sâmbătă, 30 iulie 2011

Despre vinuri, tristeţi, călătorii şi inimi care se pregătesc să nu mai bată

Sunt atâtea inimi care se pregătesc să nu mai bată. O fac încet, pe nesimţite, şi numai faptul că nu putem să le auzim pe toate deodată face posibile din când în când sărbătorile, fericirile.
În ultimele săptămâni am trăit un anotimp al ploii, al tristeţii şi al călătoriilor în locuri nedorite, iar vinul, ca şi scrisul, mi-a fost oarecum mai străine ca niciodată, chiar dacă n-au lipsit cu totul prilejurile degustărilor şi confesiunilor.
Poveştile şi cronicile pot fi spuse/scrise însă şi din mijlocul orgiei, şi în toiul banchetului, ca şi de pe un pat de spital. Uneori muzica şoptită care însoţeşte scrisul se estompează şi piere, luând şi cuvintele cu sine în neant, anulându-le, amuţindu-le. Şi trebuie să cauţi la nesfârşit vinul care să alunge tristeţea bolii şi a morţii, elixirul despre care apoi nu mai curajul să povesteşti. Probabil că nu e de găsit. Probabil că trebuie să ceri sfatul lui Alexis Zorba, omul care bea şi dansează atunci când tot ceea ce s-a zbătut să construiască se năruie într-o clipă. Ori poate că ar trebui să-l cauţi pe bătrânul Utnapiştim şi planta iluzorie a nemuririi.

Un prieten îmi trimite prin e-mail o fotografie cu di Stefano făcând o demonstraţie cu paharul de vin în mână, sărbătorind ceva, o victorie, o iubire, nu ştiu ce. Eternitatea lor, a fiinţelor mai mari sau mai mici, celebre ori anodine, surprinsă într-o imagine alb-negru. Poza asta îmi aminteşte de un Puskas tânăr zâmbind între fanioane într-o vitrină din Budapesta din propria eternitate senină.
Bunica mea de la ţară, de care mi-e aşa de dor acum prin partea asta de univers, numea pozele icoane. Aşadar fotografiile au ceva sfânt în ele, poate că omul. Eu colecţionez foarte multe asemenea icoane, zeci ori sute de mii. Icoane cu oameni la care ţin, icoane cu oameni pe care îi urăsc. Le închid eternitatea într-un număr oarecare de pixeli şi o păstrez în memoria supraîncălzită a computerului. Unele nu au semnificaţie, încărcătură afectivă decât pentru mine şi pentru alte două-trei fiinţe din galaxie pentru care merită să exist şi să sufăr. Despre altele nu am cu cine să vorbesc , sunt atât de puţini cei care înţeleg această limbă aproape pierdută. Cu ei îmi place să mă întâlnesc la un pahar de vin. Îmi place să cred că fiecare sorbitură e o formă de iniţiere, de comunicare profundă. De-aia mi s-or fi împuţinat sticlele din vinotecă în ultimul timp.

În compensaţie, o sticlă de vin a călătorit vreo 600 de kilometri de la Bucureşti la Arad, învelită în polistiren şi însoţită de o scrisoare de curtoazie. Am ajuns s-a deschid abia după vreo câteva săptămâni, când trecuse canicula şi se înstăpânise vremea asta musonică lipsită totuşi de bucuriile thailandeze. Un Pinot Noir 2009 de la SERVE, Vinul Cavalerului, cu un buchet superb, care m-a făcut să-l sorb cu prudenţă, de teama dezamăgirii ulterioare a celorlalte simţuri. Şi zic că merită încercat şi de alţii, fie numai şi pentru faptul că reprezintă o căutare continuă a perfecţiunii.

S-a întâmplat într-o seară umedă, sub umbrela curţii, în şiroitul ploii, în compania nelipsită a doctorului veterinar Silviu Radu cu care împart bucuriile şi problemele, dar şi a amicului Adrian Armanca, proaspăt întors şi el dintr-o călătorie în capitală. Adi, şi el - între multe altele - degustător neautorizat şi blogger discret de vin şi întâmplări gastronomice a la restaurantul orădean Graf, a adus cu sine de la Bucureşti, pe lângă încântarea de a participa la evenimentul organizat de Murfatlar la restaurantul Charme, lansarea 3 Hectare Sable Noble, şi o sticlă din vinul de nisip al anului 2008, cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot şi Fetească Neagră, pe care "vesticii" abia aşteaptă să-l deguste cu cel mai apropiat prilej. Politehnistului jurnalist de Timişoara şi Newfoundland i-a plăcut totul, şi voiajul în oraşul celei de-a doua studenţii - Fotografia - şi regăsirea centrului vechi al Capitalei, cu şarmul său încă interbelic, şi vinul select de la Murfatlar, şi lumea bună a întâmplării în sine, cu bloggeri, oameni de cultură şi de vin. Într-un fel, chiar dacă sunt consemnat aici de la o vreme de griji arădene, am călătorit şi eu, am petrecut şi eu cu el, prin ochii şi sensibilitate lui, întâlnirea bucureşteană de miercuri, cu vin şi oameni buni.

Ar trebui să mai zic că în aceeaşi seară ploioasă cu degustare la masa de sub brazi în compania veterinarului bărbos şi amicului întors de la Bucureşti, am deschis cu plăcere şi un minunat Cabernet Sauvignon 2007, Origini, de la Budureasca, un vin din care îmi dau seama acum că am comandat prea puţine baxuri. Să amintesc că într-o joi am reuşit să dau fuga până la Enoteca de Savoya , mai mult ca să respir un picuţ atmosfera aceea atemporală, între oameni pe care ai vrea să-i mai întâlneşti, între vinuri pe care ai vrea să le mai deschizi. Că n-am putut să mă abţin, a fost imposibil să nu cumpăr un rosé franţuzesc Prestige 2010 de la Château Puech-Haut ascuns într-un ambalaj excepţional. Că am vorbit cu amfitrioana despre biblioteca taninilor şi despre muzica scrisului, călătorind cu gândul în Franţa, prin chateaux-uri de care nici n-aţi auzit.
Ar trebui să pomenesc de gustul de magiun al copilăriei, de izul inconfundabil al dulceţii de prune pe care îl regăsesc împreună cu Silviu în marile vinuri. Cum ar fi Cuvée Charlotte, din care am deschis o sticlă în aceeaşi seară în care a dat potopul peste Arad. Ne tot propunem să ducem cândva un ceaun în curtea casei sale de la Cruceni şi nişte coşuri cu prune târzii. Un ceaun din cupru, din acelea în care Tatabun îşi fierbea răchia în anii mai buni din urmă. Ne propunem să mestecăm totul o jumătate de zi, cu ochii în fumul focului, până se vede fundul de aramă al vasului. Să mâncăm cu poftă magiunul proaspăt cu pită caldă din cuptor, să ne mânjim obrajii şi să atragem inevitabil viespile insistente ale amintirii. Să povestim de toţi moşii şi de toate babele care ne-au vegheat copilăria. Şi poate că privind toate acestea în oglinda vinului, gustând cu toate simţurile vinul cel bun, gustăm şi toate aromele pierdute din vremea în care eram mult mai mici şi lumea mult mai largă. Din vremea în care încă nu se născociseră cancerele şi reumatismele, arteritele şi silicozele, ascitele şi cardiopatiile, iar Tatabunii şi Mumele erau mai tineri şi puteau cu toţii să meargă, să se mişte fără baston şi fără dureri între bornele contondente ale existenţei lor din celălalt veac.

marți, 19 iulie 2011

Viziune neprihănită cu oameni, vrăbii şi câini într-un pahar cu vin


Am rămas dator cu o poveste legată de vin şi de doctorul veterinar care, la nevoie, dacă vine vorba de vreun flashtasting, este gata să care mese în spate pe autostradă. Întâmplările, fericirile şi nefericirile s-au învârtejit însă, au fost atât de dense în ultima vreme că n-am mai găsit stare şi nici clipe potrivite scrisului. Până acum.
După degustarea bizară de pe autostrada în curs de construire, timp în care am fotografiat din toate unghiurile pahare cu vin şi meloane, pasarele neterminate şi asfalt curgând la infinit fără de maşini, am împachetat întreaga recuzită şi ne-am mutat cu toţii în locuinţa de vară de la ţară a lui Silviu, reparatorul blajin de animale mici şi, poate, mijlocii. Dacă vine vorba de căsuţa sa de la marginea satului Cruceni, trebuie să vă aşteptaţi la câteva lucruri sfinte, dinainte stabilite: să-l găsiţi în faţa unui grătar mirosind îmbietor a toate aromele din lume, tot întorcând pe o parte şi pe alta bunătăţile petrecerilor care au fost şi care vor fi; să fiţi îndată înconjuraţi de ciobăneşti germani, basseţi şi teckeli sârmoşi, dar şi de timide pisici british shorthair; să fie mereu vară şi să miroase a copilărie mutată dincolo de marginea oraşului; să curgă vinuri bune în pahare în timp ce soarele apune în spatele mânjilor care pasc pe islaz, în buza autostrăzii încă neconstruite.
De fiecare dată e puţin altfel însă, lipseşte sau apare ceva, cineva în peisaj, un câine, un vin, o vorbă de duh, un gest de tandreţe, o despărţire... De fiecare dată , aparatul foto surprinde altă lumină peste obiectele casei, iar ochiul clipeşte după un alt ritm, nevăzut.
Acum, adică atunci, ne-am refugiat în ţarcul câinilor cu tot cu mese şi scaune şi tăvi cu brânză , slănină şi cârnaţi, cu pălincă de Baia Mare de la mama Silviului de-acasă, pe care el, doctorul patrupedelor şi uneori al bipedelor, ne-nvaţă cum s-o sorbim pe maramureşeneşte, adică autorizat. Suntem noi toţi la un loc şi-o umbrelă stricată sub care se joacă teckelul Silly pe care-l luăm pe rând în braţe de drag, din capriciu ori pentru a-l proteja de colţii Herei, câinele-lup cu care n-ai vrea să ai de-a face nici atunci când eşti de zece ori ori de o sută de ori mai mare decât un teckel mic.
Silviu e o gazdă caldă şi ocupată, care aduce de toate de prin dulapurile bucătăriei, de prin frigidere şi de pe grătare, cu aer de chef care şi-a greşit vocaţia apucându-se să aline animale. Un Riesling de Recaş, La Putere, 2005, un clasic în viaţă care a rezistat şase ani ca să mai poată fi totuşi băut cu plăcere. Un Solo Quinta medaliat, expus mai devreme pe autostradă numai pentru plăcerea aparatelor foto, şi un Cuvée Amaury căruia îi facem iarăşi cu toţii declaraţii necondiţionate de dragoste. Şi mai aduce nu ştiu cât de asortate bunătăţi: nişte mici şi nişte ţâmpi, cotlete şi castraveţi, ceapă şi roşii, cârnaţi preparaţi de el însuşi după o reţetă sofisticată şi plină de condimente surprinzătoare, dar şi de un anume rafinament nu întotdeauna uşor de înţeles. Pe dopurile care ies din sticlele reci scrie SERVE şi Recaş, teckelul se agită şi prinde broaşte şi fantome de intruşi, săpând la baza gardului în apropierea mormintelor cu flori, de câini şi pisici care nu mai sunt decât în lumea cuvintelor şi a blogurilor.
În iarbă zac încrucişate sticla de Solo Quinta şi cea de Amaury, iar chipul lui Silviu se oglindeşte întors în calota gălbuie a Rieslingului din pahar. Nişte obraji cu ţepi, un nas de boxer fioros, o bandană de gigolo. După aceste semnalmente nici n-ai zice numaidecât că ăsta e un veterinar bonom, ai crede că ai de-a face cu cine ştie ce interlop de succes care dă petreceri pentru prieteni.
În curând lumea asta relativ neagitată de la vreo zece kilometri de Arad va deveni una aproape urbană iar aparenta linişte rurală a lui Silviu şi a noastră, degustători de tihnă, va fi tulburată de zgomotul autostrăzii. E o chestiune de luni sau de cel mult un an şi-ţi poţi da seama de asta privind şoseaua pe jumătate asfaltată şi zecile, dacă nu sutele de autocamioane care mişună în jurul staţiei de bitum şi betoane din apropiere ori prin albia vizibilă a viitorului drum ultramodern care va lega Aradul de Timişoara. Pe aici vor trece în curând în viteză oameni-bolizi grăbiţi în ale lor, cu 130, 150 ori poate chiar 200 de kilometri la oră, sfidând amenzile şi străvechiul instinct de conservare.
Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun. Poate doar că ziua toate pisicile lui Silviu sunt negre şi british shorthair iar seara nu vezi decât nişte ochi galbeni lucind undeva în întunericul scărilor ori cotloanelor casei. Că melonul atârna pe ceasul antic din hol, că Ioana Dark se juca la locul ei, acolo unde odinioară motanul Kenzo vâna fascinat fluturii nopţii şi ai destinului. Într-un fel, ştiu că sunteţi şi voi alături de noi, împreună cu noi, din pricina acestor imagini şi cuvinte, că degustăm aceleaşi vinuri, că savurăm aceleaşi odori. Înconjuraţi de câinele Floyd, de puternica Hera, de Mister Jack, bassetul gras şi trist, de Silly, de Kandia şi Ioana Dark - pisicile de rigoare.
Am înşelat un pic gravitaţia, întorcând lucrurile după cum mi-a căşunat, aşezându-le într-o plăcută imponderabilitate. O vreme, în jurul căsuţei cu coşuri şi mansardă şi fum de grătare am alungat toate grijile, datoriile şi adumbririle din viaţa fiecăruia, jucându-ne cu câinii în iarbă şi vinurile în pahare, aducând laolaltă toate pasiunile noastre stricătoare de bani, care dau însă sens vieţii. E o armonie ciudată, nescontată, pe care o trăim în lumea asta de oameni serioşi şi încruntaţi şi stăpâniţi mereu de griji mărunte şi meschine, socotitori de tot şi de toate, ca nişte contabili ai propriei goliciuni lăuntrice.
În preajma casei lui Silviu e o dezordine reconfortantă, obiectele sunt aruncate aiurea şi aşteaptă cu răbdare o rânduire viitoare. Şi iarba creşte în voia ei, gazonul Domnului necumpărat de la supermarket. La tot pasul, fiare vechi şi noi, biciclete şi recipiente de apă, străchini în care ai voie să calci, jucării pe care ai voie să le strici, pălinci pe care ai voie să le bei, înţelegeţi, e universul de acasă aşadar. Şi nici un snob în jur, pe o rază de foarte mulţi kilometri, nici unul dintre prefăcuţii aceia profesionali care ştiu aşa de bine să-ţi ureze o zi bună ori o seară plăcută. Te poţi scălda în privirea câinilor şi a mâţelor, poţi depăna amintiri timişorene, poţi alunga umbra tuturor regretelor şi divorţurilor. Ca şi cum cineva ar fi declarat locuinţa verzuie cu acoperiş portocaliu de la marginea Cruceniului o zonă liberă de conformism şi prostie, unul din sediile conspirative ale îmblânzitorilor neautorizaţi de clipă, ale consumatorilor neprihăniţi de viaţă.

duminică, 10 iulie 2011

Flashtasting cu drăgaică printre păpuşi şi păpuşari

Oraşul alungă spiritul din fiecare alveolă. Nimic nu mai însufleţeşte chipurile impecabile din reclame, rânjetele acreditate şi atât de corecte politic. De toate acestea fug şi mă ascund.
Vechi eresuri, uitate fiinţe mitologice se odihnesc pe nişte etichete în interiorul unui underground liniştit. Pe sticle de vin, într-o enotecă. Caloianul, drăgaica, rusalcele... Ielele de care am uitat cu toţii, de care ne-am înstrăinat între pereţii de beton, cu telecomanda în mână şi droguri de tot felul pe masă. Fetişurile care schimbă lumea, vechile simboluri ale miracolelor posibile, amprente precreştine, ancestrale şi anistorice.
Păpuşile care dorm ziua, neobservate, pe rafturile magaziei şi pe albul hârtiei, se însufleţesc brusc noaptea, alungă praful şi înţepenirea, înviind neştiute de nimeni, într-un dans dincolo de scenă şi de păpuşari. Numai bătrânul Geppetto cunoaşte acest adevăr, iar eu l-am găsit uşor întinerit, într-o zi oarecare a timpului din urmă, în atelierul său plin de chipuri de lemn, burete şi polistiren, de pluş şi de plută, de tot soiul de materiale banale care se pot transforma dintr-odată în siluete vii. Am dus cu mine Drăgaica Roşie şi Rusalca Albă, ştiind bine că spiritul vinului se întrupează la ceas nocturn, ca o flacără care joacă într-un spectacol fără public, şoptit şi doar presimţit, pentru care merită să sari toate gardurile şi să înşeli toţi oamenii de ordine. Am dus vinul aşadar, preţ de câteva ore, printre marionete plasate dincolo de timp, într-o interminabilă vacanţă fără sforari şi fără spectatori.
Întotdeauna am pândit ceasul acela anume în care Pinocchio se metamorfozează în fiinţă umblătoare şi vorbitoare, părăsindu-şi de dragul aventurii bătrânul creator blajin. Cam asta se petrece şi cu vinul, destupă duhuri şi dorinţe vii, dacă dozajul e bun şi dacă nu depăşeşti cota alchimică de fericire.
Am deschis vinurile de la Oprişor într-o sală cu oglinzi şi reflexii, în care păpuşile se odihnesc pe pereţi ori în vitrine graţie unui colecţionar atent şi extrem de pasionat care a ţinut morţiş să le expună în toată splendoarea lor. Trucul amalgămării imaginilor a reuşit cumva, creând forme unice în voia luminilor şi a umbrelor.
Se ştie că maeştrii se recunosc după ceea ce pot face cu lucruri puţine. Geppetto a luat de pe un raft capul fetei rele a babei, o cruce de lemn şi un cearşaf roşu, întruchipând din câteva mişcări Drăgaica. La urmă i-a pus două mâini, cu ace, şi ea ne-a zâmbit, reabilitată, părând că se mişcă şi se animă printre celelalte trupuri de lemn şi culoare atârnate în vitrine. În oglinzile holului, chipurile şi vinurile s-au transformat în acuarele reuşite, expuse parcă preţ de câteva clipe pentru un singur ochi pătrunzător.
Poate că totul ar fi trebuit să se petreacă pe muzică de Phoenix, în timp ce artistul agită de sfori păpuşa care aduce ploaia iar discul de vinil se derulează încet, cu un uşor scârţâit, dezvăluindu-şi invocaţia muzicală:

Păpărugă, rugă
Ia ieşi de ne udă,
C-o găleată d-apă
Păstă lumea toată...
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie.
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie...
Bumburel d-argint,
Varsă-l pre pământ.
Ploiţă curată,
Ce-i din cer lăsată,
Cucuruzile, cât grădinile,
Cucuruzile, cât grădinile.
Sau poate că melodia care aduce ploaia au cântat-o păpuşile vitrinei, ţambalistul cărunt şi bonom, omul cu contrabasul, taragotistul cu iţari şi scripcarul cu mustăţile răsucite în sus. În timp ce Drăgaica dansa pe etichetă, agitând în sticle sufletul vinului şi în afară, în nouri, zeul încăpăţânat al ploilor încă necăzute.
Cuvintele au puterea să nască fiinţe şi lumi, să stârnească ploi şi furtuni. Iar noi, vesticii, ne-am jucat o vreme cu ele, printre vinuri şi păpuşi. În atelierul lui Geppetto am găsit linişte şi libertate şi un nonconformism plăcut, creativ. Jucăriile sale, terminate ori încă neasamblate, întregi ori demontate, ocupă fiecare cotlon, domiciliază în propriul spaţiu intim oferit de creatorul lor. Ele sunt actorii veterani ai spectacolelor din ultima jumătate de veac, mogâldeţe uitate care aduc râsul ori plânsul, soarele ori ploaia la o simplă mişcare a mâinii. Pitici şi măşti, oameni de tinichea, Ţăndărici din copilărie, marionete de tot felul ce duc dorul mâinilor care le-au însufleţit cândva, al artiştilor care le-au mânuit şi care acum poate că nu mai sunt. Pe pereţi şed arlechini, radioul cu lămpi, crucea şi sticla goală de Stalinskaya, trandafirii şi radiocasetofonul Sony, chitara şi ceasul de plastic. Pe masă se odihnesc ochelarii şi sfredelitorul, pensule şi foarfece, catere şi capsatoare. Şi două sticle de vin, cu propriile păpuşi pe etichete. Rusălcile sunt albe, drăgaica e roşie, ielele vinului închise în sticlă, djinii neeliberaţi ai fanteziei au pătruns în atelierul păpuşarului.
Ştiu bine că acum noi, vesticii, zâmbim în poze alături de Geppetto-ul nostru arădean, iar apoi plecăm şi lăsăm nemişcarea încuiată la locul ei. Când se sting luminile însă şi liniştea inundă spaţiul cu sfori şi capete de lemn, o nouă piesă se joacă, o altă emoţie prinde viaţă între pereţi, pe rafturile atelierului cu marionete. Toate personajele se trezesc, se dezmorţesc şi-şi joacă pentru ele însele vechile roluri din spectacole. Am încercat de mai multe ori să le surprind cu spiritul meu de voyeur, cu aparatul cu infraroşii al gândului. De fiecare dată am eşuat însă, nu am încă dovada palpabilă a acestui poltergeist artistic, de parcă un paznic ascuns le avertizează să-şi reia nemişcarea atunci când îmi strecor pe sub uşi camerele indiscrete. Aşa că m-am resemnat într-un fel, m-am mulţumit să scriu aceste cuvinte şi să beau un pahar de Drăgaică cu prietenii şi cu maestrul Geppetto.
Dacă nu mă credeţi, va trebui să încercaţi şi voi. Adevărul se află în acel vin şi, de veţi găsi doza corectă, s-ar putea ca toate păpuşile să joace din nou, anume pentru voi, aceeaşi reprezentaţie fabuloasă. Singura condiţie e să le placă publicul, privirile, gesturile spectatorilor. Pentru asta nu aveţi nevoie neapărat de adresa vreunui teatru de marionete, de orele reprezentaţiilor şi de bilete cumpărate la ghişeu. E de ajuns să aruncaţi o privire inteligentă asupra lumii şi spectacolul poate începe...

Galerie foto