De curând, Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați
din Arad a devenit și Clubul Degustătorilor de 
Vin Vaccinați. După ce ani de zile
și-au injectat indirect în vene Negru de Drăgășani, Pinot Noir, Petit Verdot,
Crâmpoșie, Mustoasă ori Bonarda, membrii fondatori și-au făcut sau sunt pe cale
să-și facă și primul vaccin împotriva noului virus.
De la înființare și mai ales înainte de asta, clubul
nostru a avut parte de o mulțime de transformări, 
încercări, experiențe unice.
Membrii fondatori au trăit două evenimente majore de la sfârșitul unui mileniu
și de la începutul altuia: o revoluție și o pandemie. Ba unii dintre ei au
prins și vremurile în care, fără să-i întrebe nimeni dacă nu le convine ceva,
toți copiii ședeau încolonați pe culoarele școlilor, pe podelele cu miros de
motorină și dezinfectant sovietic, în așteptarea tuturor vaccinurilor posibile.
Cum între timp am crescut iar în anul două mii nici
măcar nu mai eram copii, am zis să ne înscriem în 
Clubul Cavalerilor
Contemplieri, care și-a tot mutat sediul dintr-o redacție în alta, din Timișoara
la Arad, din linotip pe internet. De la Forum Studențesc de Casa Studenților și
Palatul Lloyd de pe Corso la Ziarul Timișoara din Bazar și de pe Brediceanu,
iar mai apoi la Ciclop, lângă Fabrica de Bere, unde a funcționat un picuț
Realitatea bănățeană. De acolo am sărit ușor până în marginea Timișoarei, aproape
de Calea Girocului, pe strada Mureș, ca să scoatem la lumină 
ziarul Realitatea
și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, am trecut apoi la altă foaie, Prima oră,
pe care o puneam la cale chiar în buricul tărgului, tot pe Corso, în spatele
clădirii în care a funcționat cândva Cofetăria Violeta. Apoi am trecut centrul,
am mutat aceeași redacție pe Surogat și, fără să clipim, iar ne-am deplasat,
unii la Arad, pe 
strada Alba Iulia și în clădirea Teatrului pentru a scoate
săptămânalul Arădeanul, iar alții tot în Timișoara, pe strada Eugeniu de
Savoya, pentru a edita Bănățeanul. După un an ne-am reunit tot în capitala Banatului
și la scurt timp am schimbat din nou sediul, ajungând într-un colț minunat al
Pieței Unirii.
Era online a pus capăt acestui periplu prin redacții
iar șpițul în fund dat de numeroșii patroni pentru care 
am lucrat cu entuziasm
și profesionalism, dar pe nimic, timp de
peste două decenii s-a dovedit un imens pas înainte. S-a întâmplat când deja
aveam mii de articole publicate și editasem mii de exemplare de ziare, gazete,
magazine, hebdomadare, suplimente și alte foi de tot felul. Tot Cavaleri Contemplieri
am rămas, reinventându-ne la Arad într-un nou sediu numit Dormitorul Bunicii,
pentru crearea căruia ne-am văzuți
nevoiți să închidem cu drag un cabinet stomatologic și să înrămăm sute de
autografe. Pasul de la presa tipărită și cea online la presa de vin o fi fost
unul mic pentru jurnaliștii care eram, de vreme 
ce am continuat să scriem, însă
s-a dovedit uriaș pentru hedoniștii care zăceau ascunși în noi. În 15 ani de
dragoste de vin, în 11 ani de asociație și în nouă ani de club al
degustătorilor neautorizați, cum am botezat noul avatar al Contemplierilor, am
apucat să organizăm vreo 400 de degustări, să vizităm zeci de crame de prin 25
de țări europene și să scriem peste o mie de articole pe cele două site-uri și
pe blogul pe care între timp le 
creasem. În plus am mai editat și câteva cărți
și reviste oenologice, am participat la zeci de festivaluri, degustând mii,
dacă nu zeci de mii de etichete. Am făcut-o când în trei-patru, când în zeci de
prieteni dintre sutele pe care ni i-am câștigat de când vinul a devenit pentru
noi cea mai intensă pasiune.
Comunitatea CDViN, o adevărată confrerie a vinului,
așa cum a numit-o unul dintre marii noștri 
prieteni, numără azi aproape două
sute de pasionați dar și un nucleu dur de vreo 30-40 de degustători frenetici.
Dintre ei probabil că mai bine de jumătate, dacă nu trei sferturi au reușit să
se vaccineze deja. De curând am făcut-o și noi, membrii fondatori, cu excepția
unuia care urmează să se vaccineze în curând. Dacă tot am supraviețuit tusei
măgărești, poliomielitei, tuberculozei, pojarului și altor boli mai mult 
sau mai puțin îngrozitoare grație
vaccinării obligatorii din comunism, dacă tot am supraviețuit comunismului
însuși, trăind o revoluție în care ne-au șuierat gloanțele pe la urechi și în
care am văzut atâta moarte pe străzi, de ce nu i-am ajuta pe alții acum, când
avem de ales, să supraviețuiască unei pandemii? Cu o mică injecție în umăr,
înainte de a ne salva pe noi înșiși de toate spaimele și angoasele, îi protejăm
pe ceilalți.
Ne-am
vaccinat pentru cei care nu vor, pentru cei care se tem, pentru cei care nu pot.
Înainte de a ne 
gândi la noi, ne-am gândit la părinții lor, la copiii lor, la
prietenii lor, la comunitatea în care trăiesc și în care de acum încolo putem
să pătrundem fără să ne temem că le vom transmite boala. După cum de acum
încolo putem să îi îmbrățișăm pe toți cei dragi, aflați aproape sau departe,
fără grija că i-am putea îmbolnăvi. Unii dintre ei poate că au trecut recent pe
lângă moarte, poate că au supraviețuit cancerului. Unii dintre ei nu pot fi
încă lângă noi, acasă, dar bucuria revederii va fi însoțită și de aceea că
suntem cu toții în siguranță, că putem merge 
mai departe fără urmă de teamă. Și
acest sentiment minunat acoperă, alungă toată gama de aberații, de prostii, de fake news, de teorii ale
conspirației cu care unii au împânzit lumea. Ne-am vaccinat și pentru cei care
nu mai sunt, pentru cei răpuși de virus, care din păcate nu au avut
posibilitatea să aleagă. În mai puțin de un an, am pierdut doi dintre cei mai
valoroși membri ai clubului, cu care am împărtășit de-a lungul anilor
frumusețea vinului.
Datorăm sărutări de mâini și un ocean de flori tuturor
doamnelor doctor, asistente și infirmiere care 
alină suferințe în spitale și clinici,
profesioniste pe care unii derbedei le-au făcut recent criminale. Și datorăm
strângeri de mână și un gând bun tuturor medicilor, asistenților, infirmierilor
și brancardierilor, tuturor șoferilor de Salvare care se ocupă acum cu vindecarea
lumii. 
Nimeni nu ne va fura sufletul cu o fotografie, așa cum credeau odinioară
bieții membri ai unor triburi izolate în urmă și poate așa cum credeau și
străbunicii noștri de la țară care se temeau să-și regăsească chipul într-o
poză căreia îi spuneau icoană. După cum nimeni nu ne va contamina ființa și
îmbolnăvi sufletul cu un simplu vaccin destinat însănătoșirii.
Singura și marea problemă care se pune acum pentru
noi, Contemplierii Fondatori, e
conținută într-un
cunoscut proverb spaniol: O
zi fără vin e o zi fără soare. Ne vedem nevoiți, din motive știute, să
suportăm trei zile fără soare la început de aprilie, de parcă iarna nu ar mai
vrea să plece. Nu-i nimic însă, o alungăm noi în curând cu un pahar de Cabernet
Sauvignon bine ales dintr-un ungher al vinotecii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu