De câte ori întâlnesc câte un nostalgic al comunismului, îmi manifest supărarea cumpărând un vin bun. E forma mea de protest pentru neplăcerea, atât de des întâlnită, de a auzi opiniile absurde ale celor care continuă să trăiască în alt film. Chiar drumul până la supermarket,
libertatea de a alege din mii, zeci de mii, sute de mii de produse îmi confirmă faptul că o bună parte din lumea mică în care trăim, la marginea aceasta a civilizaţiei europene, s-a schimbat totuşi.
De câte ori n-aţi auzit în ultimul timp stupizenia covârşitoare că tot mai bine era pe timpul lui Ceauşescu, când toată lumea avea asigurată o slujbă de la naştere până la moarte, când viaţa era o chestiune de acord global? De câte ori nu vi s-a spus că înainte era, dom'le, disciplină şi ordine, nu vedeai boschetari, iar oamenii muncii câştigau atât de bine la combinatul chimic; că ne-am vândut, dom'le, ţara pe nimic după de devenisem atât de independenţi prin achitarea datoriilor. Şi aş mai putea înşira aici suficiente regrete de acest gen, dar nu am s-o fac pentru a nu-mi spori starea de greaţă şi repulsie pe acare mi-o provoacă o asemenea privire asupra lumii. Mai bine deschid acea sticlă minunată de Nederburg, un Shiraz din Lumea Nouă cu gust insinuat de cacao şi ciocolată, de fructe exotice pe care poate nu le-ai gustat niciodată, la fel de răscolitor ca şi gustul libertăţii. Mai bine închin un pahar din acest vin în sănătatea lumii noi, a celor care vor veni, a copiilor care nu mai ştiu cine a fost Petru Groza şi Vasile Roaită şi Ana Pauker.
Să fie de vină pentru atitudinea mea radicală faptul că străbunicului meu, invalid din primul război mondial, i-a fost luată pensia o dată cu venirea comuniştilor? Şi că aceeaşi nedreptate i-au făcut-o mamei mele, orfană de război şi de mamă de la vârsta de şapte ani? Ori faptul că bunicul meu, tatăl ei, un ţăran fruntaş cu convingeri liberale, a plecat din motive de conştiinţă pe front, pe cel mai frumos cal sur din sat, pentru a lupta împotriva bolşevicilor până la capăt? Să fie de vină faptul că a fost dat dispărut undeva în Caucaz şi în cele din urmă a sfârşit, probabil, într-un lagăr de muncă din Siberia?
Să fie de vină amintirea că străbunicul meu, tatăl dispărutului pe front şi
bunicul mamei mele orfane de mamă şi de tată, adică moşul cu picior de lemn, a fost făcut chiabur şi condamnat la închisoare şi apoi deportat în Bărăgan împreună cu nepoata orfană de ambii părinţi pentru singura vină de a fi un ţăran bănăţean cu mai mult pământ decât alţii? Ori faptul că acesta, în dimineaţa în care i-au bătut miliţienii la poartă pentru a-l anunţa că trebuie să plece în ţara ciulinilor şi a apei amare, i-a întrebat disperat dacă poate să-şi ia piciorul de lemn cu el? Sau realitatea că, după plecarea întregii familii de cinci persoane într-un vagon de tren spre viscolul Bărăganului, comuniştii din sat, nişte beţivani şi nişte hoţi ordinari care s-au trezit dintr-odată primari şi secretari de partid, au făcut un chef de două zile şi două nopţi ca o nuntă mare, îmbătându-se cu vinul şi ghiftuindu-se cu fripturile din carnea animalelor furate de la cei duşi? Că materialele de construcţie lăsate în casă de străbunicii şi părinţii mei au fost folosite apoi la construcţia caselor aceloraşi tovarăşi? Ori faptul
că tatăl meu, întors din deportare, a fost condamnat la 7 ani de puşcărie pentru ipotetica incendiere a unei căpiţe de fân a CAP-ului? Să fie numai atât de vină pentru atitudinea mea atât de tranşantă?
Nu, nu cred că e numai asta. Mai sunt şi glasurile neauzite de cei care n-au urechi să audă, glasurile sutelor de mii, ale milioanelor de oameni aruncaţi în puşcării pentru vina unică de a gândi, ca formă supremă a libertăţii. Ale celor care n-au vrut să-şi trădeze jurământul faţă de Rege, ale celor care au avut caracter, ale celor care au refuzat să-şi toarne prietenii, ale celor care au luptat cu arma în mână împotriva regimului terorist care a legiferat
furtul şi crima, ale celor care au ales să moară. Mai sunt glasurile femeilor care au pierit pentru vina de a nu naşte atâţia copii pe cât şi-ar fi dorit oligofrenul care conducea ţara, ale celor împuşcaţi pe când încercau să părăsească marea închisoare numită patrie, ale celor care s-au stins pentru că nu găseau un simplu medicament, ale celor care s-au sinucis din pricina unor indivizi cu ochi albaştri care le ţineau de la distanţă jurnalul vieţii în cele mai mici amănunte cu cele mai mari litere de tipar ale maşinii de scris. Mai e şi foamea, mai sunt şi cozile, şi frigul, şi întunericul.
De aceea nu era mai bine pe timpul comuniştilor, chiar dacă unii câştigau suficient de mult în acord global ca să-şi permită câte un un chef cu mici şi bere de 1 Mai şi 23 August pe malul vreunui râu de leşie în aval de combinatul chimic în care şi-au dus inutil viaţa. Sau câte o friptură în sânge cu vin roşu, singurul soi de vin care se găsea pe la noi în afară de vinul alb, la restaurantul din municipiu de lângă chioşcul de loz în plic şi staţia de troleibuz în care aşteptau oamenii muncii cursa de schimbul doi către combinatul chimic.
Gândind la toatea acestea, deschid un Nederburg şi aleg un ritm de jazz sau un Paul Simon în compania celor de la Ladysmith Black Mambazo, după ce voi fi ascultat o sfâşietoare doină bănăţeană care să-mi aducă aminte de străbunicul sau un fado ca o călătorie în tristeţea altui pământ. E forma mea de eliberare, de protest, aşa cum sunt şi cuvintele de pe blog. Între două călătorii spre vest, cu buletinul de european. Priviţi-mă, admiraţi-mă, de-acum nu mai sunt cetăţean al marelui stat sovietic!
Iar pentru interlocutorii mei care încă mai nostalgizează după societatea cu bască de ieri, am o
propunere democratică. M-am gândit să creez un falanster, întins cam cât un judeţ, ştiţi, unul din judeţele acelea zadarnice ale ţării de care nu se pomeneşte în presă şi la televizor decât atunci când explodează vreun bloc ori se bat între ele bandele de interlopi cu nume pitoreşti. L-aş înconjura cu un zid la fel de eficient ca şi Zidul Berlinului, cu sârma ghimpată aferentă şi santinelele gata să tragă. Acolo aş învia RSR-ul, o mică republică populară şi comunistă în care totul să funcţioneze ca înainte. Două ore de televiziune cu discursurile şi vizitele Tovarăşului, pâine pe cartelă, lei cu stema socialistă, aprozare, combinate chimice, acord global, manifestări omagiale, tabere pentru pionieri, salam cu soia, şedinţe de partid, tractoare care ară, cozi la orice, călătorii pe scări, săpun Cheia, benzină - 40 de litri pe lună, telefoane cuplate, duminici pentru maşini cu numere pare sau impare, practică agricolă, muncă patriotică la canal, un singur ziar, o singură televiziune, dar cât mai multe închisori, cât mai multe închisori şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Intrarea în republică aşa face-o sub formă de supapă, cu un singur sens. În sensul că poţi să intri, la cerere, dar nu mai poţi să ieşi. Niciodată. I-aş pofti pe cei nostalgici să aleagă şi, dacă vor, să se ducă acolo pentru totdeauna.
Asta m-ar fa
ce fericit. Şi cu atât aş găsi mai bun gustul acestui Shiraz de Nederburg, pe care am avut posibilitatea să-l aleg dintre alte zeci de soiuri de Shiraz din toată lumea de pe unul din sutele de rafturi ale unuia din numeroasele supermarketuri din oraşul meu european, la douăzeci de ani după ce mi-au şuierat gloanţele la urechi pe străzile Timişoarei, locul în care am auzit pentru întâia oară, amplificat de sute de mii de voci, cel mai frumos cuvânt din viaţa mea: Libertate!
Cutremurator de adevarat. Trist si implacabil. Destinele pe care le-ai zugravit sunt copii la indigo ale altora - tot ai nostri, care au crezut, au suferit, au murit si au fost uitati atat de nedrept intr-o Romanie in care reparatiile pentru oamenii obisnuiti, crescuti in valori obisnuite, firesti, adevarate si rare (supravietuitori sau nu ai cosmarului comunist) nu vor veni, sunt sigur, niciodata, indiferent cat ar condamna unii, formal, comunismul pe la televizoare. Un Shiraz de la Nederburg (un Manor House, sper, 2006 - intr-adevar unul dintre cele mai bune Shirazuri din lume, vinificat de compatriotul nostru Razvan Macici - poate nu stiai acest detaliu onorant pentru noi:) inchini pentru a sarbatori disparitia in fond a acestei orori, la 20 de ani dupa revolutie. Nu e rau, si din punctul asta de vedere ai dreptate. Eu insa voi deschide o sticla de Feteasca Neagra adevarata (soi cu mare potential de invechire, daca e vinificat si imbuteliat corect!) in momentul in care in Romania se va trai normal - cand prea multele ce ne revolta inca se vor fi reparat si cand se vor implini cele strigate de tine la Timisoara in '89. Ma tem insa ca eu nu voi apuca sa deschid aceasta sticla in timpul vietii mele. Poate nici fiica-mea, care acum are 6 ani, nu o va deschide, mult dupa eu voi fi inchis ochii, convinsa ca a sosit momentul. Pana atunci insa, inchin un pahar de Cabernet Sauvignon de la Oprisor 2007, eticheta rosie, unul dintre cele mai frumoase vinuri romanesti ale momentului, in sanatatea ta, pentru ca scrii exceptional de frumos :)))
RăspundețiȘtergereNu stiam de atatea lucruri...merci de post
RăspundețiȘtergereAm auzit şi eu că era mai bine pe vremea aceea... Aud foarte des. De la oameni la care nu m-aş fi aşteptat. S-ar putea ca pentru unii chiar să fi fost mai bine! Într-o societate normală ei nu ar fi ajuns niciodată în frunte, fiindcă pe căile fireşti ale muncii, competenţei, calităţii morale nu puteau să urce. I-a avantajat răsturnarea lumii cu susul în jos. Şi ce nevoie aveau ei de libertate?!
RăspundețiȘtergereAmara mica ta istorie a vietii private. Putine familii au scapat nealterate de "obsedantul deceniu".
RăspundețiȘtergereNostalgicul comunist este un fascinant subiect de studiu. Nostalgia este expresia unui suflet captiv (si a unei gandiri captive). Ea nu se poate manifesta decat azi, in democratia noastra- din fericire- din ce in ce mai putin firava- si prezinta o utopie(sau ucronie)- intoarcerea in timp. Am mari dubii ca respectivii inlantuiti in propriu trecut regreta societatea de atunci. Nu cred ca au capacitatea spirituala de a separa propria tinerete de lumea inconjuratoare, asa cum era. A-l regreta pe Ceausescu deoarece in vremea lui ti-ai intalnit nevasta este o tampenie greu de explicat si de extirpat din mintile multora. E ca si cum generatia mea ar regreta isterica Romanie din anii 90'...
Pe de alta parte, este fascinanta identitatea de limbaj. Toti vorbesc in aceiasi termeni(pe care i-ai amintit). Cea mai ciudata categorie este totusi omul care are reveria unui timp netrait, dar care isi imprumuta nostagia din trecutul altora- parinti, bunici, etc- genul omului de 30-40 de ani, neaparat "nationalist" si "patriot", si care nu poate pronunta pe un ton normal cuvantul "ungur".
Ps: la mine in oras combinatul era/este "siderurgic". Dar cuvintele sunt la fel.
Răzvan, mulţumesc că eşti aici şi că vorbim despre toate acestea. Eu nădăjduiesc totuşi că tu însuţi vei deschide acea sticlă de Fetească Neagră, mult mai devreme decât te vei fi aşteptat. În ce mă priveşte, eu am pus la învechit o Fetească Neagră de la Crama Basilescu şi m-aş bucura s-o încerc peste ani, nu foarte mulţi, închinând un pahar în sănătatea prietenilor mei de acum şi a celor pe care o să-i am în viitor, pentru care merită să scriu. De Răzvan Macici ştiam, am aflat recent de pe blogul lui ITM, Morar@More. Şi de vinurile Cramei Oprişor ştiu, pe ăsta de care vorbeşti nu am apucat să-l degust, dar încă n-au intrat zilele în sac.
RăspundețiȘtergereDragă Belle, după cum vezi, uneori ceva care este cât se poate de privat devine extrem de public. Ştii când se întâmplă asta? Atunci când vine vorba de suferinţă. Un lucru atât de personal, şi totuşi într-o atât de strânsă legătură cu comunitatea.
RăspundețiȘtergereÎn schimb, prezenţa ta aici e un prilej de bucurie pentru mine, căci eu ştiu că blogul tău e expresia libertăţii, a unei libertăţi rafinate şi sofisticate, spre care mi-aş dori să tindă toţi oamenii.
Diana, ai dreptate. Nu asta le trebuia, nu libertate, ci putere, una bazată pe resentiment. Indiferent de sistemul de referinţă, de regimul de referinţă în care trăiesc, oamenii trebuie să încerce să priceapă că valorile rămân aceleaşi, nu e suficient să le încarcerezi ori să ştergi de pe inscripţii cuvintele care le desemnează. Valorile sunt asemenea stelelor, le poţi găsi uşor dacă priveşti în sus, în locul ştiut, şi continuă să strălucească la fel de puternic.
RăspundețiȘtergereGeorge, mi-amintesc de bancul acela: Ce frumos era pe vremea lui Stalin, eram cu toţii aşa de tineri! Dacă treci prin lume ignorând ceea ce se întâmplă în subteranele ei, definind binele doar în termenii experienţei personale, aşa cum au făcut-o nostalgicii de care vorbim aici, până la urmă lumea pe care o construieşti, ca popor, arată ca România de azi.
RăspundețiȘtergereTrebuie să ştii că am întâlnit şi destule exemplare de tipul din urmă de care vorbeşti, cel al "patriotului". O dată s-a întâmplat într-o staţiune montană, la începutul anilor '90. Mă aflam la masă cu câţiva prieteni şi discutam relaxaţi despre gulaş şi despre mâncărurile minunate ale bunicilor noastre. Un "patriot" aflat la masa de alături, mort de beat, s-a repezit la noi strigând: "Vă beau sângele, f... muma-n cur de unguri!" E de prisos să-ţi mai spun că individul locuia într-un mare oraş industrial dintr-o anumită regiune a ţării care nu a avut niciodată de-a face cu ungurii. Şedea pe strada Dezrobirii, după cum am putut afla ulterior.
Mai trebuie să ştii că în anii '90-'91, maşinile de TM care treceau prin judeţele minereşti au fost avariate sau riscau să fie avariate de "patrioţii" cu lămpaşe care au schimbat (ori confirmat) de câteva ori puterea în România.
Aşadar acesta este binele susţinut şi argumentat cu ajutorul bâtei. Fascinantă şi această identitate de limbaj. Postrevoluţionară...
Sunt foarte multe exemple de isterii colective.
RăspundețiȘtergereMa gandesc serios (si din cauza "identitatilor de limbaj") daca nu cumva este vreun "geniul malefic" care le arunca in lume:) "Vin mosierii", "ţapul", "dintre noi pentru noi", si mai recent "nu-i votez pe aia, sa nu vina comunistii la putere" (de unde brusc acest sanatos spirit anti-comunist!?), si cate si mai cate. Ar fi interesant de stiut daca le-a adunat cineva intr-un compendiu al prostiei colective.
Pe de alta parte, odata, la cabana Podragu, in miezul muntilor, doi timisoreni (aveam cu totii vreo 20-21 de ani), mi-au tinut o teorie plina de reprosuri (caci eram moldovean traitor in Bucuresti- raul absolut, adica:) cum ca problemele lor sunt datorate nu stiu carui drum european facut la Suceava("ca ce le trebuie lor drum european", "e facut din banii nostri" "sârma, băi!"). Probabil, asteptau scuze din partea mea:)
Astfel ca ineptia nu s-a sfarsit la revolutie. Dar s-a privatizat!
Adevărat, inepţia nu e o chestiune regională, ci una globală, transfrontalieră. Trebuie să ştii că timişorenii şi timişenii au drumuri proaste mai ales din cauza incompetenţei primarilor şi conducătorilor judeţeni. Dar asta e altă poveste şi e una cât se poate de democratică: ei i-au ales.
RăspundețiȘtergereÎn ce mă priveşte, eu caut să alung orice formă de prejudecată în legătură cu un om. Iar dacă nu voi fi reuşit întotdeauna, de vină va fi fost numai lipsa mea de înţelepciune. Mă bucur foarte mult că l-am cunoscut pe Mihai (http://pivnicer.blogspot.com/2009/12/mihai-un-mester-si-un-prieten.html), meşterul care mi-a construit vinoteca. Amănuntul că el e de loc din Bohotin, iar eu din satul Ferendia chiar nu mai contează.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNecunoasterea si frica patologica de celalalt-strainul- sunt responsabile pentru discriminare. O data ce-ai cunoscut omul, il receptezi ca pe ceea ce este, asta daca nu-i ceva in neregula cu tine. Cele cateva cani de ceai cu rom de la cabana sus-amintita au fost suficiente ca sa ne luam ramas bun:) Daca ar fi fost de vin, ne-am fi despartit chiar prieteni!
RăspundețiȘtergereDoamne ajuta!
RăspundețiȘtergereLa Oprisor, in ultimii 4 ani s-au nascut 3 dumnezei, asistati cand l-a atins aripa de inger pe Liviu Grigorica, atunci cand i-a mosit. Iata-i:
1. Passarowitz 1718 - primul cinq cepages romanesc (Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Shiraz si Dornfelder) vinificat in 1718 sticle magnum (de 1,5 litri) in 2007 - naucitor! Am stat cu paharul in fata cand l-am gustat prima oara incapabil sa articulez vreun cuvant. L-am baut, am tacut si dupa aia m-am inchinat. O nebunie!
2. Smerenie 2007 (si, luna trecuta a aparut si 2008) - Vinificat in 3800 de sticle, e primul nostru vin neasemuit. Cupaj de Pinot Noir, Shiraz si Dornfelder, facut de Liviu Grigorica intr-o noapte de primavara, pe la 3 dimineata, cred ca e primul nostru vin genial - tocmai pentru ca nu poate fi asemuit cu niciun altul. Trebuie sa-l vezi, sa-l mirosi si sa-l gusti ca sa vezi ca minunea s-a intrupat intr-o sticla neasemuita si ea. Daca n-ai de unde sa-ti faci rost in Timisoara, ai una cadou de la mine, cand treci prin Bucuresti. Pacatul cel mai mare e sa-l ratezi, deci trebuie sa-l gusti macar o data in viata si crede-ma: facand-o, incepi sa intelegi lucruri intr-un fel in care n-ai mai facut-o pana atunci!
3. Cabernet-ul nou (eticheta rosie) de care-ti povesteam. Asta, la Londra, a ridicat lumea-n picioare, inchipuie-ti: dupa ce am degustat timp de 2 zile 100 dintre cele mai bune Malbec-uri argentiniene la Vinopolis. E un cupaj de 6 Cabernet-uri din terroir-ul Oprisor ingemanate intr-un vin care, da, nu-i un Cabernet de manual, ba dimpotriva - e atat de atipic, de orgolios, de dictatorial si de complex incat iti vine sa-ti ridici palaria in fata lui - ceea ce eu fac de fiecare data cand vizitez beciul in care-l tin la pastrare. Tot asa, 2007 s-a epuizat, asa ca daca nu mai gasesti la magazin, da-mi de stire!
Ar mai fi: Fragmentarium - e cel mai scump dintre comorile Oprisorului, dar la mine pacatuieste prin faptul ca e prea lucrat, prea exhibitionist, cum ar zice Vali Ceafalau. E un vin care-mi place, recunosc, dar pe care nu-l iubesc, ca pe celelalte!
Răzvan, îmi place cum vorbeşti despre vin. Ai împătimirea prietenilor mei din clubul nosttru arădean. Să fii sigur că am adăugat pe listă tot ce-mi desluşeşti, de obicei fac ochii mari vânzătorii de câte ori intru prin vinotecile lor, dat fiind că de fiecare dată scot de prin buzunare liste şi listuţe cu vinuri multe de care ei au auzit sau n-au auzit. Şi, cine ştie, poate că în lunile ce vin, arcadele vinotecii mele se vor îmbogăţi cu toate vinurile de care pomenim aici.
RăspundețiȘtergerePovestea asta cu "ce bine era pe vremea aia" este prea des intalnita. Nu este numai dezamagirea celor care au dat nas in nas cu un capitalism salbatic si denaturat. Este atitudinea celor pentru care singura problema in acea perioada a fost lipsa mancarii. Pentru ca de libertate se puteau lipsi.
RăspundețiȘtergereDe fapt, nu este surprinzator. Pana la urma, comunismul nu este un esec. Omul nou exista. El nu are Dumnezeu, nu are valori, nu vrea libertate, mai ales ca aceasta din urma aduce si responsabilitati. El vrea sa se descurce, asta a fost invatat sa faca. El pune pret pe ceea ce se da gratis si garantat. El ignora credinta si morala, bunul simt si chiar faptul ca lumea in care traieste este si lumea lui. Este acelasi om nou care scuipa pe jos si arunca gunoiul pe fereastra. Pentru ca nu are responsabilitate nici macar fata de propria lui lume.
Ai mare dreptate, Lady Io, şi pui degetul pe o rană atât de dureroasă a prezentului. Nu ştiu cum putem face faţă mai bine acestui adevăr altfel decât educându-ne copiii în spiritul părinţilor şi bunicilor care au fost închişi pentru că nu corespundeau acelui profil, acelui portret robot al "omului nou". Şi dacă ei nu au putut împiedica aducerea pe lume a acestui monstru, care iată, s-a multiplicat, e peste tot, noi trebuie să-i facem faţă. Şi nu putem să-l înfruntăm altfel decât afirmând valorile lor, care sunt în noi înşine şi aşteaptă să fie date mai departe.
RăspundețiȘtergereau trecut 22 de ani degeaba..sunt foarte multi care au ramas animale (asa cum i-a creat Ceausescu) nu sunt in stare sa judece singuri, rad tamp la tv, vorbesc despre vrajitoare, beau tuica de pufoaica , se plang de pensii in autobuz(acolo ar trebui sa vezi si sa asculti povesti ), discuta despre politica , etc.
RăspundețiȘtergerePe scurt am aceeasi frustrare si dezamagire ca si tine (credeam ca eu sunt singurul frustrat si exagerez) ..mai mult decat atat sunt trist si imi e lehamite pentru ca astia sunt majoritatea de fapt..
Inca un articol care mi-a ajuns la suflet,..felicitari !
Că tot ai adus vorba de toate astea, de omul nou, de creaţia, de golemul lui Ceauşescu, mă gândeam la ţara ideală pentru nostalgicii de care vorbeam. Cum tocmai se prăpădi dictatorul nord-coreean, uite că am găsit falansterul cu supapă, Coreea de Nord. Acolo încă mai vezi palate ale pionierilor, cantine, securişti etc. etc., iar oamenii au plâns după Kim ăla mai abitir decât sovieticii la moartea lui Stalin. Şi există un şir nesfârşit de Kimi mai mici la coadă, gata să preia puterea şi să o perpetueze măcar o mie de ani, dacă nu pentru totdeauna. În plus, nu există internet, nici măcar pe cartelă, n-ai cum să comunici cu lumea, există şi o bizară autostradă cu 8 benzi pe sens, cea mai lată din lume, pe care nu circulă maşini, care se vede din cosmos alături de Marele Zid Chinezesc. Realizări măreţe, comunism de cea mai bună calitate, ducă-se cu toţii acolo, fanii lui Ceauşescu!
RăspundețiȘtergere