Am văzut, plin de o gelozie pătimaşă, că toate blogurile sunt pline de ecourile degustării acelui armagnac de la 1900, la multe zile de la săvârşirea "ritualului". Nu ştiu cum pot compensa pierderea, neîntâlnirea cu gustul acelei băuturi centenare. Mi-am scotocit memoria în căutarea a ceva de demult, a unei experienţe cât de cât similare şi n-am găsit nimic-nimic. Poate doar ceea ce urmează. Aş fi vrut să vă povestesc aici cum am deschis uşa pivniţei, aprinzând lampa de la intrare şi coborând în acea lume interioară, a mea şi a casei, cercetând obiectele, butoaiele, sticlele, tot ce emană sentimentele şi gusturile trecutului. Să spun de sticla, balonul de Jena în care socrul meu distila vinul alb, câte trei litri o dată, pentru a obţine un minunat coniac de casă de culoarea vaniliei. Şi cum făcea asta în răcoarea acelui underground care arăta cu totul diferit şi care îl ferea, într-unul fel, de vremurile stupide în care majoritatea oamenilor îşi spuneau tovarăşi, dintr-o eroare cât se poate de ideologică. Era poate elixirul lui, armagnacul lui făcut să ţină zeci de ani, ca o moştenire de familie nepreţuită, despre care să vorbească astăzi cineva pe un blog, la mai bine de treizeci de ani de la facerea lui, în vremuri în care se asculta Europa Liberă şi se spera că libertatea chiar există, închisă într-o sticlă şi pusă la învechire, undeva în partea însorită a Pământului. Aş fi vrut să vă arăt serpentina de sticlă şi dopul antic de plastic care asigurau funcţionarea acelui alambic transparent, atât de nefiresc în acel RSR în care trăiau de o viaţă părinţii noştri. Şi să pozez curgerea picăturilor, esenţa vinului strecurată în altă licoare, acel hobby plăcut pentru nări şi pentru sufletul neprizonier şi lipsit de carnet de partid care îşi permitea o asemenea alchimie undeva la câteva picioare sub pământ într-o locuinţă din buricul Aradului. Din acel brandy home made au mai rămas astăzi puţin peste 10 litri, o marcă înregistrată anume pentru plăcerea degustării celor ai casei, o amintire olfactivă a unei fiinţe care nu a aparţinut niciodată lumii proletare pe care unii s-au chinuit în zadar zeci de ani s-o zămislească. Despre toate acestea am vrut să spun şi să scriu aici, preţ de câteva mii de caractere, încercând să strecor în lumea pixelilor un gust pe care nu l-am uitat, pe care îl înţelegem şi vorbim numai câteva persoane implicate afectiv în toată această poveste de familie. Şi apoi aş mai fi vrut să scot la iveală o sticlă goală, păstrată de peste cinsprezece ani în ambalajul său original, undeva în cămările trecute şi prezente ale casei, şi asta nu de dragul acestor obiecte rămase, ci al lichidului pe care l-au conţinut. Era un Metaxa de şapte stele, vechi la rându-i de peste 30 de ani la data la care a fost servit, cândva la începutul anilor '90, cu prilejul fericit al unui nou început. Ştiu că am primit fiecare câte un păhărel înalt cu cupa mică, discretă, cât să conţină câteva sorbituri. Însă n-am uitat acel gust sublim, în care distingeai esenţa strugurelui dumnezeiesc din care a fost făurit mai întâi vinul. Simţeai şi strugurele, şi vinul din el, şi parcă gustai o bucată din Grecia anilor '60, din Grecia lui Zorba în care Antonny Quinn şi Alan Bates şi-au dansat sirtaki-ul. Era o băutură nemuritoare ca şi pelicula lui Cacoyannis, sorbită spre a fi povestită, dezvăluită, desluşită şi pentru cei care n-au avut şansa să fie atunci şi acolo. O vreme am simţit, poate, în gustul lui şi briza Mediteranei, şi cântecele călugărilor, şi arşiţa soarelui pe strugurii în pârg, şi zbuciumul istoriei care curgea în vinele acelei epoci, îndreptându-se năvalnic către prezentul din noi. Şi dacă toate aceste sentimente ţi le poate stârni o băutură atât de tânără, atât de în floarea vârstei cum a fost acel Metaxa de şapte stele, un dar adus chiar din Elada, atunci cum aş fi putut să rezist întâlnirii cu armagnacul şi cum aş fi putut să descriu în cuvinte experienţa? Nu, e mai bine că faptul nu s-a produs, că au făcut alţii încercarea descrierii, a tălmăcirii acestui act de cunoaştere. Din toate nu rămân decât cuvintele, aşa că eu sting încet, pe rând, lămpile care luminează obiectele vinotecii şi mă întorc agale, urcând treptele către lumea de la suprafaţă, gata să fac faţă tuturor provocărilor şi întâlnirilor viitoare. Undeva, departe, o licoare se învecheşte anume pentru mine şi aşteaptă să o deschid spre a-mi vorbi despre toate acele lucruri care aproape că nu pot fi spuse, fiindcă e ca şi cum ai povesti cu convingere cum se deşiră ghemul timpului şi cum se petrece de la naştere spre moarte lumea, de parcă tu însuţi ai fi creat aceste miracole. Or, asta a fost şi este privilegiul Altcuiva. Al altui Blogger.
Poate că în seara aceasta mi-aş fi dorit să degust alături de toţi prietenii mei virtuali un Armagnac Chateau de Laubade de la 1900 sau 25 de vinuri de pe patru continente, unele de peste 80 de puncte. Nu toate dorinţele se împlinesc însă, aşa că mă văd nevoit să-mi amintesc de ceva poate la fel de preţios ca o asemenea experienţă, de gustul uitat al unei întâmplări îndepărtate care s-a prelungit şi repetat cumva de-a lungul ultimelor decenii, ca o chemare căreia am ştiut, inconştient, să-i răspund.
Era o seară de ianuarie, în 1990, la câteva săptămâni de la revoluţia începută la Timişoara. Gloanţele încă mai şuierau răzleţ pe străzile oraşului şi chiar puteai avea ghinionul să te intersectezi cu ele, dacă aşteptai, să zicem, ultimul tramvai la Casa Studenţilor care să te ducă acasă, la o margine de urbe. Eu nu mă mai aflam însă în bătaia lor, ci trăiam un fel de vacanţă în satul natal, la gura sobei, rumegând înfiorat faptele din urmă. Televizorul Cosmos prindea impecabil programele de la sârbi şi cu pureci televiziunea română, de vreme ce acţiunea se petrecea la 10 kilometri de graniţa iugoslavă; transformatorul de pe vremea serialelor cu "Manix" şi "Sfântul" era trecut de pe 110 pe 220 V, era întuneric la fel ca pe vremea lui Ceauşescu şi focul ardea în soba de fontă desenând fantome pe pereţi. Şedeam singur într-o casă mare de pe o stradă cu oameni bătrâni care ascultaseră toată viaţa lor Europa Liberă, mirosea a jăratec, a scoarţe vechi, a dulapuri cu naftalină, în mine clocotea o tinereţe năvalnică şi plină de încrederea într-un nou început. Se poate ca toate aceste stări să fi avut legătură şi cu vinul din cele câteva sticle care nu mai ştiu în ce împrejurare ajunseseră la mine. Erau lunguieţe, "de export", ieşiseră la iveală o dată cu revoluţia, altfel n-ar fi fost de nasul meu. Aveau o etichetă galbenă şi arătau uimitor de bine, aveau ţinută. Dacă nu mă înşel, erau de Fetească Regală. Proveneau de la Teremia, una din cele mai vestice comune ale ţării, un loc renumit cândva pentru vinul şi coniacul produse acolo.
Nu am să notez vinul aici şi nici nu am să-i descriu calităţile, dar trebuie să fi fost extrem de bun, de vreme ce mi-a amintit de contactele mele cu Teremia, petrecute cu câţiva ani în urmă, pe când eram tot student şi făceam acolo practică agricolă. Şi mai trebuie să fi fost extrem de bun şi pentru amănuntul extrem de semnificativ că îmi amintea de întâlnirea mea cu Nichita Stănescu.
Nu, nu e vorba de întâlnirea cititorului cu cărţile unuia din idolii săi ori de întâlnirea mai mult sau mai puţin imaginară a amatorului de autografe cu star-ul literar care face o vizită prin urbea lui de provincie o dată la o sută de ani. E puţin mai complicat, fiindcă eu m-am văzut cu Nichita în 1988, la cinci ani după ce părăsise fizic această lume, într-o comună uitată din marginea vestică a României, la doi paşi de dormitorul auster unde îmi petreceam nopţile dintre două ieşiri la cules de vie. Poate vă vine greu să credeţi, dar Nichita era prezent acolo, în satul ăla nemţesc din care nu apucaseră toţi oamenii să-şi cumpere libertatea de la conducerea de partid şi de stat. În satul ăla cu străzi largi pe care le parcurgeam pe jos de la gară, în zilele în care nu mă rătăceam de restul studenţilor şi nu eram dus la pichetul de grăniceri pentru a fi luat la întrebări în legătură cu prezenţa mea suspectă prin părţile acelea atât de vestice ale marii închisori în care trăiam cu toţii. În lumea aceea rurală în care ne mânau asistenţii conştiincioşi de la facultate vreme de două săptămâni, dintr-un exces de zel demn de o cauză mai nobilă. Altminteri strugurii erau foarte gustoşi, noi nu ne făceam planul niciodată, ne trezeam la 6 dimineaţa şi era ceva cazon în ritualul spălării la robinetele bizare din curte. Ne întorceam seara târziu, mirosind a boabe zdrobite, a transpiraţie şi a sălbăticie, spre birtul unic la care consumam un număr nedefinit de beri, alături de tractoriştii butucănoşi şi de celelalte fiinţe cu care împărţeam un univers precar în acea acoladă a existenţei noastre. Cum am avut puterea să mă sustrag zădărniciei acelor zile şi să-l găsesc pe poetul Epicăi Magna şi al Nodurilor şi semnelor, nu ştiu. Poate că de vină e faptul că citeam foarte mult pe vremea aceea, că ştiam pe ce lume literară trăiesc, că pândeam Eseurile de Cioran la Librăria Eminescu din Timişoara şi nu şovăiam să le iau la pachet cu mult mai pragmatica lucrare "Să ieşim din epoca risipei".
Căci Nichita era prezent la Teremia, într-o casă şvăbească, un muzeu al trecerii sale pe acolo, rezultatul unei tabere de creaţie încropite în anii '80. Câteva manuscrise, câteva fotografii şi o bandă de magnetofon pe care era înregistrată vocea sa. Când o pornea Horst, neamţul simpatic care mi-a deschis muzeul şi ochii de vizitator al Teremiei, aveam impresia vie a prezenţei poetului la doi paşi de mine. Eram singur în încăpere şi îl ascultam la 5 ani după ultimul mare eveniment din viaţa sa, cel al plecării...
Citesc din manuscris, din ciorna poeziei eterne:
Înserarea plimbării
Cădeam în nesuferinţa căderii Mă rugam fără de prilej. Iarba, ca o părere era păscută de alţi creieri Cap netăiat! Gât nestrigător de sânge! Pedeapsa de a sta înfricoşător de viu, la temple! Fiecare secundă nouă este un jaf al amintirii. Omul lung, spre lună creşte din întâmplarea lui de a fi. Jupoaie-mă de mine, tu, sărindu-mi marea dulce... Înserează-mă, ca şi cum m-ai fi răsărit... Tu.
La toate acestea mă gândeam când destupasem vinul interzis de la export, în fericirea acelor zile de ianuarie 1990 pe când credeam cu toţii că ne-am regăsit inocenţa. Pe urmă au trecut săptămânile şi lunile, am devenit golan de Timişoara după modelul golanilor din Piaţa Universităţii, dar asta nu a fost suficient pentru ca lumea să se schimbe. Cinci ani mai târziu, în 1995, dădeam iarăşi prin Teremia. Am trecut în revistă, anecdotic, cele şase muzee pe care le avea de-acum comuna: unul pentru Nichita, unul de pictură (care include, între altele, lucrări de Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea), unul de arhitectură, unul de pompieri, unul de istorie şi unul de viticultură (aici e de găsit un exponat interesant, o botniţă pentru cai). Horst plecase în patria germană, obiectele nichitiene fuseseră mutate în clădirea şcolii. În sinea lor, sătenii plănuiau să ridice un monument în comună. Nu, nu unul în cinstea lui Nichita, Marele Boem care vizitase cu ani în urmă satul acela oarecare. Vroiau un vultur, nu un poet beţiv. M-am supărat foarte tare din pricina asta, dacă aş fi putut, aş fi furat vocea sa şi magnetofonul pe care nu meritau să-l audă şi manuscrisele pe care nu meritau să le citească. Cred că s-ar fi potrivit foarte bine cu vinoteca mea. Dar încă nu-i târziu să dau lovitura...
De câte ori întâlnesc câte un nostalgic al comunismului, îmi manifest supărarea cumpărând un vin bun. E forma mea de protest pentru neplăcerea, atât de des întâlnită, de a auzi opiniile absurde ale celor care continuă să trăiască în alt film. Chiar drumul până la supermarket, libertatea de a alege din mii, zeci de mii, sute de mii de produse îmi confirmă faptul că o bună parte din lumea mică în care trăim, la marginea aceasta a civilizaţiei europene, s-a schimbat totuşi. De câte ori n-aţi auzit în ultimul timp stupizenia covârşitoare că tot mai bine era pe timpul lui Ceauşescu, când toată lumea avea asigurată o slujbă de la naştere până la moarte, când viaţa era o chestiune de acord global? De câte ori nu vi s-a spus că înainte era, dom'le, disciplină şi ordine, nu vedeai boschetari, iar oamenii muncii câştigau atât de bine la combinatul chimic; că ne-am vândut, dom'le, ţara pe nimic după de devenisem atât de independenţi prin achitarea datoriilor. Şi aş mai putea înşira aici suficiente regrete de acest gen, dar nu am s-o fac pentru a nu-mi spori starea de greaţă şi repulsie pe acare mi-o provoacă o asemenea privire asupra lumii. Mai bine deschid acea sticlă minunată de Nederburg, un Shiraz din Lumea Nouă cu gust insinuat de cacao şi ciocolată, de fructe exotice pe care poate nu le-ai gustat niciodată, la fel de răscolitor ca şi gustul libertăţii. Mai bine închin un pahar din acest vin în sănătatea lumii noi, a celor care vor veni, a copiilor care nu mai ştiu cine a fost Petru Groza şi Vasile Roaită şi Ana Pauker. Să fie de vină pentru atitudinea mea radicală faptul că străbunicului meu, invalid din primul război mondial, i-a fost luată pensia o dată cu venirea comuniştilor? Şi că aceeaşi nedreptate i-au făcut-o mamei mele, orfană de război şi de mamă de la vârsta de şapte ani? Ori faptul că bunicul meu, tatăl ei, un ţăran fruntaş cu convingeri liberale, a plecat din motive de conştiinţă pe front, pe cel mai frumos cal sur din sat, pentru a lupta împotriva bolşevicilor până la capăt? Să fie de vină faptul că a fost dat dispărut undeva în Caucaz şi în cele din urmă a sfârşit, probabil, într-un lagăr de muncă din Siberia? Să fie de vină amintirea că străbunicul meu, tatăl dispărutului pe front şi bunicul mamei mele orfane de mamă şi de tată, adică moşul cu picior de lemn, a fost făcut chiabur şi condamnat la închisoare şi apoi deportat în Bărăgan împreună cu nepoata orfană de ambii părinţi pentru singura vină de a fi un ţăran bănăţean cu mai mult pământ decât alţii? Ori faptul că acesta, în dimineaţa în care i-au bătut miliţienii la poartă pentru a-l anunţa că trebuie să plece în ţara ciulinilor şi a apei amare, i-a întrebat disperat dacă poate să-şi ia piciorul de lemn cu el? Sau realitatea că, după plecarea întregii familii de cinci persoane într-un vagon de tren spre viscolul Bărăganului, comuniştii din sat, nişte beţivani şi nişte hoţi ordinari care s-au trezit dintr-odată primari şi secretari de partid, au făcut un chef de două zile şi două nopţi ca o nuntă mare, îmbătându-se cu vinul şi ghiftuindu-se cu fripturile din carnea animalelor furate de la cei duşi? Că materialele de construcţie lăsate în casă de străbunicii şi părinţii mei au fost folosite apoi la construcţia caselor aceloraşi tovarăşi? Ori faptul că tatăl meu, întors din deportare, a fost condamnat la 7 ani de puşcărie pentru ipotetica incendiere a unei căpiţe de fân a CAP-ului? Să fie numai atât de vină pentru atitudinea mea atât de tranşantă? Nu, nu cred că e numai asta. Mai sunt şi glasurile neauzite de cei care n-au urechi să audă, glasurile sutelor de mii, ale milioanelor de oameni aruncaţi în puşcării pentru vina unică de a gândi, ca formă supremă a libertăţii. Ale celor care n-au vrut să-şi trădeze jurământul faţă de Rege, ale celor care au avut caracter, ale celor care au refuzat să-şi toarne prietenii, ale celor care au luptat cu arma în mână împotriva regimului terorist care a legiferat furtul şi crima, ale celor care au ales să moară. Mai sunt glasurile femeilor care au pierit pentru vina de a nu naşte atâţia copii pe cât şi-ar fi dorit oligofrenul care conducea ţara, ale celor împuşcaţi pe când încercau să părăsească marea închisoare numită patrie, ale celor care s-au stins pentru că nu găseau un simplu medicament, ale celor care s-au sinucis din pricina unor indivizi cu ochi albaştri care le ţineau de la distanţă jurnalul vieţii în cele mai mici amănunte cu cele mai mari litere de tipar ale maşinii de scris. Mai e şi foamea, mai sunt şi cozile, şi frigul, şi întunericul. De aceea nu era mai bine pe timpul comuniştilor, chiar dacă unii câştigau suficient de mult în acord global ca să-şi permită câte un un chef cu mici şi bere de 1 Mai şi 23 August pe malul vreunui râu de leşie în aval de combinatul chimic în care şi-au dus inutil viaţa. Sau câte o friptură în sânge cu vin roşu, singurul soi de vin care se găsea pe la noi în afară de vinul alb, la restaurantul din municipiu de lângă chioşcul de loz în plic şi staţia de troleibuz în care aşteptau oamenii muncii cursa de schimbul doi către combinatul chimic. Gândind la toatea acestea, deschid un Nederburg şi aleg un ritm de jazz sau un Paul Simon în compania celor de la Ladysmith Black Mambazo, după ce voi fi ascultat o sfâşietoare doină bănăţeană care să-mi aducă aminte de străbunicul sau un fado ca o călătorie în tristeţea altui pământ. E forma mea de eliberare, de protest, aşa cum sunt şi cuvintele de pe blog. Între două călătorii spre vest, cu buletinul de european. Priviţi-mă, admiraţi-mă, de-acum nu mai sunt cetăţean al marelui stat sovietic! Iar pentru interlocutorii mei care încă mai nostalgizează după societatea cu bască de ieri, am o propunere democratică. M-am gândit să creez un falanster, întins cam cât un judeţ, ştiţi, unul din judeţele acelea zadarnice ale ţării de care nu se pomeneşte în presă şi la televizor decât atunci când explodează vreun bloc ori se bat între ele bandele de interlopi cu nume pitoreşti. L-aş înconjura cu un zid la fel de eficient ca şi Zidul Berlinului, cu sârma ghimpată aferentă şi santinelele gata să tragă. Acolo aş învia RSR-ul, o mică republică populară şi comunistă în care totul să funcţioneze ca înainte. Două ore de televiziune cu discursurile şi vizitele Tovarăşului, pâine pe cartelă, lei cu stema socialistă, aprozare, combinate chimice, acord global, manifestări omagiale, tabere pentru pionieri, salam cu soia, şedinţe de partid, tractoare care ară, cozi la orice, călătorii pe scări, săpun Cheia, benzină - 40 de litri pe lună, telefoane cuplate, duminici pentru maşini cu numere pare sau impare, practică agricolă, muncă patriotică la canal, un singur ziar, o singură televiziune, dar cât mai multe închisori, cât mai multe închisori şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Intrarea în republică aşa face-o sub formă de supapă, cu un singur sens. În sensul că poţi să intri, la cerere, dar nu mai poţi să ieşi. Niciodată. I-aş pofti pe cei nostalgici să aleagă şi, dacă vor, să se ducă acolo pentru totdeauna. Asta m-ar face fericit. Şi cu atât aş găsi mai bun gustul acestui Shiraz de Nederburg, pe care am avut posibilitatea să-l aleg dintre alte zeci de soiuri de Shiraz din toată lumea de pe unul din sutele de rafturi ale unuia din numeroasele supermarketuri din oraşul meu european, la douăzeci de ani după ce mi-au şuierat gloanţele la urechi pe străzile Timişoarei, locul în care am auzit pentru întâia oară, amplificat de sute de mii de voci, cel mai frumos cuvânt din viaţa mea: Libertate!
Zilele astea m-am simţit de parcă aş fi câştigat o maşină. Uneori descopăr legături nevăzute între întâmplările şi încercările din viaţa mea, ca şi cum cineva ar avea grijă de asta, împrumutându-mă cu simţuri pe care le credeam de multă vreme pierdute. Şi cumva, chiar dacă scepticii ar fi înclinaţi să nu creadă una ca asta, unele au legătură cu vinul.
Vi s-a întâmplat, desigur, să goniţi pe autostradă către casă, undeva în larga străinătate dinspre Apus, şi să fiţi salutaţi de alţi români, în maşinile lor cu numere purtând literele AR, TM şi mai ales B. E un fapt banal şi aproape că ajungi să nu îl iei în seamă. Când una din aceste maşini, aflată uşor în faţa ta, virează brusc spre ieşirea de pe autostradă, exact în locul în care o faci şi tu, relaxat, pentru a servi o masă fabuloasă la un restaurant unguresc, ca şi cum s-ar fi hotărât brusc în ultima clipă să te urmeze, tăindu-ţi calea şi ducându-te la câţiva centimetri şi câteva milisecunde de accident, lucrurile se schimbă radical şi intră în sfera neobişnuitului. Căci exact asta ni s-a întâmplat şi nouă, călători prin Europa de dragul vinului şi al Renaşterii, la întoarcerea acasă, undeva între Budapesta şi Szeged. În parcare, am cerut explicaţie şoferului imprudent care tăiase calea uneia din cele două maşini cu care veneam spre casă, noi, două familii de prieteni, din Arad şi Timişoara. De fapt, era o şoferiţă, o duduie brunetă, aproape disperată, însoţită de maică-sa. Erau timişorene şi se întorceau din capitala Ungariei. Li se furaseră banii şi au descoperit pe drum asta, când benzina era pe terminate. Nu aveau roaming şi practic ne cerşeau ajutorul: daţi-ne nişte euro să ajungem în ţară! Acuma, orice român cu scaun la cap ar fi bănuit că e vorba de o escrocherie. Noi mai aveam la noi vreo 20 de euro de familie şi nişte forinţi, cât să servim o masă în cinci, căci trecuseră vreo 7-8 ore de la micul dejun. Până la urmă, cu toată neîncrederea şi supărarea pe manevra imprudentă făcută de şoferiţa în cauză, le-am oferit 10 euro şi un număr de telefon, pentru a-i contacta ulterior pe amicii timişoreni şi a le returna banii. Nu că am fi crezut că o să se întâmple una ca asta. Ele au plecat iar pentru noi, prânzul care a urmat a fost unul chezaro-crăiesc. Trebuie să recunoaşteţi, cei care aţi avut ocazia să daţi prin Magyarország, că acolo se mănâncă pe săturate. Chelnerul ştia o română parcă tradusă cu Google Translator, ne-a adus nişte bunătăţi expuse în meniu în mai multe limbi, însă e lucru cunoscut că în localurile din Ungaria a doua limbă de circulaţie turistică este româna. Cei doi şoferi au fost singurii păgubiţi, căci n-au putut să guste şi un vin local. Într-un final, am părăsit fericiţi restaurantul şi fără un sfanţ în buzunar, având exact atâta benzină cât să ajungem în oraşele noastre de pe Mureş şi Bega. Am fi uitat întâmplarea şi poate că eu n-aş fi povestit-o dacă amicul meu timişorean nu ar fi fost sunat de duduia întâlnită în Ungaria, pentru returnarea banilor împrumutaţi. Aşadar, ajutasem pe cineva aflat la ananghie şi ne-am bucurat să aflăm asta, căci de n-o făceam, n-am fi putut trăi uşor cu gândul că am refuzat nişte oameni necăjiţi.
Am regăsit această poveste într-un cotlon sufletesc, cumva prin ricoşeu, fiindcă mi-a fost dat şi mie să trăiesc o mică încercare chiar ieri. Una aproape banală, în care eu am fost eroul uituc, "negativ". Dacă aţi avut ocazia să treceţi prin Timişoara şi chiar să cunoaşteţi o bucăţică din centrul acestui mare oraş, atunci strada Eugeniu de Savoya trebuie să vă spună ceva. Măcar prin numele prinţului eliberator al cetăţii, dacă nu prin clădirile încărcate de istorie care poartă această adresă. Iubitorii vinului ştiu desigur mai multe: sunt trei enoteci pe această stradă, una şi una, în care poţi să laşi bani mulţi în schimbul unor vinuri frumoase. Dar nu tocmai despre asta vroiam să vă vorbesc, ci despre păţania mea. Eram cu treburi prin zonă, am parcat maşina undeva pe la mijlocul străzii şi m-am întors după vreo trei sferturi de oră. Dau să o deschid şi constat că nu mai am cheile. Stupoare! Atunci observ un bileţel sub ştergătorul de parbriz: "Sunaţi urgent la nr. (...). FFF important!". Am sunat şi mi-a răspuns o voce de bărbat: "Ai pierdut ceva?" Un pic mai târziu, aveam deja cheile. Era un tânăr care lucra prin preajmă şi le-a observat, căzute la câţiva milimetri de o gură de canal. Le pierdusem din buzunar când mi-am scos mănuşile. "Ai avut noroc, mi-a spus, dacă le vedea altcineva, nu mai găseai maşina!" L-am întrebat cum pot să mă revanşez şi mi-a răspuns cu o strângere de mână. "Stai liniştit, omule, oricum nu mă lăsa inima să procedez altfel." I-am mulţumit şi ne-am despărţit. Am intrat însă în prima vinotecă întâlnită în cale, de unde am cumpărat un Davino, Domaine Ceptura Rouge 2006, un vin pe care l-am ţinut minte ca pe unul dintre cele mai bune produse în ţară. Şi am mai luat şi un Sole Chardonnay de Recaş, o altă febleţe a mea din anii din urmă. M-am întors şi i le-am oferit găsitorului de chei, căci de acum ştiam unde lucrează. Şi m-am bucurat să aflu că-i place vinul.
Poate că vă gândiţi că nu există nici un link posibil între cele două peripeţii din viaţa mea. Uneori însă se găseşte o mână neobservată care ne goleşte buzunarele de bani şi de cheile maşinilor cu care putem călători prin lume între două puncte ale existenţei sigure, tulburând brownian ordinea firească a lucrurilor. De parcă ne încearcă reacţiile în nişte momente cheie ale trecerii, tocmai pentru a ne aduce aminte că suntem oameni. Probabil că asta ne face să oferim bani unor necunoscuţi care îşi intersectează cu disperare drumul cu al nostru şi să returnăm obiecte esenţiale celor care le pierd aparent fără speranţă aproape de locul în care ne facem veacul încă netulburaţi de o asemenea încercare. Şi-atunci să nu închini un pahar de Davino în cinstea oamenilor?
Eram cu toţii adunaţi la masa ovală din sufragerie, tot clubul autotintitulat al degustătorilor neautorizaţi din Arad. Pusesem la cale o degustare grandioasă, cu o mulţime de vinuri, cu mâncăruri alese şi cu un coniac vechi de 30 de ani ca băutură finală. I-am dat gata pe toţi cu un Arundineto Bolgheri cumpărat din magazinul Galleria del Chianti al amicului Roberto din Florenţa, un vin de 10 euro. Şi atmosfera se animase şi din pricina altor vinuri de calitate care s-au nimerit la masa noastră. Am trecut de la alb la rosé şi apoi la roşu, după toate regulile ştiute. Au curs orele frumos, cu clătinări de pahare din încheietura mâinii, în decorul oarecum baroc, plin de obiecte cu încărcătură sentimentală şi de câteva fotografii de început de veac, cu bunica zâmbind ştirb la doi ani într-o trăsură din Chicago ori tâmplă lângă tâmplă alături de soţul chipeş din anii '20, la Arad. Aşa am ajuns şi la Bibi Graetz Grilli del Testamatta Toscana 2006. Îl deschisesem de oră şi nu ştiu cum se făcu, dar toată lumea vroia să-l bea atunci. M-am străduit să le explic că în spatele vinului cu pricina stă o întreagă poveste, care începe, bineînţeles, în capitala Toscanei. Nu m-au ascultat. Şi mai era şi neîncrederea Clarei în vinurile italiene şi în vinurile scumpe, care pătrund în topuri. Aşa că n-am avut ce face şi l-am servit în pahare. Un cupaj 80% Sangiovese, 10% Canaiolo, 10% Colorino, într-o sticlă cu etichetă superbă. Şi-am auzit de la ea, degustătorul autorizat, vrute şi nevrute. Că nu are arome, că e un gust ciudat, că o fi de vină faptul că n-a mai băut Sangiovese, că are o astringenţă aparte, că ăsta-i vin de 22 de euro? Şi m-am înfuriat, în sinea mea, doar le spusesem că trebuie să aşteptăm cel puţin două ore de la deschiderea vinului pentru a-i simţi savoarea. Îl cumpărasem într-o seară noroasă de noiembrie, în cartierul "De peste Arno" al Florenţei, Oltrarno, dintr-o vinotecă situată vizavi de Pallazzo Pitti. Mă învârtisem împreună cu soţia nişte ceasuri bune prin preajmă, muzeul se închisese, am dat ture pe Ponte Vecchio cu ochii la aurul strălucitor din vitrine, am trecut pe lângă cuplul de poliţişti cu caschete albe, pe lângă cerşetoarea de serviciu şi bustul lui Benvenuto Cellini. Nu ştiam ce caut, nici nu era nevoie să caut ceva, doar eram la Florenţa, era suficient să-i respir aerul şi să-i adulmec luxul. Poate că în seara aceea căutam totuşi un lucru anume, acel vin cu etichetă galbenă cu care să-mi contrariez prietenii de acasă. Aşa am intrat, fără să ştiu de ce, în vinoteca din Oltrarno, încropind o discuţie într-o engleză atât de aproximativă cât poate să fie între un român şi un italian. Amfitrionul era un tânăr care se întreţinea cu doi domni mai în vârstă, plini de o distincţie aparte. I-am cerut să-mi recomande un vin şi o încredere reciprocă s-a instaurat când i-am întins o listă îndelungă cu ce căutam eu prin Italia. Poate că într-un fel s-a îngrozit, poate că a zâmbit în sinea lui, doar îi ceream unele vinuri de peste 90 de puncte. Le avea aproape pe toate, atâta că nu aş fi putut să le cumpăr cu cele câteva sute de euro care ne rămăseseră în buzunar. Aşa că am optat pentru un vin din afara listei, recomandat de el. Mi-a oferit Bibi Graetz-ul, însoţindu-l de nişte note Wine Spectator proaspăt printate pentru mine. Şi m-a avertizat de mai multe ori, în decursul celor 20 de minute cât a durat întâlnirea, să-l servesc după minimum două ore de la deschidere. Vinul a călătorit cu trenul apoi prin cinci ţări într-o valiză burduşită cu alte obiecte şi amintiri florentine, iar eu nu am uitat nici o clipă sfatul vânzătorului, pentru că avea ceva iniţiatic în el, o insistenţă de cunoscător care simţea că nu şi-a făcut până la capăt datoria doar încasând nişte bani pe o marfă, trebuia să-i transmită clientului şi "instrucţiunile de folosire". Aşa că supărarea mea era justificată pe când retrăiam în gând toate acestea la o oră de la deschiderea vinului, cu toate cârtelile profesionale ale Clarei. Şi nu ştiu cum am făcut, cum i-am convins pe toţi să se oprească la prima înghiţitură (or fi fost de vină şi celelalte vinuri roşii deschise) că până la urmă au trecut două ceasuri şi atunci, eliberat, în faţa fripturilor care tocmai sosiseră pe un platou imens, le-am strigat tuturor: E timpul, e timpul pentru Sangiovese! Nu am să vă descriu aici impresiile de pe fişele de degustare. Nu cred că aşa se povesteşte vinul. Cert este că am transformat-o pe Clara dintr-un degustător precaut şi sceptic într-o entuziastă admiratoare a acelui vin italian. Grilli del Testamatta a devenit senzaţia serii, iar eu nu m-am putut îndura să mă despart de sticla goală, am păstrat-o în cămară pentru frumuseţea etichetei şi a amintirii. Mai trebuie spus că gustul acestui Sangiovese şi asprimea lui sunt foarte bine puse în valoare în compania mâncării, nu e genul de vin pe care te străduieşti mai întâi să-l bei pentru a nu-i altera apoi parfumul cu o îmbucătură oarecare. Dacă doriţi cifre şi preţuri, pătrunderi în top şi referinţe de strictă specialitate, introduceţi cuvintele cheie de care pomenesc eu aici şi veţi găsi cu ajutorul motoarelor de căutare tot ceea ce trebuie să ştie un om informat despre Grilli del Testamatta. Eu cred însă că adevărata poveste a unui vin minunat începe în cu totul altă parte, e ca o pasiune stârnită neştiut înlăuntrul sufletului fiecăruia, iar dacă aceasta îmbracă forma fizică a unei călătorii de seară spre Oltrarno, pe sub lămpile Piezzei della Signoria, în umbra statuii lui Perseu răpunând Meduza, atunci cu atât mai bine pentru cel care se încumetă să o facă.
Iniţial am vrut să scriu aici despre un vin grozav, Fetească Neagră 2008, Crama Basilescu. Şi poate că aş fi reuşit să o fac dacă nu ar fi venit în goană la mine, în pivniţa mea, un motan urmărit de căţeluşa Rita. Pisicul ăla alb-negru susţinea sus şi tare că e blogger, că se cheamă lucky motanul şi că scrie despre mâţe şi Nirvana. În plus, s-a suit pe raftul cu butoiul de Pankota şi cu balonul de Jena cu ajutorul căruia obişnuia tata socrul să-şi facă încetul cu încetul coniacul în zilele toride de vară. Poate că ar fi trebuit să fiu contrariat de această apariţie, de acest avatar cu coadă care făcea pe deşteptul. Pe urmă am înţeles însă că există un tâlc în toate acestea, că nimic nu e întâmplător, şi mi-am amintit de motanul Ufi, pe care l-a pomenit cu tristeţe prietenul alibus, un vino-blogger iubitor de - şi alergic la - pisici. Nu toate excursiile, ieşirile, călătoriile le facem în afara noastră. Nu toate sunt geografice, turistice, cu viză pe paşaportul de serviciu. Adesea, cele mai multe sunt interioare, introspective, sunt călătorii în timp, îndelungi explorări ale memoriei afective. Acolo descoperim fiinţe dragi care nu mai sunt, atât de diferite de noi de parcă ar veni de pe planeta Pandora anume ca să ne conectăm la protuberanţele lor toate sentimentele de oameni. Pe ele putem să le înviem cu ajutorul cuvintelor, pe aceste jurnale interactive pe care unii obişnuiesc să le numească bloguri. Uneori, un pahar cu vin ne poate evoca toate acestea. Nu trebuie să-i dăm note, să pomenim de preţ şi de gradele alcoolice. Poate că nici nu e nevoie să-l pozăm ori să ne pozăm în chip de mari degustători, de mari specialişti în ale limpidităţii, corpolenţei şi postgustului vinului. Dacă vinul cel bun stârneşte cuvintele şi ele ajung la inimi, înseamnă că nu l-am băut degeaba.
În serile reci de iarnă, când eşti singur şi ascuns undeva în odăile oraşului, departe de bucuriile solare, e bine să-ţi aminteşti de marile vacanţe, de locurile minunate unde ţi-ai petrecut ultimul veac alături de prieteni. De munţii lui Dumnezeu, de nopţile cu foc şi fluier de cioban, de întâlniri irepetabile la mai mult de două vorbe şi o cană cu vin, de cabana cu ciobăneşti mioritici şi cocoşi-anglia, cu priciuri de demult şi mese butucănoase, cu rouă şi brazi din care coboară ceaţa în fiecare dimineaţă. Şi atunci simţi că e necesar să faci asta, să povesteşti ceea ce ai trăit, să amplifici ecoul acelor mici-mari bucurii din inima Carpaţilor pe care ai putut să le împărtăşeşti celor care s-au încumetat să se aventureze acolo alături de tine. O faci, poate, şi pentru prietenii virtuali care ţi s-au adăugat în dreapta acestei pagini de vorbe şi poze cu care încerci să reconstitui o stare de fericire. Pentru tetris, cu care ai vorbit undeva, cândva, despre excursii pe Cheile Nerei, dar şi pentru amicii din lumea reală care astăzi sunt departe de tine şi trişti şi neîntregiţi, pe care ai vrea să-i poţi aduce înapoi cu ajutorul cuvintelor. Era iulie şi asfaltul ardea tălpile atunci când am părăsit Aradul de dragul Parângului, într-o maşină mică şi roşie şi improprie pentru aventuri pe drumurile enduro ale patriei. Portbagajul era plin de saci de dormit, bocanci, ceaune, hărţi, svetere, termosuri, sandviciuri şi orice altfel de bagaje care ar fi putut să ne ajute psihologic să facem mai uşor trecerea de la starea de confort citadin la asprimea vieţii de montaniard. Şi undeva, într-un colţ mai încăpător, am putut strecura şi două sticle de vin roşu alese la întâmplare din vinoteca proprie, cu gândul indecent de a le bea cândva la vreun foc de tabără. Destinaţia era Obârşia Lotrului. Nu, nu era vorba de cunoscuta cabană, ci chiar de locul unde izvorăşte Lotrul, adică de Lacul Câlcescu. Totuşi, nu aveam de gând să campăm acolo, ci ne propusesem să ne stabilim cartierul general la cea mai apropiată cabană din zonă, pe malul râului, sub muntele Huluzul. Drumul de cinci ore trece prin Petroşani, apoi o ia către Voineasa, iar noi ne abatem la dreapta, spre locul ştiut, prin asfaltul cu gropi, criblură, piatră şi hârtoape, prin băltoace şi albii de pârău. Acolo, în faţa construcţiei de bârne cu pridvor şi încăperi cu priciuri, cu acoperiş nou de tablă şi câini răi legaţi sub brazi, ne aşteaptă cabanierul, nea Sandu. Cândva cioban, acum "lăsat la vatră" , el poartă de grijă cabanei din aprilie până în noiembrie, timp în care îşi aduce cu sine, de acasă din Voineasa, şi orătăniile, şi lampa de miner cu carbid, şi toată singurătatea cu care l-a nedreptăţit viaţa. Are mai multe exemplare de pui tărcaţi, păsări în miniatură, dar şi cocoşi impunători cu creastă roşie. Toată lumea îl ştie în zonă, toată lumea la cabana lui trage. De fapt, nu este şi nu a fost niciodată a lui, e proprietate privată, dar nea Sandu a rămas acolo, a supravieţuit tuturor schimbărilor de regim şi pericolelor muntelui. Seara, la foc, când încă nu au sosit prietenii din Novaci şi Arad, nea Sandu se aşază pe un butuc şi spune poveşti de groază cu fiarele munţilor, urşii şi lupii. Câinii săi latră încontinuu din pricina urletelor care se aud în noapte, iar ciobanul cabanier este capabil să distingă vocile fiarelor după lătratul câinilor, a lup, a urs ori a altceva. Copiii se strâng în părinţi când povesteşte nea Sandu cum se răpune ursul feroce care îi fură oile , cum pun capcana cu carne sângerând şi cum îl puşcă apoi în inimă braconierii. Ori cum s-a întânit cu ani în urmă, într-o poieniţă, pe când ghida nişte turişti pe coamele Parângului, spre lacul Zănoaga Mare, cu o namilă de ursoaică având puii după ea, cum s-a ridicat sălbăticiunea în două picioare şi s-a stropşit la oameni de au luat-o la goană doamnele cu ciorapi de mătase şi pălării diafane, alături de domnii îmbrăcaţi soft cu haine de firmă şi doldora de neologisme şi sfaturi, care-şi lăsaseră SUV-urile câteva zeci de kilometri mai la vale. În goana lor nu apucaseră să vadă cum nea Sandu a început să urle la ursoaică, aşa cum numai un cioban care a petrecut o viaţă pe munte ştie să o facă, salvându-le astfel viaţa. Când nea Sandu povesteşte de urşi şi de lupi, i se citeşte ură în ochi şi necruţare. Spune de fiare care omoară din plăcere oile şi care trebuie omorâte la rândul lor, nu există nici o graţiere. Şi când termină, se duce în cabană să-şi caute fluierul centenar, primit cândva de la un ortac de transhumanţă, şi începe să cânte încet, parcă şoptit, în trosnetul lemnelor care luminează un pic în întunericul munţilor. O noapte mai târziu, va repeta pentru noii sosiţi concertul de fluier, magia aceea muzicală de început de lume. A doua zi începe cu o dimineaţă rece, cu o spălare pe faţă în apa de râu, cu cafea tare şi foc de încălzit mâinile, cu scărpinat de câine şi alte plăceri de nepovestit aici. Spre seară trupa de montaniarzi se completează cu cei pe care i-am aşteptat pentru a începe ascensiunea spre Lacul Câlcescu. Drumul urmează cursul Lotrului şi pe o porţiune poate fi străbătut chiar şi cu un Volkswagen oarecare. Pe drum, corturi de ciupercari, turişti care vorbesc în toate limbile, câteva maşini şi câţiva brazi aplecaţi nefiresc peste cursul apei. Indicatoarele anunţă câteva ore de urcuş, dar atunci când începi să urci, orele sunt mai lungi, mai obositoare şi mai frumoase. Şi Canon-ul abia dacă poate fotografia tot ceea ce ţi-ai dori. Urmează o traversare de pârâu rece şi adânc, la fel de periculoasă ca orice altă potecă în urcuş, pe margini de râpă. Băieţii iau fetele în spate şi le poartă deasupra apei ca pe nişte odoare fragile. Picioarele au îngheţat, urcuşul continuă. Urme lăsate de motociclişti tembeli acolo unde ar trebui să distingi doar contururile tălpilor de bocanci. Ne apropiem de limita de 2.000 de metri, de locul în care se deschide un peisaj superb care te încurajează să continui în sus, cu tot efortul. Un jnepeniş obositor, crescut în preajma cascadei care duce în jos din lac apa pârâului, încetineşte întâlnirea ochilor cu unele din cele mai înalte creste din Parâng. În cele din urmă se termină şi înaintarea anevoioasă prin acea barieră de ramuri orizontale şi în sfârşit găsim lacul şi înălţimile cenuşii, intangibile, care îl străjuiesc. Un indicator uzat arată că ne-am atins ţinta, iar norii coboară şi urcă brownian, oglindindu-se în apa glaciară. Privit de pe o stâncă năpădită de jnepeni, peisajul devine integral, iar lacul-izvor al Lotrului apare cu totul pe ecranul aparatului foto. E prilej de săruturi şi tandreţe familială, de victorie sărbătorită din priviri. Şi când totul pare perfect, o ceaţă coborâtă de niciunde ne învăluie rece, alungându-ne către cabană, adică aproape către casă. Coborâşul e la fel de dificil, acelaşi jnepeniş ne încetineşte alergarea. Prilej de bătături pentru cei mai copii dintre noi şi de tăiat unghii cu briceagul. Lumea de la poale se apropie minut cu minut, soarele e din ce în ce mai ascuns, gata să dispară în spatele coamelor întunecate ale munţilor. Urmează traversarea apei reci a Lotrului, regăsirea la maşină şi trasul la cabană, acolo unde cineva drag ne-a pregătit la ceaun cea mai grozavă cină. În aerul tare, focul continuă să ardă mocnit şi alte poveşti ale lui nea Sandu stau să înceapă. Ochii de copil se deschid speriaţi, în aşteptare, îndreptaţi spre chipul bătrân al ciobanului. Iar câinii latră a fiară şi se opresc atunci când se face auzit sunetul de fluier, alungând orice umbră de teamă. E ultima noapte petrecută aici. Aş vrea ca toate să se petreacă aievea şi în anul ce vine, şi în fiecare an în care vom reuşi să evadăm din câmpia noastră îndepărtată spre munţii din care izvorăşte Lotrul. Aş vrea ca aceste cuvinte să-i întoarcă pe toţi prietenii mei acolo, pe cei despărţiţi şi pe cei nedespărţiţi, pentru că ei sunt cei mai frumoşi prieteni din lume. Dacă sunt pregătiţi, nu trebuie decât să-i dau un telefon lui nea Sandu, la ora şi minutul ştiute, când îşi pune clopul pe cap şi se duce în singurul loc din preajma cabanei unde există semnal telefonic, lângă podul în construcţie de pe râu. Şi locul cu pricina nici nu e greu de găsit, doar e marcat cu un băţ având deasupra o cutie de conservă. Ce ziceţi, să-l sun, să nu-l sun?
Vinul nu este o băutură, ci o fiinţă. Se naşte, trăieşte şi moare într-o formă pe care i-o dăm după puterile noastre de oameni. În gustul, culoarea şi mirosurile sale se deschid lumi nebănuite, splendorile trecutului apropiat, aromele pământului, plăcerile zeilor împrumutate muritorilor. De aceea, a bea vin nu trebuie să aibă legătura cu beţia, cu îmbătarea, ci cu cunoaşterea. Iar locul unde păstrăm aceste fiinţe ascunse în sticle nu trebuie să fie cămara insalubră a poftelor umane, ci un spaţiu al tainei şi interiorităţii, al spiritului şi cunoaşterii de sine.
Vinoteca
Un alt gând
"Este fapt neîndoielnic, chiar dacă dificil de explicat, că acela care acordă o favoare îl domină într-un fel pe cel care-o primeşte" Jorge Luis Borges