joi, 21 martie 2013

Flashtasting cu vinuri olteneşti pe limba unei agave


Nepotul meu recidivează în ale călătoriilor planetare, oferindu-mi plăcerea de a-i găzdui din nou gândurile şi amintirile pe blogul meu de acasă. După plimbarea la Shangai, mezinul vestic a trecut pentru a doua oară Atlanticul, cu două vinuri de Drăgăşani în bagaj şi cu tot entuziasmul său de la douăzeci şi un pic de ani. Şi-n vreme ce el a survolat vulcanii şi deşerturile mexicane, eu am avut grijă să tai via de la Ferendia şi să pregătesc micile drumuri oenologice din ţară din care el, globetrotterul, nu lipseşte decât dacă se află pe alt continent. Până să apucăm să călătorim din nou împreună, la Budapesta ori Bucureşti, la VinCE ori GoodWine, iată aici reportajul său sentimental, de inginer IT-ist de top, de somelier neautorizat de top, de nepot de top:

"La capătul lumii, cu un Negru şi cu un Ottonel de Drăgăşani
   
Am să încep această istorioară privind mai întâi către Drăgăşani, micul pueblito de Rumania, care în ultimii ani a deveni locul de pelerinaj preferat al unui grup de degustători de vin neautorizaţi din Vest. În acest loc care le este parcă predestinat, vesticii îşi stabilesc baza logistică, mai mereu la Kilometrul Zero în Drăgăşani. După care încep să cutreiere uliţele parţial asfaltate dintre vii, pozând muguri, struguri, trandafiri, vinificatori, sticle magnum şi directori de vânzări, mereu în căutarea tipicului de soi sau poate mai mult: a viţei din care va fi elaborat vinul ce va umple pivniţele pivnicerilor şi refrigeratoarele micilor oenofili. Având în gând Vila Dobruşa şi peisajul aproape toscan al domeniului Ştirbey, am plecat la capătul lumii purtând cu mine, împachetate cu grijă şi închise într-o cutie de lemn, două părticele din acest loc magic. 
Am ajuns din nou în ţara mayaşilor, la aproape un an de la isprava minunată de a organiza o degustare de vin În Mexic, cu dona Marta, don Manuel şi dona Dragaica Roja, pentru a alerga la un maraton de vizite scurte de lucru în diferite oraşe: Mexico city –
Tlaneplanta, Guadalajara, Queretaro. După o călătorie aeriană istovitoare, dar deja devenită obişnuinţă, din Timişoara peste Europa înzăpezită, Canalul Mânecii, Canada congelată, SUA şi Golful Mexic, am aaterizat în Mexico City, unde mă aştepta Francisco, şoferul companiei. Ajuns la hotel, nici nu am apucat să despachetez prea mult, pentru că aveam să plec în zorii zilei la Guadalajara. De această dată zborul cu avionul avea să fie o experienţă uimitoare. M-am bucurat din plin de cerul senin şi am putut admira peisajul incredibil cu Mexico City care se aşterne precum un covor de case între mai mulţi vulcani activi, pe fundul unui lac imens, acum secat de nevoia de a face cât mai încăpătoare capitala statului mexican. Aceasta, numită de localnici Districtul Federal, este un oraş în care, oficial şi neoficial, ar putea să încapă toată populaţia României şi încă ar mai fi loc de ceva imigranţi...
După câteva minute de survol la joasă altitudine, într-un avion de 45 de locuri al companiei Aeromexic, în care fiecare pală de vânt mai puternic se simţea în urechi şi în stomac, începe să se arate, prin hubloul mic, peisajul arid din centrul Mexicului, presărat cu
multe lacuri şi conuri vulcanice acum napădite de cactuşi şi agave spre bucuria alambicurilor maeştrilor tequilieri. (Cuvântul ăsta l-am inventat, gândindu-mă la bunicul meu, un as al răchiei de prună din Valea Seacă şi al ţuicii care curgea gârlă pe gâtul argaţilor în timpul campaniilor agricole.) Lângă Guadalajara, se află Lacul Chapal, unul dintre cele mai mari lacuri din Mexic. Acesta adapă câteva milioane de suflete însetate, dar nu numai: cultura inca dezvoltase agricultura hidroponică, folosită intensiv pe aceste lacuri până în zilele noastre. Din păcate, Lacul Chapal, ca toate lacurile din Mexic, se reîmprospătează cu apă doar de două ori pe an, în timpul sezoanelor ploioase. În restul anului, seceta face ravagii. În Guadalajara, locul de naştere al big band-urilor mexicane, celebrii mariachi, care cântă cu pasiune despre speranţa unei iubiri veşnice, decepţia partenerului încornorat şi înecat în băutură, dar şi despre tristeţea despărţirii, nu am zăbovit însă prea mult. A trebuit să mă îndrept din nou către Mexico City, unde am petrecut câteva zile, plimbându-mă cu taxiul pe străzile întortocheate şi extrem de aglomerate din Tlaneplantla, una din multe localităţi înghiţite de Districtul Federal. În trafic e haos! Din asta cu greu ieşi la liman, cu toată experienţa de şofat prin Europa. Singura soluţie: Uno a Uno (unul câte unul), aceasta fiind şi singura regulă care se aplica cu adevărat.
În Mexico City, de pe fereastra hotelui construit deasupra unui shopping mall, Negrul şi Muscatul priveau răsăritul soarelui, lumina care se revărsa peste case şi peste munţii din fundal. De data aceasta nu a mai fost timp pentru centrul vechi, cu piramide, dar m-am mulţumit cu o altă excursie în Queretaro, unde m-am reîntâlnit cu Mauricio, Luis Felipe, dar şi cu Emanuel şi Dona
Marta, gazdele perfecte de la Hotel Casa Bonita, locul unde Drăgaica Roşie a ajuns pe buzele şi pe papilele prietenilor noştri mexicani. Nici nu ştiu cum am reuşit totuşi, între două revederi, un audit tehnic şi diverse şedinţe, să pun în scenă un flashtasting cu Muscat Ottonelul, în sălbăticia peisajului semideşertic din preajma pueblito-ului San Jose Iturbide. De data aceasta, vinul de la Avincis a stat pe limba unei agave şi a pozat nonşalant lângă plantele ţepoase, având în fundal un peisaj aproape incredibil pentru România: munţi şi cactuşi. Apoi i l-am oferit în dar lui Esteban, prietenul şi companionul meu în acest periplu mexican, şi cu siguranţă vinul va încânta simţurile doamnelor dragi din preajma acestuia, deoarece în curând va venii primăvara şi acolo. În Mexic, Mărţişorul nu se sărbătoreşte pe 1 martie, ci pe 21, când vine cu adevărat primăvara.
Din păcate, sunt puţini oamenii care pot înţelege bucuria de a-i putea cunoaşte în persoană pe cei cu care porţi conversaţii cu anii la două sau mai multe capete al telefonului şi ale lumii, ascunşi în spatele unui monitor. În timpul şedinţelor zilnice, expresia "lost in translation" capătă adesea cele mai complexe conotaţii, pentru că engleza vorbită este una aproximativă, adesea îmbogăţită deexplicaţii colorate, dar pe care nici unul dintre interlocutori nu se jenează să o corecteze… Aceasta este însă globalizarea, de care din  ce în cei mai mulţi au început să se teamă, uitând totuşi cât de important este să poţi călători liber prin lume fără ca vreun vameş pus pe ciupeală să te 
 deranjeze scoţând parfumul pentru soţie, tequila reposada pentru prieteni şi dulciurile pentru copii din bagaj, doar  pentru că poate să facă asta  şi tu i-ai dat puterea să te umilească, prin indiferenţa civică! De aceea plăcerea este de partea mea de fiecare dată când pot călători în compania unui vin românesc prin deşertul mexican, închinându-l în cinstea tuturor oamenilor pentru care libertatea reprezintă bunul cel mai de preţ al vieţii."


Galerie foto

joi, 14 martie 2013

În mod Franc şi Amarone, despre summit-ul VinCE Budapest 2013

 
De fiecare dată când călătoresc la Budapesta am bizara impresie că distanţa care ne separă de capitala maghiară este tot mai mică. Există mai multe explicaţii în legătură cu această percepţie. Una ar fi că prilejul călătoriei, aşa cum s-a întâmplat şi acum, la început de martie, este cel mai adesea vinul. O alta, că autostrăzile noastre şi ale lor, oricât de încet s-ar construi una spre alta, tot progresează în timp, scurtând drumul cu câteva zeci de minute. Mai este apoi de vină şi fusul orar, care ne oferă cadou o oră de pierdut vremea prin Budapesta. Dacă pun la socoteală şi arhitecturile urbane atât de asemănătoare, diferenţiate doar de proporţii, e de înţeles de ce mă simt atât de acasă în cea mai apropiată capitală europeană, deşi nu ştiu o iotă de maghiară.
Aşadar VinCE 2013. Un pic mai puţin strălucitor, mai mulţi producători prezenţi, însă mai zgârciţi cu vinurile cele mari, cu vinurile cele scumpe. În schimb, am remarcat o prezenţă românească foarte crescută la acest summit al vinului central-european. Am contribuit şi noi un pic la asta, cu grupul nostru de 18 persoane venite din Timişoara şi Arad, fără să mai punem la socoteală şi aripa maghiară a CDViN, plecată separat la VinCE, pentru cursuri şi deplin huzur oenologic în toate cele trei zile de weekend ale festivalului. Noi am fost acolo numai sâmbătă, cu vreo şase-şapte maşini, toate plecate când-cum din oraşele noastre, ca să ajungă în final la acelaşi hotel din Hunyadi tér. Grupul a numărat o însemnată parte a CDViN, dar şi prieteni din Timişoara, cum ar fi amfitrionii restaurantului Karageorge şi echipa doamnei VinVest, Lucia Pârvu, prezentă întâia oară la VinCE.
De organizare s-a ocupat ca de obicei Pivnicera, bună vorbitoare de limba maghiară şi excelentă interfaţă cu această splendidă rămăşiţă imperială numită Magyarország. Am avut însă cu noi alţi cinci-şase cunoscători ai aceleiaşi limbi, aşa că numai străină nu puteam numi ţara în care se petrece acţiunea. O oarecare străinătate am simţit totuşi, în calitatea autostrăzilor, în cuminţenia traficului, în civilizaţia din jur. Şi totuşi, criza se simte tot mai bine în ţara vecină, în preţurile crescute, în tristeţea chipurilor de pe stradă, în drumurile judeţene proaste, în clădirile pe care nu au mai apucat să le renoveze, în homeless-ii din cabinele telefonice. Până să ajungem să o simţim însă, să spunem că am plecat din Arad în patru vestici, singurul mare absent fiind doctorul veterinar Silviu Radu, ţintuit la clinică de pricini profesionale dar şi personale. Am călătorit pe muzică de Nelu Pitic şi Compania, trecând graniţa pe la Nădlac şi făcând joncţiunea cu prietenul Mladen, patronul restaurantului sârbesc din Timişoara, în primul Mol de pe autostradă. Drumul până la hotelul budapestan din Hunyadi tér a durat două ore şi 45 de minute fix. Au ajuns pe rând acolo restul membrilor CDViN, dar şi trupa VinVest, însoţită de fotoreporterul inoxidabil Costi Duma. Hotelul în care am stat este amenajat la ultimele trei etaje ale unei vechi clădiri imperiale, cu curte interioară care seamănă izbitor cu cele ale marilor clădiri de dinainte de 1918 din Timişoara şi Arad, cum ar fi Bega Mică de pildă ori Palatul Cenad. De pe o terasă de la mansardă ni s-a înfăţişat, într-o splendoare înceţoşată, Budapesta anului 2013: Cetatea Budei, Szent István Bazilika, Parlamentul, Statuia Libertăţii. Ochiul aparatului foto a mai surprins geometria colorată a pieţei şi o pasăre aproape corvină care şi-a pierdut probabil inelul din cioc în timpul unui zbor de rutină deasupra marii capitale ungare.
La Hotel Corinthia, gazda VinCE, am ajuns puţin înainte de prânz, după o scurtă plimbare pe la Oktogon. A urmat ritualul lipirii brăţărilor de hârtie, primirea paharelor Schott Zwiesel şi a carneţelelor de rigoare şi regăsirea luxoaselor spaţii ale hotelului de cinci stele, înţesate acum de producători, de standuri, de domni distinşi, de impecabile doamne, domnişoare şi domniţe. A doua limbă vorbită acolo a fost fără îndoială româna şi nu cred că exagerez dacă spun că numărul vorbitorilor ei a fost de ordinul sutelor. Am întâlnit mai multe chipuri familiare, cum ar fi cele ale lui Bogdan Bocşe şi al Getei Bocşe, ca să nu mai vorbim de chipul inconfundabil al lui Dan Săvulescu, prezent aici nu pentru a face cunoscute vinurile SERVE la stand, ci pentru un workshop cu breasla profesională care se ocupă de marketingul companiei de la Ceptura. Noi am făcut aglomeraţie însă la standurile producătorilor veniţi din România, grupaţi în linie chiar la intrarea într-unul din saloanele hotelului: Prince Ştirbey, Petro Vaselo, Nachbil, Avincis. Mai încolo, între producătorii maghiari, se afla şi Wine Princess, şi patronul său Balla Géza, ca reprezentant al zonei Ménes, adică Miniş. I-am reîntâlnit, la Ştirbey, pe baronul Jakob Kripp
şi pe oenologul Oliver Bauer, am fost servit cu noile vinuri albe şi mi-am propus în gând să-mi fac o comandă de Tămâioasă Românească vinificată în sec. La Petro Vaselo m-am îndrăgostit de Chardonnay-ul Maletine, iar la Nachbil am degustat cam tot ce se poate gusta, cum ar fi vinul de terroir Versil - Grüner Silvaner, dar şi o foarte specială, minerală, acidă Fetească Regală pe care abia aştept să o introduc într-un blind în Vestik club, alături de mai parfumatele reprezentante de pe Târnave, din Drăgăşani şi din Dealu Mare ale acestui soi românesc. Cu Herr Johann Brutler m-am întreţinut vreme îndelungată, discutând entuziast despre filosofia sa germanică de vinificare, despre Rieslingul său de Rin şi introducerea screw caps, despre viitoare degustări cu vinurile Nachbil. La urmă, dar nu în cele din urmă, i-am reîntâlnit cu plăcere pe soţii Valeriu şi Irinel Stoica, veniţi pentru întâia oară la VinCE pentru a-şi promova vinurile Avincis. Alături de ei, Angela şi Ghislain, prietenii noştri care au susţinut recent în clubul Vestik o reuşită degustare cu aceleaşi vinuri. Şi la acest stand a fost înghesuială, iar eu am făcut conversaţie dar nu am uitat să cer un deget din tânărul Cabernet Sauvignon 2011, unul din vinurile mele preferate.
În rest, ce să mai fi făcut? Vesticii s-au răspândit peste tot, au făcut cunoştinţă cu producători precum Patricius, Heumann şi Bock. La acest din urmă stand s-a putut degusta un fabulos Cabernet Franc din 2008, într-o înghesuială deplină de trupuri ungureşti. Eu însă m-am dus ţintă pe terasa Heinemann, la Cava, la Gallo, la Cecchi, la Lafite Rotschild, la Masi. Aş vrea să nu fi fost dezamăgit, însă am fost. Vinurile mari şi scumpe din anii trecuţi au cam lipsit. A trebuit să aştept momentul deschiderii unui Masi, Costasera Amarone Classico 2008, care pentru mine a fost vinul numărul unu degustat la VinCE 2008.
După o noapte petrecută în hotelul à la Bega Mică din Hunyadi tér, am luat-o către casă. Pe autostradă, am oprit la Lajosmizse, pentru a servi nişte porţii de gulyás şi de paprikás absolut fabuloase. Şi pe loc ne-am făcut planuri ca anul acesta să nu mai ratăm Borfesztivál, sărbătoare a vinului care are loc în Cetatea Budei în fiecare septembrie.


Galerie foto