duminică, 27 mai 2012

Flashtasting la botul calului


E curios câte fiinţe şi lucruri pot să încapă într-un pahar cu vin. Ca să nu mai punem la socoteală şi aromele catalogate pe care specialiştii le descoperă cu tot dinadinsul şi le scriu pe etichetă, să nu murim proşti.
Zilele trecute, mânaţi de acelaşi spirit ludic, am zis să ne strecurăm iarăşi, cu vinul după noi, într-un loc special, cu fiinţe speciale. Am dus vinul între cai, într-un paradis periurban despre a cărui existenţă n-ai bănui nimic. Nici nu am avut nevoie de vreo introducere pentru a-i explica stăpânului locului de ce naiba ne aflăm acolo, cu un rucsac plin de pahare, cu două sticle de Millenium roşu în buzunare şi cu aparatele foto de gât. A-nţeles jocul din prima: "Voi vreţi să asociaţi nobleţea calului cu nobleţea vinului".
Ne aflăm la vreo 18 kilometri de Arad, într-un sat liniştit în care nu auzi zgomot de motoare, ci doar ţârâit de greieri şi concert de broaşte în bălţile de mai. Un tânăr entuziast şi pasionat de echitaţie şi-a cumpărat o proprietate de 6.000 de metri pătraţi pe care a construit un mic grajd modern şi şi-a amenajat un teren de antrenament şi un ţarc pentru cai. Îl ajută un prieten, instructor de călărie, aşa încât pe-aici toate lucrurile - antrenamentul, îngrijirea cailor, gesturile - se întâmplă absolut profesional. Cu tot aspectul modern al locului, al construcţiei, nu poţi să nu simţi legătura milenară, aproape atemporală, dintre om şi cal. Mileniu după mileniu, Millenium după Millenium, cal şi călăreţ, cu sau fără şa, au străbătut lumea în căutarea norocului şi a aventurii, pe căi fizice ori spirituale, până în clipele prezentului, în care noi, cinci vestici rătăcitori, încercăm să oglindim, în cercul roşu al suprafeţei vinului, întreaga istorie ecvestră a lumii.
Am vorbit puţin despre rasele din care fac parte cei cinci cai îngrijiţi acolo, patru fiind cai de sport româneşti, proveniţi din pursânge englez, iar al cincilea fiind o iapă lipiţană. Le-am spus pe nume, i-am atins, am comunicat palpabil, cu gândul la filmul Avatar dar şi la caii cuminţi de la căruţa bunicilor, salvaţi iluzoriu de ruşi şi de toate relele industrializării lumii. Otac şi Ornament, Lina, Mary (sau Meri?) şi Freia, cai superbi, cu priviri inteligente, îngrijiţi până la strălucire, în ochii cărora ne vedem chipurile umane cu aparate foto de gât şi pahare în săculeţ.
Stăpânii cailor, Ewald şi Adi, îşi văd de ale lor, de echiparea bidiviilor preferaţi, păşind apoi hotărâţi, cu hăţul în mână, pe terenul cu nisip. Noi privim spectacolul de sus, de pe terasa încă neterminată a grajdului, în zgomotul discret al deschiderii unei sticle. Millenium roşu Terra Romana de la SERVE străluceşte în soarele înserării, asemenea cailor splendizi pe care instructorii i-au scos la treabă. Cizme de piele pentru stăpâni, apărători de glezne pentru cai, cască şi mănuşi, cravaşă, şa şi scări, toate impecabile, detalii surprinse cu aparatul de fotografiat. Şi pahare de vin în nisip, răspândind arome îndepărtate, de Dealu Mare. Otac şi Ornament, căruia stăpânul şi îngrijitorul îi mai spun Riciu, îşi fac încălzirea de-a lungul dreptunghiului cu nisip în care ultima ploaie a lăsat urme vizibile. Fotografiem din toate poziţiile graţia strunită a cailor, ţinuta ecvestră a stăpânilor, stropii de nisip aruncaţi în aer, călăreţul fără cap din colţul patruterului.

După douăzeci de minute de încălzire, e timpul ca Silviu să-şi exerseze cunoştinţele de echitaţie. Îl primeşte pe Ornament şi sare în şa, greoi şi blând, mirosind a veterinar stăpân pe sine şi totuşi atât de plin de odorile şi chiar ororile trecutului său profesional. Probabil că şi calul simte asta, binele dureros pe care-l face Silviu animalelor, de aceea dă şi el dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine, ducând noul călăreţ la plimbare pe nisip. Nu-i displace nici gestul turnării vinului în pahar, e un test suprem: oenologul a creat ceva valabil , dacă nu tocmai şi pe placul calului, măcar în stare să fie tolerat şi de cel mai nobil animal. Nobleţea la nobleţe trage, ar zice un critic entuziast, parafrazându-l pe stăpânul locului.
Aşadar Silviu se descurcă foarte bine şi cu vinul, şi cu calul. Noi ne prostim pe margine, consumând memoria digitală a aparatelor foto ori interpretând la cravaşă o piesă scrisă special pentru Terra Romana, manej şi orchestră. "Concertul" continuă în mod plăcut în vreme ce soarele apune undeva în spatele caselor de peste drum. La urmă urcă şi Dan în şa, prin grija lui Ewald, care face pentru el un tur de onoare, final. Calul s-a plictisit deja, Dan salută cu casca iar noi hohotim. E timpul ducerii cailor în grajd, e vremea ritualului spălării. Cărăm câte o şa, câte o cască ori cravaşă la locul lor, iar caii au spumă pe crupă şi privirile umede.
E plăcut să torni acum vinul în pahare şi să-i cauţi aromele. Miroase a cal de rasă şi a vin de rasă, vorbim de toate. De soarta cailor premium şi a vinurilor premium într-o lume care nu şi-a revenit pe deplin după ieşirea din peştera comunismului. Arădenilor de aici le plac timişorenii, au altă mentalitate, zic ei, chiar dacă nu sunt foarte îndepărtaţi geografic. Le plac bănăţenii, Timişoara, grija diferită faţă de cai a celor din capitala Banatului. Se plâng de costuri, de grijile întreţinerii unor asemenea exemplare superbe, dar mai ales de dezinteresul oamenilor faţă de sportul şi arta nobilă a echitaţiei. Silviu împarte sfaturi veterinare şi hotărăşte pe loc că o să-şi cumpere un cal, unul mai blând, numai bun de învăţat călăria. Îl va ţine aici, contra cost şi in când în când va da o fugă pentru relaxare ecvestră. Ne gândim să venim şi noi, iar pe călăreţi să-i invităm în clubul nostru, pentru descoperirea vinurilor de rasă pe care urmează să le îmblânzim împreună în următorul mileniu sau chiar Millenium de pasiune comună.

Galerie foto

joi, 17 mai 2012

În peşteră, la un pahar de Millenium Alb, cu ielele, cu gnomii şi cu hobbitul Bilbo Baggins


Mai ţineţi minte cărţile şi ilustraţiile copilăriei, vechile basme publicate în tiraje enorme, pentru toţi cei mari şi toţi cei mici şi chiar pentru nenăscuţii cetăţeni fericiţi ai RSR? Preferata mea era O poveste cu un hobbit, cartea lui Tolkien apărută în 1975 la Editura Ion Creangă. O citisem de vreo douăzeci de ori, era plină de firimiturile nenumăratelor colţuri de franzelă pe care le-am ronţăit bibliofil, de ceara lumânărilor anilor '80, de amprentele mele de cititor fanatic.
Hobbitul, Bilbo Baggins, m-a inspirat fără îndoială în ultima mea aventură oenologică. Doar că prietenii mei nu sunt pitici ori vrăjitori, pe nume Oin, Gloin, Bifur, Bofur, Bombur, Fili, Kili, Balin, Dwalin, Ori, Nori, Dori, Thorin Scut-de-Stejar şi Gandalf, ci sunt doar nişte degustători neautorizaţi cărora obişnuiesc să le spun: Dan, Adina, Mariana, (Terra) Romana, Silviu, Mihai, Andrea şi Imi. Chiar dacă iubim vinul (sau poate tocmai de aceea), am rămas cu toţii nişte copii. Ne place să ne aventurăm în tot felul de locuri despre care nici n-ai bănui că există. Ne comportăm ca nişte gnomi ori elfi, căutăm misterul spaţiilor aproape inaccesibile. Aşa că vi se va părea cât se poate de firesc faptul că am pus la cale un flashtasting de juma' de oră într-o peşteră.
Vinul, un Millenium Alb Terra Romana 2011 de la SERVE, avea culoarea stalactitelor şi stalagmitelor încă necurse, încă neclădite cu răbdarea picăturilor căzute de-a lungul miilor de ani. Nu aveam însă cum să ne dăm seama de asta pe când urcam panta muntelui, urmând o săgeată mai mult imaginară, printre vaci, păstori şi ferigi, purtând într-un rucsac preţioasa încărcătură oenologică.
Un paznic-ghid cu căciulă de lână, puţin ştirb şi foarte simpatic, ne-a deschis poarta de la intrare nu prin descântece ori apăsare de rune, ci rotind o cheie în lacătul ruginit. Un frig pătrunzător, magic, cu miros de făpturi ancestrale, ne-a pătruns brusc în nări şi în oase. Aroma unui spaţiu umid, care există de când lumea, plin de oasele fiinţelor anistorice şi de migala Marelui Lucrător al Adâncurilor. De data aceasta n-am căutat, asemenea hobbitului, piticilor şi vrăjitorului din cartea lui Tolkien, vreo comoară păzită de zmeul Smaug, ci doar plăcerea ludică a deschiderii şi adulmecării vinului într-un loc atipic, ascuns, aproape interzis. Partea bună era că nu aveam nevoie de frapiere ori răcitoare, se ocupase natura de asta în acest frigider natural imens, setat sub 8 grade de la începutul lumii.
Privind la hăurile şi la găurile aparent nesfârşite care se deschideau la tot pasul, în timp ce înaintam legănând paharul şi aparatul foto, aplecat ori chircit, mă cuprinseră tot felul de gânduri. Mă aşteptam să întâlnesc oricând vreun pitic ori spiriduş rătăcit în lumea noastră, dacă nu cumva eu mă rătăcisem în lumea lor. Şi asta în cel mai bun caz, căci alungasem gândul că vreun trol ori poate Gollum ori Necromantul însuşi m-ar fi putut aştepta la cotitură după vreo stalagmită bine crescută.
Era misterios, era frumos, chiar şi vinul căpătase gustul incitant al acestei aventuri copilăreşti. În marea sală de ceremonii a peşterii, din care lipseau ori poate că nu-i observasem noi, regele şi curtenii adâncurilor, am închinat un pahar de Millenium Alb în sănătatea tuturor celor care nu îndrăznesc să se manifeste, să se prostească liber ca noi. A celor pierduţi în rutina zilnică, a prizonierilor ritmului comun al existenţei.
Am fost aşadar pentru o vreme în preajma ielelor, a elfilor şi a tuturor fiinţelor fermecate în a căror lume poţi pătrunde deschizând o uşă, o sticlă de vin ori pe amândouă deodată. Regret că n-am putut fotografia totul, conturul nevăzut al stăpânilor grotei, zâmbetul fiinţelor fără-de-nume care populează inima muntelui. De fiecare dată se întâmplă la fel, butonul nu declanşează, bliţul nu porneşte, dovezile rămân în urmă, ascunse pentru totdeauna în întuneric. Noi ne-am înşirat cuminţi, am luat calea de întoarcere în şir indian către lumina caldă de la capătul tunelului. Întreaga magie a pierit un pic mai încolo, paznicul închizând, o dată cu răsucitul cheii în broască, emoţia întregii întâmplări.
În soarele de mai, ne-am reluat starea firească, jucându-ne încă pe cărările muntelui. Dan zbura simbolic peste pini şi brazi, către o prăpastie mai mult decât imaginară. Mariana trăgea cu praştia în fiecare, ucigându-ne cu câte o floare de colţ. Afară era aproape vară şi ne-am trezit înconjuraţi de vaci şi de baci, de universul blând al vieţuitoarelor de la ţară. Aşa că am luat-o agale pe şosea, în acelaşi şir indian cu care străbătusem peştera. Se făcuse după-amiază, mai aveam doar un deget de vin în sticlă şi trebuia să tragem undeva, la o pensiune, la un han, la o casă de hobbit. Am făcut-o la Baia de Fier, departe de hobbiţi şi relativ aproape de Hobiţa, localitate de care ne-am amintit privind la uriaşul bărbos portretizat pe unul din pereţi. Pensiunea se numea ca şi prietena noastră, Andrea, doar că numele avea un "e" în plus. Era plină de flori, de căruţe, de spiritul rustic, cu miros de brad, al Subcarpaţilor. Pentru contrast, un fel de Saint-Bernard gigantic lenevea lângă o putină goală. În chioşcul umbros, în tihna plăcută a acestei îndepărtări rurale, ne aştepta o masă ca-n poveşti, servită în căni, farfurii şi străchini de Horezu. Ne-am jucat de toate: de-a tablele, de-a şahul fără piese, de-a tandreţea în iarbă, de-a marile vacanţe cu miros de verde crud.
După o călătorie de-o lună ce l-a purtat pe mai multe continente, multinaţionalul meu nepot Mihai şi-a permis să-şi relaxeze chipul în oglinda unui acvariu. Nişte ciobani ungureni ziceau din fluier un cântec de dragoste în eternitatea unei fotografii sepia.
Prin curte am mai găsit nostalgia excursiilor de altădată, şopruri cu miros de fân vechi, vacile cuminţi ale grajdului, SUV-ul luxos al stăpânului şi chiar un pui de pechinez, numai bun de pus, în joacă, pe genunchi. Apoi a trebuit să achităm nota de plată şi să ne dăm seama că am terminat vinul şi cuvintele, că trebuie s-o luăm către casă, către o casă situată 500 de kilometri mai încolo, la capătul peisajului familiar al Văii Mureşului. Ştiu sigur însă că undeva într-o peşteră subcarpatică, nişte gnomi şi nişte iele încă mai simţeau în nări aromele Millenium-ului alb, ameţeala plăcută a unui joc neaşteptat cu vinul şi cu oamenii. Plăcerea a fost şi de partea noastră...

Galerie foto

joi, 10 mai 2012

La Crama Ştirbey, cu biberonul şi cu mousse au chocolat printre baricuri

De câte ori iau drumul Cramei Ştirbey, şi de-acum chiar că pot spune asta apăsat, am senzaţia că nu fac o simplă călătorie geografică, spaţială, presărată cu denumiri şi indicatoare rutiere, ci că mă deplasez cumva şi în timp, în mod istoric şi social.
Amestecul acesta aristocratic, de vinuri şi flori, de instrumente muzicale şi garoafe la piept, de jazz şi viţă veche, mă cucereşte de fiecare dată, făcându-mă să înţeleg ce a pierdut România o dată cu venirea comunismului, dar şi ce poate avea din nou, dacă se va dovedi în stare să-şi restaureze sufletul.
Poate că nu pricepem cu toţii prea bine, dar de-acum suntem în stare să sărbătorim de 1 Mai o altfel de zi. La Ştirbey, ea este a Bunicii, dar pentru noi poate fi foarte bine a oricărui om drag din viaţa noastră. Şi nu facem asta din cauză că nu ne-ar plăcea munca ori că am munci mai puţin decât ceilalţi muritori. Nu. O facem din cauză că am încetat să mai fim doar o bucată pătrată de vinilin din marele portret al conducătorului iubit, o facem din cauză că ne-am regăsit individualitatea.
Despre sărbătoarea de anul acesta, în ajunul căreia ne-am permis, graţie unei invitaţii de nerefuzat, să tragem un chef la Via Sandu, se poate spune că a fost uşor diferită de cea din 2011. Mi-a făcut plăcere să stau iar la coadă în aşteptarea noilor vinuri pe care Oliver Bauer a avut grijă să le toarne tuturor în pahare. Ne-a întâmpinat din nou o organizare impecabilă, o ordine la fel de agreabilă precum cea a viilor din jur, lucrate pe nemţeşte, la filigran vegetal.
Mi-au plăcut foarte mult ţinuta amfitrionilor, pălăriile doamnelor, bufetul suedez ori mai degrabă princiar, ritmul cuminte, negrăbit, a tot ceea ce s-a petrecut acolo. Şi detaliile surprinse de ochiul aparatului foto. O fetiţă plimbându-se cu biberonul printre baricuri ori sorbind dintr-un pahar o apă delicioasă, cu reflexe aurii de Sauvignon Blanc Vitis Vetus. Caricaturile expuse, leneveala în iarbă a unui invitat anonim, interactivitatea din cursul degustărilor, peisajul cu Olt vast şi aşezări răsfirate pe dealuri.
Mi-au lipsit foarte mult Novacul şi Negrul de Drăgăşani anterioare, acelea servite anul trecut pentru care atunci m-am întors mereu cu paharul gol la Herr Bauer. Şi spectacolul degorjării didactice a spumantului obţinut din Fetească Regală, pe care îl tot aştept să apară pe piaţă.
Anul acesta, Ziua Bunicii a stat însă sub semnul vinurilor Sauvignon Blanc şi Cabernet Sauvignon, după dorinţa oenologului. Am putut degusta la terasă, inundaţi de un soare văratic, vinuri extrem de interesante, pline de personalitatea fiecărui ciclu anual care le-a creat. Mi-ar fi plăcut să discut cu vinificatorul despre tipicitatea ori lipsa de tipicitate de soi a vinurilor servite, mai ales în cazul Cabernet Sauvignon-ului, însă nu era momentul potrivit pentru aceasta.
Între invitaţii de marcă i-am putut distinge pe vecinii de la Avincis, Cristiana şi Valeriu Stoica, polarizând o parte din anturaj. Şi am regăsit-o pe gazda noastră de chef de cu o seară înainte, Cornel Sandu. Tot bliţuind chipuri şi pahare, am numărat candid şi bloggerii prezenţi, constatând mai mari sau mai mici absenţe, voite ori fortuite.
Sunt câteva lucruri, dincolo de cele enumerate mai sus, pentru care e de dorit să mă întorc de fiecare sărbătoare la Crama Ştirbey. Între ele se numără, fără îndoială, desertul pe bază de ciocolată cu care ne-a alintat doamna baron Ileana Kripp şi din care Mihai, cel mai tânăr şi mai globetrotter dintre membrii Clubului Vestik, a devorat un număr nedefinit de porţii.
Poate aţi observat, poate nu, amestecul de accente cu care se exprimă amfitrionii. Chiar dacă o fac în română, ei vorbesc într-un fel o limbă europeană îmbogăţită cu accente de Mitteleuropa şi chiar fac lucrurile la fel, chiar se exprimă la fel în tot ce creează ori recreează acolo. În modul în care îngrijesc via, în modul în care elaborează şi promovează vinurile, în modul în care ies în lume, în modul în care îşi întâmpină invitaţii, în modul în care-şi susţin sărbătorile.
Dacă te uiţi la lumea din jur de pe terasa cramei, eşti suficient de îndepărtat de fiinţele şi obiectele de la poale, de oameni, de case şi de drumuri, ca ele să ţi se pară frumoase. Ba chiar poţi visa că vezi ambarcaţiuni cu pânze ori bărci cu domni şi domniţe pe apa largă a Oltului. Un colaj de clişee cinematografice şi nostalgice, de imagini ale lumii burgheze de ieri şi alaltăieri, transpus în Photoshop în peisajul oltenesc în care se desfăşoară totuşi acţiunea. Însă e comic să faci asta, ştiind bine prin câte ai trecut ca să ajungi tocmai de dincolo de Carpaţi. Altminteri peisajele sunt pitoreşti, chiar dacă populate cu o sărăcie ancestrală.
Îmi place să cred însă, dincolo de ochiul critic cu care nu mă pot împiedica să privesc lumea, că o călătorie la Crama Ştirbey nu este numai un voiaj în trecut, ci şi unul în viitor. Că dealurile cu vii din jur, din jurul Drăgăşaniului şi din jurul tuturor oeno-oraşelor şi oeno-locurilor româneşti se vor îmbogăţi în timp cu oameni care au acelaşi spirit transformator. Că zece-douăzeci de ani vom putea număra mai multe vii şi crame exemplare, alături de cele, puţine, care există deja.
Eu unul mă pregătesc oricum pentru viitoarele călătorii acolo, în virtualitatea unei alte Românii oenologice. Chiar dacă aceste destinaţii rămân acum atât de ipotetice, de ireale, de îndepărtate. Ca un vin în ediţie limitată, încă necreat, cu un număr prea finit de sticle, la care nu poţi ajunge decât dacă ţi le pune Cineva, Istoria ori Destinul, deoparte.
Galerie foto