unul dintre cei cunoscuți locuitori ai săi a fost pictorul René Magritte. Aeroport de Charleroi Bruxelles Sud, situat la 45 km de capitală, înregistrează anual peste 8 milioane de pasageri. Din avion, poate fi fotografiată uriașa termocentrală Amercoeur, de pe malul râului Sambre. Comuna Charleroi numără nu mai puțin de 400.000 de locuitori. Pentru comparație, Regiunea Capitalei Bruxelles înglobează 19 comune cu o populație de cca 1.250.000 de locuitori. În schimb, orașul propriu-zis, Bruxelles, care este totodată una dintre comunele regiunii, are doar 190.000 de locuitori, mai puțin decât Charleroi. Bruxelles a fost desemnat doi ani la rând, în 2008 și 2009, drept cel mai plictisitor oraș al Europei, în urma unor sondaje făcute în rândul turiștilor de TripAdvisor.

 

Galeriile Regale. În 1836, la șase ani după ce Belgia și-a cucerit independența, într-un Bruxelles aflat în plină dezvoltare, un tânăr arhitect olandez pe nume Jan Pieter Cluysenaar a avut ideea să lege două străzi din centrul orașului, Rue du Marché Aux Herbes și Rue de la Montagne aux Herbes Potagères, cu ajutorul unei galerii. Proiectul, care presupunea un lung proces birocratic, presupunând exproprieri și demolări pe mai multe străzi, incluzând Rue Saint-Hubert, a avut nevoie de un deceniu ca să fie demarat, fiind întâmpinat cu proteste. Pus în fața evacuării, un bărbier disperat a recurs la gestul suprem, tăindu-și beregata cu propriul brici. Piatra de temelie a fost pusă de regele Leopold I, cu o mistrie de aur, în 1846, inaugurarea având loc un an mai târziu. La acea dată, Galeriile Saint-Hubert, construite în stil neoclasic, erau cele mai lungi – 200 de metri, cele mai înalte - 8 metri, cele mai bine luminate și cele mai bine decorate galerii ale lumii. Turistul modern care le vizitează descoperă un lux multicentenar în cele peste 50 de restaurante, cafenele, magazine de îmbrăcăminte, ciocolată, cărți și cadouri. Complexul cuprinde și 100 de apartamente, închiriate neîntrerupt de la mijlocul sec. al XIX-lea.

Grote Markt, Grande-Place, Piața Mare. Actuala piață centrală a fost ridicată pe locul unei străvechi piețe înființate în sec. XI, în preajma unei și mai vechi cetăți, de secol X, construite de Carol I, duce al Lorenei Inferioare, în jurul căreia avea să se dezvolte orașul Bruxelles. Piața de Jos/Nedermerkt ocupa terenul unei mlaștini asanate. Devenită în veacurile următoare Piața Mare, alături de ea funcționau și alte trei piețe, de țesături, de pâine și de carne, înconjurate de clădiri din lemn și de piatră. Actuala formă a fost delimitată  în sec. XIV. La începutul veacului următor a început construcția primăriei orașului, ulterior fiind ridicate Casa Regală și casele breslelor.  Distrusă în bombardamentul din 1695, a fost reconstruită ulterior, căpătând actuala înfățișare în secolul XIX, în urma unei alte reconstrucții și restaurări. A funcționat ca târg propriu-zis până în anul 1959, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO în 1998. O dată la doi ani, în preajma datei de 15 august, ca o comemorare a celui mai tragic moment din istoria orașului, Piața Mare este împodobită cu un imens covor de begonii, iar în anii alternativi, clădirea Primăriei este decorată de cei mai cunoscuți florari ai țării, în cadrul Festivalului Flowertime. 

O primărie la înălțime. Construit de comunitatea flamandă de-a lungul a jumătate de secol, cel mai cunoscut edificiu din Grand-Place, Hôtel de Ville/Stadhuis/Primăria, ascunde o istorie zbuciumată, de care ar trebui să aibă știință și cei mai cuprinși de spleen turiști din Bruxelles. A fost ridicată în mai multe etape: 1402-1421, aripa stângă; 1444-1449, aripa dreaptă; 1449-1455, turnul central. Și dacă somptuasa clădire a fost construită la concurență cu edificiul primăriei din Leuven, impresionantul său turn a fost înălțat în virtutea unei alte întreceri, cu puterea princiară, instalată în Palatul Coudenberg, și cu cea religioasă, reprezentată de Catedrala Saints Michel et Gudule. Celelalte două clădiri, înalte de 91 m, au fost depășite de primărie, adică de sediul puterii orășenești, prin amplasarea în vârful turnului său de 91 m a statuii de 5 m reprezentându-l pe Sfântul Arhanghel Mihail, patronul orașului, răpunând balaurul. Stadhuis a fost unicul edificiu care a rezistat bombardamentului de la 1695, efectuat la ordinul Regelui Ludovic al XIV-lea, un fel de balaur al Franței, ca parte a războiului purtat împotriva Ligii de la Augsburg (1688-1697). Clădirea a fost extinsă în anii 1706-1711 și restaurată între anii 1843 și 1903. E decorată cu 300 de statui, ale regilor și membrilor familiilor regale, ale aristocraților, șefilor breslelor, oamenilor de seamă ai urbei. Interiorul cuprinde: Sala Gotică, loc de recepții și reuniuni oficiale, Sala de Mariaje (fosta sală de judecată); Sala Consiliului – locul de întrunire a municipalității la fiecare două săptămâni; Galeria Grangé, cu portrete și busturi regale; Anticamera Burgmestrului, adică a primarului, împodobită cu picturi ale cartierelor dispărute în urma sistematizării făcute prin acoperirea Senei; Scara de Onoare – împodobită cu busturile primarilor, destinată doar familiei regale și ambasadorilor. În curtea clădirii se află două fântâni care simbolizează marile râuri ale Belgiei, Meuse și Escaut, și o stelă care reprezintă kilometrul zero al capitalei. Stadhuis este una dintre cele mai vechi clădiri de birouri din lume, cu o activitate neîntreruptă întinsă de-a lungul a șase veacuri. 

 

De la Manneken la Jeanneke. Pis. Învăluit în legende și costumat cu prilejul unor mari evenimente, cel mai cunoscut simbol al orașului Bruxelles, Manneken Pis, adică „Omulețul care face pipi”, numit și Petit Julien, e întruchipat  de o statuie de bronz nu mai mai mare de 60 cm. Statueta cu rol de fântână e menționată întâia oară într-un act administrativ de la mijlocul sec. XV. Statui asemănătoare se găseau în epocă și la Florența și Lille, ca o recuperare a unui antic simbol greco-roman, trimițând la zeul dragostei, Eros/Cupidon.  Reprezentată în picturi și gravuri bruxelleze din veacul al XVII-lea, statuia a avut diferite versiuni, ultima datând de  la 1851. A supraviețuit mai multor evenimente tragice, precum bombardamentul de la 1695, dar și numeroaselor furturi și tentative de distrugere. După furtul petrecut în 1965 și după ce a fost regăsită, în 1966, într-un canal din Charleroi, statueta originală a fost dusă în Muzeul Orașului Bruxelles din Casa Regelui, în locul său fiind amplasată o copie. Din 1985, Manneken Pis are, în Rue des Bouchers, o variantă feminină: Jeanneke Pis, „Fetița care face pipi”.

 

Un pipi legendar. Mai multe mituri, cuprinse în istorioare publicate în secol XIX, stau la baza lui Manneken Pis. Potrivit unei legende din veacul al VIII-lea, statueta ar reprezenta un băiețel bruxellez blestemat să nu mai crească și să urineze continuu, pentru a ispăși vina tatălui său, care ar fi atentat la castitatea Sfintei Gudula. O altă poveste se referă la un copilaș care obișnuia să facă pipi pe casa unei vrăjitoare. Descoperind micul profanator, aceasta ar fi vrut să-l transforme în stană de gheață, însă un om sfânt l-a scăpat de vrajă, înlocuindu-l cu o statuie. Există și o legendă legată de bătălia din 1142 dintre trupele Ducelui Godfrey al III-lea de Leuven şi Lorzii de Grimbergen. Godfrey era un copilaș de doi ani atunci când a ajuns în fruntea ducatului. În timpul luptelor, pentru a ridica moralul armatei, comandantul și-ar fi pus lordul, cu tot cu leagăn, pe ramura unui copac. Micul duce ar fi făcut pipi pe lorzii rivali, care în cele din urmă au fost înfrânți.  O altă povestioară descrie un copilaș pierdut de tatăl său, un foarte bogat locuitor din Bruxelles, și regăsit apoi în ipostaza imortalizată de statueta-simbol. Cea mai cunoscută versiune se referă la un băiețel care a salvat orașul. Astfel, în timpul unui asediu din sec. XIV, dușmanii au încercat să distrugă un zid al cetății cu ajutorul unei bombe. Un copil i-ar fi văzut și a împiedicat explozia, urinând pe fitil. Alții spun că asediul cu pricina ar fi avut loc în veacul al XVIII-lea, când olandezii ar fi vrut să incendieze cetatea, salvată în aceeași manieră de celebrul băiețel. 

 

O garderobă de peste o mie de costume. Tradiția costumării lui Manneken Pis datează din 1615, din timpul sărbătorii Ommegang organizate în onoarea arhiducesei Isabelle, când acesta a fost înveșmântat în haine de păstor. De-a lungul veacurilor, a primit diferite veșminte cu ocazia sărbătorilor bruxelleze, cel mai vechi costum păstrat datând de la 1747, un dar din partea regelui francez Ludovic al XV-lea. Dacă în 1756 sunt documentate cinci costume, în prima jumătate a sec. XIX garderoba s-a îmbogățit cu vreo 30 de veșminte, în 1994 aceasta număra peste 400, în 2005 ajunsese la 750, în 2016, la 950, astăzi depășind 1.000 de costume! Piesele pot fi admirate în Muzeul GardeRobe MannekenPis. În anul 1954, la Bruxelles a fost înființat Ordinul Prietenilor lui Manneken Pis, având rol în promovarea culturală și turistică a Belgiei cu ajutorul acestui simbol.  Membrii ordinului participă la ceremoniile legate de Manneken Pis, inclusiv la cele care presupun costumarea lui. Pentru a accede în ordin, aspiranții trebuie să efectueze un stagiu pregătitor de cel puțin doi ani.


Surse: AveHistoria, Ziarul Bursa, Ziarul de Belgia, Ziarul Financiar, Digi 24, Mediafax, Wikipedia

Galerie foto: À la Mort Subite, Aeroporturi, Bourse-Beurs, Bruxelles, Deasupra lumii, Galeries Royales St. Hubert