Poate că în seara aceasta mi-aş fi dorit să degust alături de toţi prietenii mei virtuali un Armagnac Chateau de Laubade de la 1900 sau 25 de vinuri de pe patru continente, unele de peste 80 de puncte. Nu toate dorinţele se împlinesc însă, aşa că mă văd nevoit să-mi amintesc de ceva poate la fel de preţios ca o asemenea experienţă, de gustul uitat al unei întâmplări îndepărtate care s-a prelungit şi repetat cumva de-a lungul ultimelor decenii, ca o chemare căreia am ştiut, inconştient, să-i răspund.
Era o seară de ianuarie, în 1990, la câteva săptămâni de la revoluţia începută la Timişoara. Gloanţele încă mai şuierau răzleţ pe străzile oraşului şi chiar puteai avea ghinionul să te intersectezi cu ele, dacă aşteptai, să zicem, ultimul tramvai la Casa Studenţilor care să te ducă acasă, la o margine de urbe. Eu nu mă mai aflam însă în bătaia lor, ci trăiam un fel de vacanţă în satul natal, la gura sobei, rumegând înfiorat faptele din urmă. Televizorul Cosmos prindea
impecabil programele de la sârbi şi cu pureci televiziunea română, de vreme ce acţiunea se petrecea la 10 kilometri de graniţa iugoslavă; transformatorul de pe vremea serialelor cu "Manix" şi "Sfântul" era trecut de pe 110 pe 220 V, era întuneric la fel ca pe vremea lui Ceauşescu şi focul ardea în soba de fontă desenând fantome pe pereţi. Şedeam singur într-o casă mare de pe o stradă cu oameni bătrâni care ascultaseră toată viaţa lor Europa Liberă, mirosea a jăratec, a scoarţe vechi, a dulapuri cu naftalină, în mine clocotea o tinereţe năvalnică şi plină de încrederea într-un nou început. Se poate ca toate aceste stări să fi avut legătură şi cu vinul din cele câteva sticle care nu mai ştiu în ce împrejurare ajunseseră la mine. Erau lunguieţe, "de
export", ieşiseră la iveală o dată cu revoluţia, altfel n-ar fi fost de nasul meu. Aveau o etichetă galbenă şi arătau uimitor de bine, aveau ţinută. Dacă nu mă înşel, erau de Fetească Regală. Proveneau de la Teremia, una din cele mai vestice comune ale ţării, un loc renumit cândva pentru vinul şi coniacul produse acolo.
Nu am să notez vinul aici şi nici nu am să-i descriu calităţile, dar trebuie să fi fost extrem de bun, de vreme ce mi-a amintit de contactele mele cu Teremia, petrecute cu câţiva ani în urmă, pe când eram tot student şi făceam acolo practică agricolă. Şi mai trebuie să fi fost extrem de bun şi pentru amănuntul extrem de semnificativ că îmi amintea de întâlnirea mea cu Nichita Stănescu.
Nu, nu e vorba de întâlnirea cititorului cu cărţile unuia din idolii săi ori de întâlnirea mai mult sau mai puţin imaginară a amatorului de autografe cu star-ul literar care face o vizită prin urbea lui de provincie o dată la o sută de ani. E puţin mai complicat, fiindcă eu m-am văzut cu Nichita în 1988, la cinci ani după ce părăsise fizic această lume, într-o comună uitată din marginea vestică a României, la doi paşi de dormitorul
auster unde îmi petreceam nopţile dintre două ieşiri la cules de vie. Poate vă vine greu să credeţi, dar Nichita era prezent acolo, în satul ăla nemţesc din care nu apucaseră toţi oamenii să-şi cumpere libertatea de la conducerea de partid şi de stat. În satul ăla cu străzi largi pe care le parcurgeam pe jos de la gară, în zilele în care nu mă rătăceam de restul studenţilor şi nu eram dus la pichetul de grăniceri pentru a fi luat la întrebări în legătură cu prezenţa mea suspectă prin părţile acelea atât de vestice ale marii închisori în care trăiam cu toţii. În lumea aceea rurală în care ne mânau asistenţii conştiincioşi de la facultate vreme de două săptămâni, dintr-un exces de zel demn de o cauză mai nobilă. Altminteri strugurii erau foarte gustoşi, noi nu ne făceam planul niciodată, ne trezeam la 6 dimineaţa şi era ceva cazon în ritualul spălării la robinetele bizare din curte. Ne întorceam seara târziu, mirosind a boabe zdrobite, a transpiraţie şi a sălbăticie, spre birtul unic la care consumam un număr nedefinit de beri, alături de tractoriştii butucănoşi şi de celelalte fiinţe cu care împărţeam un univers precar în acea acoladă a existenţei noastre. Cum am avut puterea să mă sustrag zădărniciei acelor zile şi să-l găsesc pe poetul
Epicăi Magna şi al
Nodurilor şi semnelor, nu ştiu. Poate că de vină e faptul că citeam foarte mult pe vremea aceea, că ştiam pe ce lume literară trăiesc, că
pândeam
Eseurile de Cioran la Librăria Eminescu din Timişoara şi nu şovăiam să le iau la pachet cu mult mai pragmatica lucrare "Să ieşim din epoca risipei".
Căci Nichita era prezent la Teremia, într-o casă şvăbească, un muzeu al trecerii sale pe acolo, rezultatul unei tabere de creaţie încropite în anii '80. Câteva manuscrise, câteva fotografii şi o bandă de magnetofon pe care era înregistrată vocea sa. Când o pornea Horst, neamţul simpatic care mi-a deschis muzeul şi ochii de vizitator al Teremiei, aveam impresia vie a prezenţei poetului la doi paşi de mine. Eram singur în încăpere şi îl ascultam la 5 ani după ultimul mare eveniment din viaţa sa, cel al plecării...
Citesc din manuscris, din ciorna poeziei eterne:
Înserarea plimbării
Cădeam în nesuferinţa căderii
Mă rugam fără de prilej.
Iarba, ca o părere
era păscută de alţi creieri
Cap netăiat! Gât nestrigător
de sânge!
Pedeapsa de a sta înfricoşător
de viu, la temple!
Fiecare secundă nouă
este un jaf al amintirii.
Omul lung, spre lună creşte
din întâmplarea lui de a fi.
Jupoaie-mă de mine, tu,
sărindu-mi marea dulce...
Înserează-mă, ca şi cum m-ai fi răsărit...
Tu.
La toate acestea mă gândeam când destupasem vinul interzis de la export, în fericirea acelor zile de ianuarie 1990 pe când credeam cu toţii că ne-am regăsit inocenţa. Pe urmă au trecut săptămânile şi lunile, am devenit golan de Timişoara după modelul golanilor din Piaţa
Universităţii, dar asta nu a fost suficient pentru ca lumea să se schimbe. Cinci ani mai târziu, în 1995, dădeam iarăşi prin Teremia. Am trecut în revistă, anecdotic, cele şase muzee pe care le avea de-acum comuna: unul pentru Nichita, unul de pictură (care include, între altele, lucrări de Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea), unul de arhitectură, unul de pompieri, unul de istorie şi unul de viticultură (aici e de găsit un exponat interesant, o botniţă pentru cai). Horst plecase în patria germană, obiectele nichitiene fuseseră mutate în clădirea şcolii. În sinea lor, sătenii plănuiau să ridice un monument în comună. Nu, nu unul în cinstea lui Nichita, Marele Boem care vizitase cu ani în urmă satul acela oarecare. Vroiau un vultur, nu un poet beţiv. M-am supărat foarte tare din pricina asta, dacă aş fi putut, aş fi furat vocea sa şi magnetofonul pe care nu meritau să-l audă şi manuscrisele pe care nu meritau să le citească. Cred că s-ar fi potrivit foarte bine cu vinoteca mea. Dar încă nu-i târziu să dau lovitura...
Te-ajut să dai lovitura.
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasa povestirea.
RăspundețiȘtergerep.s.: Cred ca si noua ne-ar fi placut sa ni te alaturi, dar chiar si asa sunt suficient de bucuros ca ne-am cunoscut chiar si doar virtual.
Teremia e aproape un mic orăşel, de vreme ce are atâtea muzee...
RăspundețiȘtergerePovestirea ta mi-a dat fiori; ce minunat ar fi fost ca Nichita să fi ales să se ascundă acolo!
Am cules o perlă: "Fiecare secundă nouă este un jaf al amintirii."
Dacă vrei să aduni un fel de Ocean's 12, sunt gata şi eu pentru o asemenea lovitură! :)
Cerculeţ, Diana are o idee excelentă. Mai trebuie să găsim 9 amatori de jafuri literare până la cifra Twelve şi să recuperăm sfintele moaşte ale poeziei de la Teremia Mare.
RăspundețiȘtergerealibus, mulţumesc. Într-un fel, virtual, ne-am şi alăturat deja unii altora. Şi poate că scriem deja împreună fragmente din marea operă intitulată 1001 de vinuri de gustat într-o viaţă.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergerebtw,
RăspundețiȘtergereAm vorbit in seara celor 25 de vinuri (cred ca am voie sa o numesc asa :D ) despre blogul tau cu Razvan Jurca si Mihnea. ;)
p.s. nu stiu daca ne tine buzunarul sa le bem pe cele mai bune 1001 vinuri.
Ne ţin buzunarele, ne ţin, alibus. Că le bem pe rând, câte puţin, câte-câta, până ajungem la 1001. Şi fiecare vin va avea o poveste şi dacă nu o vom spune, o să ni se taie capetele, se ocupă sultanul strugurilor de asta. Şi ne vom umple blogurile de poveşti şi arome, de întâmplări cu gust de prune coapte, care toate încap într-o sticlă cu vin. Şi când terminăm cele 1001 de vinuri de gustat într-o viaţă, le începem pe următoarele 1001...
RăspundețiȘtergereUtopica antrepriza, sa colectionezi in memoria afectiva 1001 vinuri. Pentru ca e ca in Seherezada: incepe o poveste care nu se termina niciodata, se intrepatrund, incepe una, apoi alta si parca nu se mai termina.
RăspundețiȘtergereAsta e şi ideea, George, să pătrundem în povestea vinului, în poveştile fără de sfârşit ale acestei licori care trăieşte în sticle. Colecţionarii au ceva utopic în ei înşişi: nevoia de a găsi perfecţiunea îi face să adune şi să adune şi să adune obiecte şi chiar fiinţe, la nesfârşit. Nu cred că într-un final vor găsi ceea ce caută, dar drumul face toţi banii şi toţi anii şi tot zbuciumul. Poate că singur armagnacul de care a scris atât de frumos Răzvan reprezintă băutura perfectă, adevărul ascuns şi păstrat într-o sticlă, chintesenţa celor 1001 de vinuri simbolice de care pomeneam mai sus. Asta însă nu cred că-l va împiedica să caute în continuare. Şi nici pe noi...
RăspundețiȘtergere