marți, 6 aprilie 2021

Suntem Contemplieri, Neautorizați, Majori și, de acum, și Vaccinați

De curând, Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați din Arad a devenit și Clubul Degustătorilor de Vin Vaccinați. După ce ani de zile și-au injectat indirect în vene Negru de Drăgășani, Pinot Noir, Petit Verdot, Crâmpoșie, Mustoasă ori Bonarda, membrii fondatori și-au făcut sau sunt pe cale să-și facă și primul vaccin împotriva noului virus.

 De la înființare și mai ales înainte de asta, clubul nostru a avut parte de o mulțime de transformări, încercări, experiențe unice. Membrii fondatori au trăit două evenimente majore de la sfârșitul unui mileniu și de la începutul altuia: o revoluție și o pandemie. Ba unii dintre ei au prins și vremurile în care, fără să-i întrebe nimeni dacă nu le convine ceva, toți copiii ședeau încolonați pe culoarele școlilor, pe podelele cu miros de motorină și dezinfectant sovietic, în așteptarea tuturor vaccinurilor posibile.

 

Cum între timp am crescut iar în anul două mii nici măcar nu mai eram copii, am zis să ne înscriem în Clubul Cavalerilor Contemplieri, care și-a tot mutat sediul dintr-o redacție în alta, din Timișoara la Arad, din linotip pe internet. De la Forum Studențesc de Casa Studenților și Palatul Lloyd de pe Corso la Ziarul Timișoara din Bazar și de pe Brediceanu, iar mai apoi la Ciclop, lângă Fabrica de Bere, unde a funcționat un picuț Realitatea bănățeană. De acolo am sărit ușor până în marginea Timișoarei, aproape de Calea Girocului, pe strada Mureș, ca să scoatem la lumină ziarul Realitatea și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, am trecut apoi la altă foaie, Prima oră, pe care o puneam la cale chiar în buricul tărgului, tot pe Corso, în spatele clădirii în care a funcționat cândva Cofetăria Violeta. Apoi am trecut centrul, am mutat aceeași redacție pe Surogat și, fără să clipim, iar ne-am deplasat, unii la Arad, pe strada Alba Iulia și în clădirea Teatrului pentru a scoate săptămânalul Arădeanul, iar alții tot în Timișoara, pe strada Eugeniu de Savoya, pentru a edita Bănățeanul. După un an ne-am reunit tot în capitala Banatului și la scurt timp am schimbat din nou sediul, ajungând într-un colț minunat al Pieței Unirii. 

Era online a pus capăt acestui periplu prin redacții iar șpițul în fund dat de numeroșii patroni pentru care am lucrat cu entuziasm și profesionalism, dar pe nimic,  timp de peste două decenii s-a dovedit un imens pas înainte. S-a întâmplat când deja aveam mii de articole publicate și editasem mii de exemplare de ziare, gazete, magazine, hebdomadare, suplimente și alte foi de tot felul. Tot Cavaleri Contemplieri am rămas, reinventându-ne la Arad într-un nou sediu numit Dormitorul Bunicii, pentru crearea căruia ne-am  văzuți nevoiți să închidem cu drag un cabinet stomatologic și să înrămăm sute de autografe. Pasul de la presa tipărită și cea online la presa de vin o fi fost unul mic pentru jurnaliștii care eram, de vreme ce am continuat să scriem, însă s-a dovedit uriaș pentru hedoniștii care zăceau ascunși în noi. În 15 ani de dragoste de vin, în 11 ani de asociație și în nouă ani de club al degustătorilor neautorizați, cum am botezat noul avatar al Contemplierilor, am apucat să organizăm vreo 400 de degustări, să vizităm zeci de crame de prin 25 de țări europene și să scriem peste o mie de articole pe cele două site-uri și pe blogul pe care între timp le creasem. În plus am mai editat și câteva cărți și reviste oenologice, am participat la zeci de festivaluri, degustând mii, dacă nu zeci de mii de etichete. Am făcut-o când în trei-patru, când în zeci de prieteni dintre sutele pe care ni i-am câștigat de când vinul a devenit pentru noi cea mai intensă pasiune.

  Comunitatea CDViN, o adevărată confrerie a vinului, așa cum a numit-o unul dintre marii noștri prieteni, numără azi aproape două sute de pasionați dar și un nucleu dur de vreo 30-40 de degustători frenetici. Dintre ei probabil că mai bine de jumătate, dacă nu trei sferturi au reușit să se vaccineze deja. De curând am făcut-o și noi, membrii fondatori, cu excepția unuia care urmează să se vaccineze în curând. Dacă tot am supraviețuit tusei măgărești, poliomielitei, tuberculozei, pojarului și altor boli  mai mult sau mai puțin îngrozitoare grație vaccinării obligatorii din comunism, dacă tot am supraviețuit comunismului însuși, trăind o revoluție în care ne-au șuierat gloanțele pe la urechi și în care am văzut atâta moarte pe străzi, de ce nu i-am ajuta pe alții acum, când avem de ales, să supraviețuiască unei pandemii? Cu o mică injecție în umăr, înainte de a ne salva pe noi înșiși de toate spaimele și angoasele, îi protejăm pe ceilalți. 

  Ne-am vaccinat pentru cei care nu vor, pentru cei care se tem, pentru cei care nu pot. Înainte de a ne gândi la noi, ne-am gândit la părinții lor, la copiii lor, la prietenii lor, la comunitatea în care trăiesc și în care de acum încolo putem să pătrundem fără să ne temem că le vom transmite boala. După cum de acum încolo putem să îi îmbrățișăm pe toți cei dragi, aflați aproape sau departe, fără grija că i-am putea îmbolnăvi. Unii dintre ei poate că au trecut recent pe lângă moarte, poate că au supraviețuit cancerului. Unii dintre ei nu pot fi încă lângă noi, acasă, dar bucuria revederii va fi însoțită și de aceea că suntem cu toții în siguranță, că putem merge mai departe fără urmă de teamă. Și acest sentiment minunat acoperă, alungă toată gama de aberații,  de prostii, de fake news, de teorii ale conspirației cu care unii au împânzit lumea. Ne-am vaccinat și pentru cei care nu mai sunt, pentru cei răpuși de virus, care din păcate nu au avut posibilitatea să aleagă. În mai puțin de un an, am pierdut doi dintre cei mai valoroși membri ai clubului, cu care am împărtășit de-a lungul anilor frumusețea vinului.

Datorăm sărutări de mâini și un ocean de flori tuturor doamnelor doctor, asistente și infirmiere care alină suferințe în spitale și clinici, profesioniste pe care unii derbedei le-au făcut recent criminale. Și datorăm strângeri de mână și un gând bun tuturor medicilor, asistenților, infirmierilor și brancardierilor, tuturor șoferilor de Salvare care se ocupă acum cu vindecarea lumii. Nimeni nu ne va fura sufletul cu o fotografie, așa cum credeau odinioară bieții membri ai unor triburi izolate în urmă și poate așa cum credeau și străbunicii noștri de la țară care se temeau să-și regăsească chipul într-o poză căreia îi spuneau icoană. După cum nimeni nu ne va contamina ființa și îmbolnăvi sufletul cu un simplu vaccin destinat însănătoșirii.

Singura și marea problemă care se pune acum pentru noi, Contemplierii Fondatori,  e conținută într-un cunoscut proverb spaniol: O zi fără vin e o zi fără soare. Ne vedem nevoiți, din motive știute, să suportăm trei zile fără soare la început de aprilie, de parcă iarna nu ar mai vrea să plece. Nu-i nimic însă, o alungăm noi în curând cu un pahar de Cabernet Sauvignon bine ales dintr-un ungher al vinotecii...