marți, 20 iulie 2021

Câteva zile, nopți, seri și dimineți, ca între timișoreni arădeni, la Cracovia (II)

 

Ultima călătorie fabuloasă a micului nostru grup de degustători de vinuri și de lume, neautorizați, s-a petrecut în urmă cu mai multe zile, de-a lungul a patru țări, dacă o punem la socoteală și pe a noastră. Am făcut-o în compania unui bun prieten, cu ajutorul căruia am vernisat în anii din urmă o mulțime de expoziții, dar și de degustări, în micul-mare târg al Aradului. 

Când părăsim Salina Wielicka și ajungem la lumină, ne revenim puțin după drumul de 3,5 km prin tuneluri și galerii de sare și ne întoarcem la Kraków. Avem de întâlnit un viitor prieten, dascăl la Academia de Arte din Cracovia, care ne-a dat întâlnire la un restaurant din centru. Bogdan Achimescu este cel mai bun companion pe care ți l-ai putea dori, asta în general, iar dacă vizitezi Cracovia, în special. Dacă mai punem la socoteală faptul că este și timișorean, dintr-odată întâlnirea devine una absolut specială. Căci noi, timișorenii, vorbim aceeași limbă, ușor diferită de cea oficială, înțelegem aceleași bancuri și avem aceleași mândrii și frustrări. Cu Bogdan poți vorbi de cartierul Fabric și de malurile Begheiului, de revoluția de la 1989, are o fină ironie continuă atunci când povestește. 

E genul de concitadin cetățean universal care ar înțelege acel banc-întrebare din timpul lui Ceaușescu care sună așa: Care-i cea mai mare dorință a românilor? Și răspunsul: A doua-i să se-ntoarcă Belodedici... Ne-a chemat la Restauracja Cechowa Kraków, un local despre care spune că a rămas neschimbat din anii ’60. El însuși a vizitat întâia oară Cracovia în 1968, pe când avea... trei ani. Am servit niște feluri tradiționale și o excelentă votcă, în timp ce depănam amintiri timișorene.  Apoi ghidul nostru universitar ne-a luat la pas și ne-a prezentat vechiul oraș, cu zidurile sale transformate într-un inel de parcuri, cu al său cartier evreiesc, cu a sa Piață Centrală. 

Bogdan Achimescu știe istoria multor clădiri, este un timișorean cracovian cu care ai putea discuta la nesfârșit și mai ales pe care l-ai putea asculta la nesfârșit. Cu ajutorul lui, am parcurs vreo 12 kilometri și multe secole de istorie prin fosta capitală regală, de-a lungul Vistulei și departe de ea, cu gândul la Holocaust și deportări, la războaie și împărțiri, la dușmanul de când lumea al țărilor noastre. Tot el ne-a oferit o altă viziune asupra celebrului film Lista lui Schindler, peliculă realizată și pe străzile Cracoviei în urmă cu aproape 30 de ani. Chiar dacă ne-am amintit mai greu numele regizorului, înainte sau după experiența cu bere și vin (la Stara Zajezdnia, într-un fost depou, și la wino barul Czarna Owca), Bogdan își aduce bine aminte că sediul Gestapoului – cel real și cel din film – era de fapt sediul căminului său studențesc la începutul anilor 90 și că îi era foarte greu să iasă în oraș din clădirea împânzită cu zvastici, pe lângă hitlerișți cu arme automate, pe lângă Panzere și alte accesorii oarecum neverosimile. Printre figuranți se numărau foarte mulți colegi de-ai săi, așa că pentru el vizionarea filmului suferă oarecum la capitolul emoțional. Dacă mai punem la socoteală și vreo ieșire forțată ori fortuită a câte unui student din căminul Gestapoului, încălțat în clăpari și dotat cu schiuri roșii, pentru treburi foarte actuale, în vreme ce echipa cinematografică se chinuia să filmeze o scenă tragică, emoția cinefilă are și mai mult de suferit.  

Dincolo de întâmplarea studențească, apucăm să vorbim de marea suferință ascunsă cândva de aceste ziduri și clădiri îngrijite. Prilej să vizităm fostul cartier evreiesc, cu granițele sale bine demarcate, să facem politică, să aflăm de ultima mare acțiune antisemită poloneză - deportarea din 68, să vorbim de scandaluri politice și religioase, de păcatele Bisericii, de statui acoperite de rușine, de politicieni incompetenți, de corupția pe care se clădește întreaga prosperitate aparentă a societății poloneze. Ne-am întors acasă pe malurile Vistulei, după o zi și o noapte în care am parcurs 15-16 km kilometri pe sub pământ în Wieliczka și pe deasupra în Cracovia, însoțiți de un timișorean care ne-a făcut să nu părem rătăciți în traducere. Am vorbit și de Proclamația de la Timișoara și de cum a ajuns Bogdan traducător de polonă în Piața Operei, după ce un polonez care se nimerise întâmplător prin preajmă fusese confundat cu un membru al Solidarității... Într-un fel, am vorbit mereu de istoria confuză și despre confuziile istoriei, privite cu ochi lucid de dascăl ori de călător, persoane cu care aceeași istorie pare că ar avea încă o nesfârșită răbdare.

Duminică, nu aveam cum să ne trezim dis-de-dimineață după lunga plimbare de noapte. Ne aștepta momentul culminant al călătoriei, expoziția de la Muzeul Manggha, la care avea să participe și Bogdan Achimescu însoțit de soție. A fost așa de multă lume și atât de bine organizat totul, că ne simțim geloși și ne dorim asemenea evenimente și prin părțile noastre, în foarte micile și extrem de micile Viene numite Arad și Timișoara. Gazdele noastre ne-au oferit o masă cu specific japonez, care a inclus o supă de alge, găluște Gyoza, somon în sos teriyaki și multe altele pe care un umil mânuitor de furculiță ca mine nu se încumetă să le enumere, din pură ignoranță. Un Master of Tea rus ne-a încântat cu un ceai dens, rafinat, preparat după toate rigorile artei orientale. Am adăugat la acest ceremonial și vinurile noastre românești, servite participanților: Rosé-ul din Busuioacă de Bohotin 2020 și Feteasca Neagră 2018 marca Valahorum. Despre expoziție, cu ochi de profan, am putut observa perfecta punere în lumină a lucrărilor artistului japonez Ohara Koson, în felul lor haiku-uri ale stampei. O delicatețe redată în desene de mici dimensiuni, iluminate optim în încăperile aparent labirintice ale muzeului. Cu aceeași sensibilitate profană, am putut observa detaliile fiecărei lucrări, Vulpea dansând, Gâștele în lumina Lunii, Vulturul în ploaie, Sfrânciocul privind un păianjen, Rândunicile și albina,  Muntele Fuji înzăpezit. Poate nu atât de bine precum copilul din brațele tatălui, venit în prima lui mare aventură transfrontalieră de la multe sute de kilometri, pentru a vizita o mină de sare, un oraș regal și o expoziție de artă niponă...

De la muzeu, am tăiat-o direct spre Castelul Wawel, atrași ca de un magnet medieval cocoțat pe un deal deasupra Vistulei. Castelul, o bijuterie gotică dominând întreaga Cracovie, a fost clădit începând cu veacul al XIV-lea de regele Cazimir cel Mare. Îl vizităm la pas, alături de Zoli, Raluca și curajosul Elihu, pe umerii tatălui său. Acest loc în care sunt înmormântați regii polonezi ascunde o legendă de care amintesc o mulțime de suveniruri de pluș pe care le găsim pe la toate chioșcurile orașului. Se spune că regele Krak, fondatorul orașului, a avut de furcă cu un dragon care își avea bârlogul la baza dealului pe care e construit castelul. După ce balaurul a devorat o mulțime de fete și de cavaleri, lăsându-i o singură fiică regelui, acesta din urmă i-a promis regatul și mâna fetei sale celui care avea să ucidă dragonul. Se pare că un cizmar isteț, pe nume Skuba, a găsit soluția, momindu-l pe balaur cu un miel umplut cu sulf. După ce a înghițit mielul cu totul, dragonul dealului Wawel a acuzat o oarecare indigestie, sorbind mai bine de jumătate din apa fluviului Vistula și explodând apoi ca un imens foc de artificii. Astăzi, regăsim drept suveniruri cracoviene niște dragoni simpatici, dar și unul înspăimântător, o sculptură a artistului Bronisław Chromy, care sloboade foc pe nări și dă fiori trecătorilor de toate vârstele. 

După programul dens al ultimelor zile, am zis să ne petrecem seara în mod gourmet. Cum unii renunțaseră, capotaseră, se retrăseseră în bârlogul hotelier, am pășit iar prin Old Town în căutarea unui restaurant apreciat. Am făcut-o în doi, eu și Dani, tată și fiu, alegând Pod Aniołami, un local de pe strada Grodzka, care oferă un meniu și vinuri de top. Un spumant polonez, o bunătate de rață gătită altfel decât știm, un vin de Rioja, o priveliște cu calești și biserici centenare ne-au transportat în al nouălea cer în ultima noastră seară cracoviană. 

Cea din urmă zi în Kraków pare de luni și ne oferă gustul amar al plecării. Avem cumva senzația că suntem de aici și că de fapt plecăm într-o altă vacanță, nu neapărat dorită. Ambuteiajele nu ne lasă să părăsim Cracovia, alimentăm la ultima benzinărie din Polonia, unde chiar rătăcim în traducere, ca să aflăm de fapt că totul e în regulă în privința plății. Slovacia vine ca o Vale a Jiului, nimic de povestit, până hotărâm să luăm masa în Banská Bystrica. Se lasă cu înghețată, după ce GPS-ul ne rătăcește și nu găsim gangul care ne duce din orașul comunist, industrial, în centrul oarecum chezaro-crăiesc, care seamănă cu orașele de pe la noi, din Transilvania, cu cele clădite în ultimele două-trei secole. Un obelisc ce poartă emblema comunistă cu seceră și ciocan amintește de sacrificiul soldaților români care au eliberat în al doilea război mondial această parte de lume. După aproape 70 de ani, realizăm că sacrificul lor a fost imens, însă eliberarea s-a dovedit relativă, probabil că o trăim abia acum. Ca urmași ai celor care au murit într-un război inevitabil dar stupid, care a transformat jumătate de Europă într-un lagăr comunist vreme de jumătate de veac....Reštaurácia u Richtára ne oferă ceva de mâncare și ceva bere, apoi o luăm din loc, amintindu-ne că am prins prea multe asfaltări pe drum, ba și o tăiere intempestivă de copac periculos. Din păcate, nu mai apucăm să degustăm ceva prin draga Ungarie culinară, conducem întins până la Arad cu sentimentul că locul în care trebuie să ne întoarcem negreșit, drept călători, studenți ori gură-cască, rămâne Cracovia.



Galerie foto: Banská Bystrica, Capitala regală, Cracovia by night, Expo Ohara KosonPe drum, Salina Wieliczka, Vario, Wawel

 

miercuri, 14 iulie 2021

Câteva zile, nopți, seri și dimineți, ca între timișoreni arădeni, la Cracovia (I)


Ultima călătorie fabuloasă a micului nostru grup de degustători de vinuri și de lume, neautorizați, s-a petrecut în urmă cu mai multe zile, de-a lungul a patru țări, dacă o punem la socoteală și pe a noastră. Am făcut-o în compania unui bun prieten, cu ajutorul căruia am vernisat în anii din urmă o mulțime de expoziții, dar și de degustări, în micul-mare târg al Aradului. 

Ionu, prietenul nostru curator, ne-a oferit ocazia să promovăm vinul românesc într-o fostă capitală a Poloniei, Cracovia, cu ajutorul unei expoziții de artă japoneză, artă al cărui promotor el însuși este de multă vreme. Ioan Paul Colta, curator și restaurator, colecționar și dascăl, doctor în artă niponă, duce mai departe moștenirea culturală și spirituală  a lui Adrian Ciceu, muzician și colecționar de artă, unul din marii oameni care au pășit în dormitorul bunicii. De data aceasta, expoziția itinerantă a colecțiilor Ciceu a cuprins o prezentare de stampe japoneze la Muzeul Manggha din Cracovia, instituție culturală de care se leagă numele fondatorului – scriitorul Feliks Jasieński, alias Manghha, dar și al regizorului Andrzej Wajda, cel care a ales locul pe care avea să fie clădit muzeul.

Așadar, o expoziție românească de artă japoneză organizată în capitala de altădată a regilor polonezi, în compania vinurilor românești ale Cramei Valahorum. Cum să nu sari atunci în mașină, într-o vineri, cu produsul ăsta cultural în baxuri, și să nu te duci fuga-fuguța, pe la Nădlac și prin Ungaria, pe la Lajosmizse și Vác și prin toată Slovacia, iar mai apoi prin sudul Poloniei, până într-unul din cei mai nobile orașe ale Europei? Ba dacă stăm să ne gândim bine, dacă făceam drumul ăsta în urmă cu vreo 75 de ani, pe când România avea graniță directă cu Polonia și pe când „gangsterul” Churchill, după cum îl numise generalul Sikorski, încă nu avea treabă cu împărțirea pe un șervețel a țărilor astea din Est, poate ajungeam ceva mai repede...


Oricum ar fi, Ungaria rămâne dragostea noastră culinară, cu al său restaurant de la Lajosmizse, cu zupa de tăieței și papricașul de vițel. Am ajuns acolo după ce am trecut granița româno-maghiară fără să ne întrebe nimeni de certificatele verzi și de codurile de bare pe care ne-am stresat să le obținem în săptămânile din urmă. Apoi am trecut în Slovacia, o graniță pustie unde se schimbă doar limbile și atât, alte reclame, alte peisaje. Seamănă pe alocuri cu Valea Jiului mica țară ruptă din Cehoslovacia, deși avea în 2016 cea mai mare producție de automobile pe cap de locuitor din lume și deși are PIB-ul per capita cu 50% mai mare decât cel al României. În Polonia se schimbă lucrurile, vezi îngrijire și o plăcută relaxare, pe care nu o regăsești neapărat la multe popoare care fac parte din marele grup slav.

Cracovia ne-a întâmpinat cu aglomerație iar GPS-ul avea ce avea și ne tot scotea de pe drumul cu două benzi pe sens pe unul care semăna cu o pistă de bicicletă. În cele din urmă, după opt ore și ceva de șofat propriu-zis, am ajuns la Hotel Ibis Centru, ne-am cazat și am așteptat celălalt grup arădean, cealaltă mașină. Ionu ne-a recepționat, pe mine, pe Dan și pe Dani chiar la intrarea în parcarea abruptă, urmând să-i așteptăm pe Zoli, pe Raluca și pe micuțul Elihu, cel mai tânăr degustător neautorizat al clubului, plecați mai târziu din Arad. Seara am petrecut-o cu ochii la superbul Castel Wawel, la Vistula cu poduri luminate, la minunățiile din Piața Principală a orașului, prilej să servim niște găluște tradiționale la restaurantul lipit de Turnul Vechii Primării și să bem niște beri excelente. 

Piața Centrală a Cracoviei, Rynek Główny, considerată cea mai mare piață medievală de pe continentul european, se întinde pe aproape 4 hectare și este o splendoare urbană de care nu ai cum să nu-ți amintești mereu. Cu a sa Hală a Postăvarilor, cu Turnul Primăriei și mai ales cu Bazilica Sfânta Maria, marea piață a orașului stârnește uimire și admirație oricărui călător. Pentru mine, bazilica este unul dintre cele mai frumoase lucruri văzute vreodată, poate și din pricina celor două turle splendide. Deși istoria tragică a lăcașului gotic, presărată cu invazii, distrugeri și reconstruiri, nu consemnează aceste fapte, legenda spune că turnurile au dus la fratricid și sinucidere. Turlele ar fi fost concepute de doi frați arhitecți, realizatorul turnului mai mic omorându-și din invidie fratele, creatorul turnului mai mare. Ulterior, din remușcare, fratele ucigaș și-ar fi luat viața aruncându-se de pe acoperișul lăcașului. Un cuțit simbolic, arma cu care ar fi fost săvârșit fratricidul, poate fi văzut astăzi atârnând pe unul din pereții Halei Postăvarilor.

O legendă mai veridică legată de Bazilica Sfânta Maria poate fi ascultată astăzi zilnic atât din turnul cel mai înalt, cât și la un post polonez de radio. Hejnal Mariacki este un semnal de trompetă interpretat de pompierii cracovieni pentru a comemora un eveniment întâmplat în anul 1241, când a avut loc invazia mongolă. Pompierul care a reușit atunci să-i avertizeze sonor pe locuitorii orașului a murit ucis de o săgeată mongolă care i-a străpuns gâtul.

Ne întoarcem pe jos, umblăm fericiți pe străzile acestui oraș ai cărui locuitori, eventual studenți, am vrea să fim cu toții. A doua zi, sâmbătă, dăm o fugă până la Muzeul Manggha pentru treburi administrative, apoi plecăm cu două mașini, la sugestia lui Zoli, la Salina Wieliczka, un sit din patrimoniul UNESCO. Un accident în lanț ne face drumul mai lung cu  vreo jumătate de oră, apoi stăm cuminți la coadă pentru bilete, luăm masa la un restaurant oarecare și iar stăm la coadă la intrarea în mină.

Salina Wieliczka, din orașelul omonim situat lângă Cracovia, e un loc fabulos, care oferă o adevărată călătorie spre centrul Pământului prin tunelele sale de sare. Și chiar dacă nu ajungem chiar în centru, ci doar la 130 de metri în jos, această minune a lumii creată cu multă trudă și suferință în cele aproape șapte veacuri de exploatare (mina datează din secolul al XIII-lea) oferă nu doar efortul unei coborâri continue, ci și un prilej de introspecție. Sarea exportată de-a lungul veacurilor a adus Coroanei poloneze o treime din bogățiile acumulate. Truditorii din salină au scos până acum din adâncul pământului zeci de milioane de metri cubi de sare, săpând galerii până la adâncimea de peste 300 de metri, care se întind pe aproape 300 de kilometri. Asemenea Peșterii Postojna din Slovenia, mina de sare de la Wieliczka a fost dotată cu un trenuleț la sfârșitul secolului al XIX-lea cu ocazia vizitei împăratului Franz Josef. Vizitatorul entuziast de toate vârstele (ale noastre au fost cuprinse între un an jumate și cincizeci de ani și un pic) găsește aici o adevărată catedrală sculptată de mineri, mai multe capele, o mulțime de statui cu personalități din sfera laică ori din cea religioasă (Nicolaus Copernic, Johann Wolfgang von Goethe și Papa Ioan Paul al II-lea sunt doar câțiva dintre marii vizitatori deveniți... stane de sare), ba și un dragon amenințător, ascuns după imenșii piloni de lemn. Dan a găsit și un dinozaur mititel, numai bun de ședință foto în semiobscuritate. Vizitată de peste 1,8 milioane de oameni în anul 2019, această salină aflată încă în exploatare aduce probabil mai mulți bani din turism decât din activitatea în sine și este, precum Peștera Postojna din Slovenia, un loc obligatoriu de văzut pentru călătorul împătimit.

Galerie foto: Banská Bystrica, Capitala regală, Cracovia by night, Expo Ohara KosonPe drum, Salina Wieliczka, Vario, Wawel