marți, 24 iulie 2012

Golftasting cu licurici şi Cuvée Andrei

Prima impresie a vizitatorului neavizat care ajunge pentru întâia oară la terenul de golf de la Recaş e că a nimerit direct într-un CAP dezafectat şi că, fără îndoială, a greşit locul. Aparenţele înşelătoare create de obişnuitul turn de apă à la RSR şi de acareturile comuniste din jur sunt însă spulberate în câteva clipe, de îndată ce încep să sosească, în SUV-urile lor elegante, jucătorii. Contrastul lor în raport cu locul e deplin, graţie eleganţei ţinutei şi a gesturilor. Apoi, de îndată ce cobori din maşină, fie ea şi un Yaris, eşti înconjurat de caddies, adică de cărătorii de crose, care-şi oferă serviciile într-un mod absolut candid, dar pe care eşti nevoit să-i refuzi. O faci din cauză că habar n-ai de golf, ci eşti doar un invitat la Cupa presei organizată aici într-o seară răcoroasă de iulie, plină de presimţirea furtunii. Şi o mai faci din cauză că te pricepi mai ales la cuvinte şi la vin, că nu doar degeaba eşti reprezentantul presei. Al presei de vin.
Trebuie să ştiţi că întreaga asociaţie Vestik, adică Adina, Dan, Vali, Mihai şi Silviu, a fost invitată la Clubul Tite Golfresort, la cupa cu pricina. Am fost îmbiaţi cu un concurs pentru ziarişti şi cu nişte grătare apetisante, şi oferta ni s-a părut de nerefuzat. Ne-am suit în maşini şi am plecat într-acolo din două oraşe diferite. Doi am făcut-o de la Arad, luând-o pe autostradă şi pescuindu-l pe Silviu pe drum, exact în locul în care cu peste un an în urmă executam un flashtasting absolut aparte. Iar alţi doi au plecat din Timişoara în obişnuitul Logan cu care colindăm lumea în genere şi Drăgăşaniul în speţă.
Acuma, e drept, la Recaş am tot fost, ba invitaţi de Mr. Cox, la câte-o degustare grandioasă organizată de cea mai importantă cramă din vestul ţării, ba în drum spre Petrovaselo, la crama aproape omonimă. Însă la golf nici prin cap nu ne-a trecut să mergem, până zilele trecute, când cu invitaţia cu pricina. Am luat cu noi, ca să îmbinăm plăcutul cu şi mai plăcutul, o sticlă de Cuvée Andrei de la Avincis, chitiţi să punem şi de-un flashtasting, între două lovituri de crosă. Şi nu avea să ne pară deloc pentru asta, fiindcă - vorba lui Valeriu Stoica - acela care bea vinuri Avincis este de neînfrânt, ba chiar câştigător.
Vesticii arădeni au ajuns un pic mai iute la terenul de golf, pe drumul de ţară care face la stânga imediat cum treci calea ferată. Ne-am întreţinut cu puştii cărători de crose, am făcut poze cu găuri, mingi, wood-uri şi steguleţe în vânt şi am salutat jucătorii care tocmai soseau la obişnuita partidă de sâmbătă seara. În cele din urmă au ajuns şi vesticii timişoreni, aducând cu ei şi nişte tricouri surpriză (pentru Silviu) inscripţionate cu CDViN, cu barcode şi cu motan haios ochelarist surprins în flagrant delict de degustare.

Mai apoi am râs pe îndelete, am fotografiat jucătorii care-şi făceau loviturile de încălzire şi am conversat cu cine s-a nimerit. E puţin şocant să vezi câte un manager de multinaţională indian, câte un old player american ori câte un distins domn iranian jucând golf într-o fostă fermă de stat din România. Şi aceştia o fac cu atâta pasiune şi măiestrie încât îţi spui că aici e paradisul golfului mondial şi că, odată şi-odată, şi tu vei reuşi să înveţi acest sport aristocratic, depăşind toate barierele, de orice fel ar fi ele: de cunoaştere, sociale, culturale etc.
În ce mă priveşte, în acea seară minunată, mai mult decât să învăţ regulamente şi lovituri, am reţinut graţia mişcărilor, baletul aparte pe care îl face trupul jucătorului de golf atunci când loveşte mingea. Şi încremenirea aceea finală, statuară, când privirea petrece bolidul alb trimis prin aer cu un şuierat ascuţit către o anume ţintă. De parcă şi gândul ar însoţi mingea de golf, tot aşa cum în Kyudo, arta arcului în Japonia, gândul însoţeşte săgeata.
De data aceasta, chiar dacă încălzirea s-a făcut cu mingi obişnuite, partida propriu-zisă urma să se desfăşoare utilizând, în premieră naţională, mingi luminiscente. Cam pe când se înnopta, acestea au fost activate, încărcate la lumina lanternelor şi toată lumea era gata de meci: jucătorii într-ale lor, hotărâţi să nimerească nouă găuri pe întuneric, iar ziariştii - majoritatea timişoreni - urmau să se întreacă în cadrul a trei probe de distanţă şi precizie. Eu am urmat în beznă un grup de trei jucători, ca un caddie cuminte, cu aparatul foto de gât şi fără nici o o crosă în cărucior. Adevăratul caddie, Cristi, un puşti pipernicit dar ca argintul viu, se mişca rapid în spatele nostru, ducând arsenalul de titan al cuiva.
Apoi a început spectacolul, era noapte de-a binelea, însă jucătorii cunoşteau perfect terenul, aşa că nu a fost o problemă să găsească locul primei lovituri. Mingile luminoase au ţâşnit în aer, ca nişte trasoare în poligonul de tragere, iar noi le-am urmat în întunericul cu puţine stele şi cu biserici iluminate şi trenuri expres ducând pe şine luminile compartimentelor. Nişte reporteri tv luau interviu unei jucătoare pline de graţie, iar eu rătăceam pe un câmp după o minge pierdută. Nu aveam voie să vorbim în timpul loviturii. Am trăit vaga senzaţie a întoarcerii în timp, într-un joc din copilărie, printre oameni mici şi mari cuprinşi de o autentică pasiune ludică. După un timp, ca să nu mă rătăcesc de-a binelea, m-am întors la bază şi am încercat să aflu ce minuni au făcut în concurs Dan şi Silviu. Şi chiar au făcut, în sensul că Silviu, somelier neautorizat al grupului, dar şi chirurg de animale mici şi autor de rubrici veterinare prin defuncte gazete timişorene, se remarcase la proba de distanţă lovind mingea ca un adevărat cosaş profesionist din Maramureş. Un pic mai încolo, tot el a câştigat una din probele de precizie trimiţând mingea, în întunericul terenului de minigolf, la vreo 20 cm de gaură. Totul s-a petrecut la lumina lanternelor iar Silviu a câştigat în final concursul, ceea ce l-a făcut pe organizator să declare public că vesticul nostru este singurul jucător competitiv dintre ziariştii prezenţi şi că ar putea să joace cu succes şi în compania player-ilor adevăraţi.
Privindu-l în timp ce-şi primea trofeul - un mic jucător de golf surprins în atitudinea lovirii mingii - am înţeles câtă dreptate avea Valeriu Stoica. Aşa că am deschis neînfrânţi, chiar învingători, sticla de Cuvée Andrei, în cadrul unui un wine&golf flashtasting ad-hoc, şi i-am servit pe ziariştii prezenţi, care trăiau tristeţea de după victorie. De după victoria lui Silviu.
Grătarele finale şi joaca foto cu minge de golf, trofeu şi Cabernet Sauvignon de pe colinele Drăgăşanilor au mai fost îndeletnicirile noastre în miez de noapte. La urmă, când tocmai stătea să înceapă furtuna, am luat-o către casă, mai bogaţi cu un trofeu, mai săraci cu un un vin, însă plini de o fericire copilărească. Silviu ducea cu sine în rucsac o diplomă de campion pătată pentru totdeauna de taninii vinului de Avincis cu nume de nepot adorat, iar în buzunar avea o minge fosforescentă. L-am eliberat în acelaşi loc, pe autostradă, privindu-l cum o ia peste câmp către casa lui din apropiere, luminând vag, ca un licurici rătăcit prin părţile noastre într-o noapte de iulie.

miercuri, 18 iulie 2012

Cellar Tales cu mari Barolo şi negri mititei de Drăgăşani

2009, 2006, 2005, 2004, 2003, 2002, 2000, 1999, 1998, 1996, 1995, 1992, 1988, 1975, 1964. Aceste cifre reprezintă nişte ani pe care unii dintre noi, destul de mulţi, chiar i-au trăit. Şi în acelaşi timp exprimă vinuri pe care foarte puţini dintre noi le-au degustat. Eu am avut privilegiul s-o fac în cadrul Cellar Tales, International WineRoundTable Edition XI, 13-15.o7.2012, Via Sandu, Drăgăşani.
Acuma, ştiu că sună foarte pompos şi foarte english denumirile astea pe care Raluca şi Oliver Bauer le-au trecut pe mapa degustării. Trebuie să ştiţi însă, pe scurt, că a fost vorba de un extraordinar eveniment oenologic organizat de acest cuplu de aur de la Prince Ştirbey. Povestirile, poveştile pivniţei din acest episod, iniţiate de cei doi şi găzduite de Via Sandu, au fost spuse prin intermediul unor vinuri cu care foarte puţini au norocul să se întâlnească într-o viaţă şi care provin dintr-o colecţie strânsă de-a lungul multor ani de oenologul de la Ştirbey. Din pricina lor, a tentaţiei irezistibile la care am fost supus printr-un mail bine ţintit, am luat din nou drumul Drăgăşaniului, a treia oară în acest an. Şi nu am avut ce regreta, ba chiar pot spune că aceasta a fost una dintre cele mai frumoase întâmplări oenologice din viaţa mea.
Ca să ajung la ea, mi-am băut cafelele dimineţii, am sărit în Yaris-ul meu mic şi scump şi am luat-o pe autostradă către Timişoara, cu scopul precis de a-mi trezi din somn nepotul IT-ist, am transbordat geanta frigorifică şi emoţia călătoriei în Loganul său mult încercat pe drumurile patriei şi am pornit-o către festin. Era vineri şi era caniculă şi munţii Banatului treceau în viteză pe lângă noi, dezvăluind din loc în loc turle de biserici şi oameni mult mai serioşi, mai într-ale lor decât noi. Şi-apoi s-a ivit Dunărea, oh, Dunărea, şi am zărit insula Şimian pe care cândva am căutat în zadar şerpi şi amintirile Ada-Kaleh-ului. Când fluviul a părăsit drumul, luând-o în voia lui, am fost nevoiţi să traversăm Oltenia, să trecem prin Strehaia, să facem slalom pe lângă Craiova şi Slatina şi să găsim Dragăşaniul cu al său Kilometru Zero la locul lui. Da, e vorba de hotelul cu miros de covrigi, azimă şi pâine caldă şi cu tulburel de Fetească Albă ieftin şi bun pe care obişnuim să-l cumpărăm pentru omul nostru din Panama, adică de la ţară, şi chiar pentru noi înşine. Pe urmă s-a făcut seară şi ne-am intrat în rol, respectând scenariul primei zile de festin.

Poate nu ştiţi, poate nu aţi avut norocul să aflaţi: casa Viei Sandu este locul de chef perfect. Are nişte proprietari haioşi şi toată recuzita necesară unor zbenguieli pentru oamenii mari, cum ar fi lemnele pentru foc de tabără, grătarele rapide, multimedia cu proiector şi accesoriile pentru orice fel de flashtasting cu vinurile caselor din preajmă. Ba chiar şi telescop pentru constelaţiile nopţilor olteneşti. Şi un peisaj aproape toscan, cu Olt şi cătune şi drumuri de praf, de bitum ori de fier străbătute din când în când în când de câte-o maşină ori de vreun tren nimerit pe-acolo.
În vârful dealului, ni se pare de fiecare dată că ne-am plasat deasupra lumii şi în afara timpului, ca nişte boieri rătăciţi în bermude, cu ochelari de soare şi rânjet de connaisseurs. Raluca şi Oliver sunt amfitrioni impecabili când vine vorba de cellar tales-urile astea. Fiindcă sunt organizaţi, echilibraţi şi atenţi la toate şi purtători de grijă tuturor. Am admirat felul în care a fost structurată mapa aşa-zisei mese rotunde şi acurateţea cu care le-au realizat pe toate, ajutaţi de gazde, prieteni şi comeseni. Nu a lipsit nici un vin, nu am avut parte de nici un incident, bunătăţile au fost servite întocmai iar numărul de participanţi, treisprezece, s-a dovedit cu noroc: o singură sticlă din totalul de 28 a avut un mic defect din pricina unui dop imperfect.
Să nu credeţi cumva că a fost vorba de cine ştie ce atmosferă sobră şi snoabă. Nu. A fost un festin între prieteni, între oameni care au multe valori în comun. Cu un dozaj inspirat de vinuri şi preparate alese, o adevărată lecţie de stil susţinută de Oliver, Raluca şi Compania.
Despre vinurile servite aş putea povesti o veşnicie, dar cum nu mă încape blogul, mă voi mulţumi să public propriile note de degustare - mai mult un reportaj al simţurilor decât o înşirare de mirodenii descoperite în vin - pe site-ul cdvin.ro.
Aşadar e prima seară, într-un lighean cu apă şi gheaţă stau scufundate nişte sticle de Ştirbey, în iarbă dorm căţeii negri şi costelivi, negri de Drăgăşani, aciuaţi prin preajmă. Oliver, Raluca şi prietenii pregătesc diverse feluri de somon (tartar cu capere, marinat, prăjit în unt), la care s-au gândit să asorteze ceea ce au numit vinuri albe neobişnuite (Rotgipfler 2000, J. Staddlmann; Grüner Veltliner 2004, Birgit Eichinger; Vitovska 2009, Eddie Kante; Ribollla "Amfora" 2005, Gravner; Côtes du Jura 2003, Berthet-Bondet; Vouvray "Le Mont", Huet; Gewürztraminer Grand Cru "Sonnenglanz" 1988, Bott-Geyl) şi caractere puternice din lumea vinurilor roşii (Terrano 2005, Eddie Kante; Cuvée Prestige 1998, Chateau Montus; "The Fifth Wave" Grenache 1999, Langmeil; Amarone della Valpolicella classico 1998, Tedeschi). L-am fotografiat pe Tudor, micul Sandu, pe bicicletă, m-am jucat cu el încercând să construiesc un tanc, am surprins prin inima unui scaun making off-ul şedinţei foto cu farfurii şi sticle şi Olt la apus, în vreme ce Raluca şi Oliver au avut grijă să toarne în pahare vinuri contrariante, despre care am polemizat frumos ori aprins. La lumina felinarelor (Cornel Sandu este un maestru al atmosferei cu pricina), vinurile au devenit fotomodele, vedete absolute ale serii. Eu am reţinut lecţia despre aciditate şi rolul ei în învechire oferită de Oliver şi am ajuns apoi la hotel, cuprins de o euforie specială, cu gust de Grüner Veltliner, Grenache şi Gewürztraminer.

A doua zi, am făcut politică la micul dejun, apoi am dat iar fuga în vârful dealului. Micul Sandu poza lumea cu un ditamai Canon, Oliver&Co pregăteau nişte creveţi irezistibili pe marginea unor pahare, în frapiere îngheţa un Rosé de Ştirbey, eu pozam fluturi în iarbă şi păpădii pe fundalul viilor. Festinul era gata să reînceapă. Am fost alintaţi cu caviar, icre de somon şi ştiucă, asociate cu spumante intens comentate (Blanc de Blancs Grand Cru brut 2004, Hervé Dubois; Rosé "Terres Rouge" brut 2004, Jacquesson; Grand Cru "Cuvee 1670" brut 2002; brut nature 2000, Turo d'en Mota). Oliver s-a apucat să prăjească dorade pe grătar, având de gând să le asorteze cu orez sălbatic cu coajă de lămâie, ca să deschidă apoi nişte Chardonnay-uri absolut diferite şi absolut superbe (Chardonnay "unwooded" 2006, Cape Vale; Chardonnay "Reserve" 2006, Vergelegen; Clos du Cromin 2000, Moillard; Puligny-Montrachet 1er Cru 1992, Louis Latour) de pe trei continente: Australia, Africa şi... Franţa. Nu mă îndoiesc că veţi fi de acord cu mine că Franţa reprezintă un adevărat continent al vinului, în genere, şi al Chardonnay-ului, în speţă. În iarbă, avea loc festinul paralel cu rămăşite de dorade al câinilor casei. Între atâtea vinuri mari ni se mai pregătise ceva extrem de apetisant: muşchi de vită cu piure de cartofi cu rozmarin, în sos de vin roşu cu ciocolată neagră. Apoi a trebuit să degustăm câte ceva din Franţa anului 1995 cu ajutorul a patru vinuri vechi şi totuşi atât de adolescente (Beaune, Maillard; 5ième cru classé, Lynch-Moussas; Châteauneuf-du-Pape, Paul Jaboulet Ainé; Hermitage "La Sizeranne).

Duduile degustării au avut grijă să fotografieze din toate unghiurile posibile sticlele nobile, negrii mititei şi canini de Drăgăşani dormeau la umbră în jurul lui Isă, câinele cramei bancare vecine. Eu m-am mulţumit să plagiez aranjamentul foto cu vin şi trandafir galben al unei colege de masă şi de breaslă. Când a venit în sfârşit rândul celor patru Barolo pregătite de Oliver (Barolo Bricat "La Gramolere" 1996, Manzone; Barolo "Ciabot Mentin Ginestra" 1988, Domenico Clerico; Barolo Riserva 1975, Borgogno; Barolo 1964, Robba), mi-am găsit cu greu cuvintele pe foaia de degustare. Şi asta fiindcă erau minunat de proaspete, chiar dacă se născuseră în patru decade din mileniul trecut. Un foie gras cu jeleu de gutui şi reducţie de suc de struguri cu mentă a încheiat ospăţul, alături de un dulce şi nemţesc Riesling din '92 (Riesling Beerenauslese, Hans Lang), ambrozia finală. Ne-am jucat iar la lumina lămpaşelor, cu sticle de Barolo, am pozat umbre de ulcioare, scoici şi pahare, iar la sfârşit, în mod bizar, după o zi întreagă de răsfăţ culinar şi oenologic, am simţit că o pot lua pe loc de la capăt!
A treia zi, ca tacâmul să fie complet, am fost invitaţi la masă la Crama Ştirbey. Gazdele iar s-au întrecut pe sine, vinul a curs din belşug, am avut şi piept de raţă cu o salată incredibilă şi o tartă irezistibilă cu afine, iar Oliver a avut grijă să ne delecteze cu muzică de Vivaldi. Mi-am dat seama că întâmplările celor trei zile au avut ele însele ceva muzical, simfonic, iar dirijorul a avut grijă să păstreze măsura şi ritmul, interpretând pentru publicul care am fost o capodoperă scrisă pentru papile, oenolog şi orchestră. Apoi am părăsit locul cu baxuri în portbagaj, am tăiat iar Oltenia în două, nevoiţi să revedem Strehaia şi armata de poliţişti cu radare înşiraţi inutil din doi în doi kilometri, răsuflând uşuraţi când am dat în sfârşit de Dunăre. O cină cu şalău şi vin alb la Taverna Sârbului a încheiat aventura oeno-gastronomică din ultimul weekend. Pe următoarea o aşteptăm cu toţii cu sufletul la gură şi cu un vag gust de Barolo din '64 pe papilele amintirii.

Galerie foto: Bunătăţi, Cluuuuj, Making of, Micul Sandu, Negri de Drăgăşani, Oliver&Raluca, Ştirbey, Taverna Sârbului, Vario

joi, 5 iulie 2012

Miracol, La Cetate. La Cetatea Ada-Kaleh, de pe insula Şimian

De câteva zile urmăresc obsesiv vechi fotografii cu ceea ce a fost cândva Ada-Kaleh, paradisul pierdut. Le derulez de nenumărate ori, le cercetez învechirea, zgârieturile, le adulmec parfumul oriental. În urmă cu vreo nouă ani, pe când lucram la un săptămânal timişorean, am editat un material despre insula Ada-Kaleh realizat de colegii mei Petrina Calabalic şi Adrian Pîclişan, doi dintre cei mai buni profesionişti cu care am lucrat în presa tipărită într-o carieră de 22 de ani. Atunci, în 2003, ei au reconstituit, cu ajutorul a două foste locuitoare pe care le-au găsit în Drobeta Turnu Severin, povestea insulei scufundate în schimbul realizării hidrocentralei de la Porţile de Fier. Şi tot atunci au ajuns cu o şalupă a grănicerilor pe insula Şimian, locul pe care a fost strămutată o parte din cetatea înghiţită de apele Dunării. Sefide Popescu, al cărei prenume înseamnă "Credincioasa", şi Anife Rumane Nazme, al cărei prenume semnifică "Suflet", şi-au amintit totul despre Ada-Kaleh. "Acolo a fost o bucăţică de paradis. În rai nu poate fi altfel decât pe Ada-Kaleh", aceasta a fost una dintre cele mai frumoase declaraţii cu care m-am întâlnit într-o carieră de jurnalist.
Pornind de la istoria aceste miniAtlantide otomane, acoperite acum de apele Dunării, în iunie 2012 ne-am gândit să refacem traseul colegilor de presă, acostând pe insula Şimian. De data aceasta însă am făcut-o nu neapărat profesional, ci de plăcere, de plăcerea reconstituirii, luând cu noi şi câteva sticle de vin de la Crama Oprişor, situată în apropiere. Sub pretextul unei înghiţituri inspirate de vin, ne-am gândit că un flashtasting printre ruinele cetăţii strămutate de pe Ada-Kaleh pe această insulă situată la vreo 20 de kilometri în aval ar fi cel mai potrivit prilej de a reconstitui, aici şi pe site-ul cdvin.ro, istoria acestui punct nodal de la graniţa dintre Occident şi Orient.
În rezumat, după o călătorie de câteva ore între Mureş şi Cerna, între frontierele Banatului istoric, o provincie presărată cu oasele habsburgilor şi ale turcilor care s-au tot luptat sute de ani pentru ea, am ajuns la Crama Oprişor. A fost o ieşire superbă, cu degustări la sticlă şi baric, cu cai în iarbă, cu apus de soare în vie şi păpădii lângă un pahar cu vin. Apoi am luat-o încet către comuna Şimian, căutând cu ajutorul şi cu aprobarea poliţiei de frontieră un debarcader şi o barcă încăpătoare care să ne ducă pe insulă. În localitate, surpriză: nimeni nu ştie de existenţa altui debarcader decât acela din Turnu Severin. După un telefon bine ţintit, aflăm că barcagiii sunt totuşi de găsit la pensiunea Dunărea. I-am aflat la umbră, servind o bere, puţin sceptici faţă de noii veniţi care eram. "Eu vă duc, dar e plin de şerpi acolo, e bine dacă aveţi bocanci sau cizme", ne-a zis unul dintre ei. Exact asta ne spusese şi amabilul purtător de cuvânt al poliţiei de frontieră, aşa că oricum venisem dotaţi şi gata să înfruntăm îngrozitoarele reptile ce ne-ar fi pândit la rădăcina zidurilor strămutatei cetăţi habsburgice locuite cândva de turci şi stăpânite de români. Aşa că ne-am suit cu toţii în barcă, doi luntraşi şi patru vestici, cu aparatele foto de gât. Luntraşul Petre a vâslit uşor mai întâi pentru a se îndepărta de zona cu plante de apă, pornind apoi motorul. După câteva minute ne-am apropiat de insulă, zărindu-i zidurile, bastioanele, turnurile de pază, înecate într-o vegetaţie aproape luxuriantă. Un fel de Angkor al Dunării. Ceea ce a fost cândva un loc de acostare e astăzi o ruină. Rădăcinile arborilor au crescut peste dale şi prin dale, făcând foarte dificilă debarcarea. Pivnicera s-a descurcat totuşi de minune, înfruntând alături de restul trupei terenul accidentat, căldura toridă şi presupusele pericole târâtoare. Buruieni cât omul, duzi şi sălcii şi plopi, asta am găsit pe insulă. Şi cochilii de melci albi pe solul uscat, mirosind a caniculă de iunie. Barcagiii noştri veniseră în şlapi, noi năduşeam încălţaţi în bocanci de munte şi cizme de gumă. Dan ţinea într-o mână o sticlă de Rosé Măiastru iar în cealaltă un Miraculos Merlot La Cetate. De fapt, singurul şarpe de pe Şimian l-am găsit nu printre cărămizile cetăţii teleportate aici, ci pe eticheta acelui vin de la Oprişor.
Am explorat interioarele răcoroase, bastioanele nesfârşite din care cresc astăzi arbori de tot felul şi chiar smochini întâmplători, am parcurs această investiţie colosală a statului comunist de care s-a ales praful în cele din urmă. Porţile Ada-Kaleh-ului au fost demontate şi remontate piatră cu piatră, după o numerotare încă vizibilă. Mihai, IT-istul somelier al grupului, fotografia tot, tot, tot, suind şi coborând trepte în viteză, entuziast, atent, turist exotic în acest loc extraordinar, de care foarte puţină lume a auzit şi pe care şi mai puţină lume l-a colindat vreodată.


Interioarele au ceva magic, îţi oferă parcă o multiplicare la infinit a arcadelor şi bolţilor. Prin golurile arcuite vezi tabloul sălbatic al vegetaţiei crescute în decenii de părăsire. Ici şi colo câte o fereastră cu perspectivă albastră prin care se zăresc fluviul şi turnurile unei termocentrale. Şi vinul nostru de la Oprişor, amplasat într-un joc de lumini şi umbre cu care, poate, nu ne vom mai întâlni niciodată.
Ghizii noştri deapănă amintiri cu camioane şi puşcăriaşi care au reconstruit aceste bastioane întinse pe kilometri, cu cimitirul de pe Ada-Kaleh strămutat aici într-o groapă comună. Un elicopter al Poliţiei de Frontieră survolează o vreme insula, asigurându-se că turiştii cu sticle de vin în mână au ajuns cu bine acolo şi că nu fac prostii. Urcăm pe nişte scări interioare care duc deasupra zidurilor cetăţii, acolo unde ni se deschide o privelişte extraordinară. Barcagiul Petre ne duce apoi către o aripă a cetăţii în care a funcţionat o vreme o cârciumă. Ne arată cablurile de curent şi locul unde s-a aflat cândva barul.
O cetate a melancoliei, cu plopi fără soţ şi vegetaţie lacomă, care înghite totul. Un loc fără suflet omenesc, o încercare inutilă de deportare a rădăcinilor unui mic popor dunărean care număra şase sute de fiinţe. E timpul să ne întoarcem. Dan alunecă pe dalele umede şi se răneşte la o mână. Unul dintre barcagii udă metalul fierbinte al bărcii cu apă luată cu şapca din Dunăre. Suim în barcă şi dăm ocol insulei, cu ochii la malul sârbesc pe care aflăm că se găseşte un local foarte căutat de toată lumea de pe cele două maluri ale fluviului: Mama Leone. Din când în când tulburăm liniştea vreunei egrete, stârnind-o în zbor peste această lume cu miros de apă şi mâl.
Până la urmă, flashtasting-ul nu l-am mai făcut noi, ci barcagiul hâtru cu şapcă, acela care a avut grijă să răcească Măiastrul în apele Dunării şi să ducă din când în când la gură Miracolul cu şarpe pe etichetă.
Ne-au adus în siguranţă pe mal, printre bâtlanii bidoanelor şi undiţele pescarilor ghinionişti. Apoi am luat masa pe terasa pensiunii Dunărea, al cărei meniu conţinea pe una din pagini şi povestea insulei Ada-Kaleh. Cuvintele de la sfârşit, "A fost un paradis", ne-au urmărit tot drumul de întoarcere către casă. Poate de aceea am încercat, în câteva cuvinte, printr-un Miracol de la Oprişorul de lângă Maglavit, să animăm preţ de o clipă imaginea încremenită într-o ilustrată sepia a micii Atlantide înghiţite în urmă cu 41 de ani de apele Dunării.

Galerie foto
Povestea insulei Ada-Kaleh