sâmbătă, 19 august 2017

Ferendia, nr. 242. The Party is Here!



Dacă ai locul tău special departe de lumea înlănțuită a orașului, dacă ai refugiul tău la țară, poți organiza acolo orice, inclusiv un party. Și cum Fere, adică satul Ferendia, cu casa părinților și cu cea a străbunicilor, e un loc special pentru mine, m-am gândit că e potrivit, după patru ani de renovări și mult umblet pe drumul care duce încolo, să pun în scenă o întâlnire cu rude și prieteni, de casă aproape nouă. Nu am făcut-o singur, fiindcă asta nici nu ar fi cu putință, ci doar ajutat de Pivniceră, de Dani, de omul nostru din Panama, Vasile Boncu, și de membrii entuziaști ai clubului de vin.


Povestea acestei nebunii renovatoare începe în toamna anului 2013, când împreună cu nepotul Mihai, cândva mezin al clubului, acum cap de familie și deja un clasic printre vestici, am hotărât să investim timp și bani și zbateri pentru a da o nouă viață celor două case construite de părinții și străbunicii noștri. Până atunci acumulasem multă frustrare tot privind la casa bătrână, cu acoperișul său coșcovit, ca de balenă răpusă de harponul timpului. Căci nu e vorba de o casă oarecare, ci chiar de cea construită de Moș Ion Zestrean, străbunicul meu cu picior de lemn, veteran din primul război mondial, căruia comuniștii au încercat să-i ia totul. I-au luat pensia, pământurile și casa și l-au aruncat pe un câmp din Bărăgan, poate fiindcă avea mai multă avuție decât alții, dar și mâinile mai muncite decât alții. Și mai avea un fiu dat dispărut pe front în Caucaz și o nepoată orfană de ambii părinții și care a fost mama mea, căreia comuniștii i-au luat de asemenea singurul venit și dreptul la fericire.


În patru ani, cu ajutorul unui meșter din Clopodia, sat învecinat, am reușit să refacem complet cele două case ale familiei. Grajdul a devenit camera noastră, baia casei bătrâne, de jos, a fost renovată, bucătăria e șic. Casa mai nou construită, după deportare, în anii ‘60, a fost dotată și ea cu baie, cu două dormitoare moderne, pe măsura mobilierului furnizat de prietenul Zoli. Odaia mai mică, de sus, pe care înainte o numeam bucătărie și în care mama gătea pentru mine toate bunătățile din lume, pe o sobă cu lemne ale cărei flăcări dansau pe pereți în noapte, are și ea o nouă identitate. Iar cămăruța Mumei (mama adoptivă a mamei mele), cea mai mică odaie a casei de sus, a devenit birou și mă cheamă de fiecare dată să petrec ceva timp în ea, să scriu acolo, să visez ceva, să meșteresc un pic. Pe geamurile create de meșterul Pătru Lupu din Clopodia se văd gâștele străzii de pe Gealul Țiganilor, buruienile caselor fără stăpân, tristețile și bucuriile acestei margini de lume pe care eu o numesc acasă. Peste toate tronează masculul alfa, câinele nostru Bombonel, salvat cândva de Vasile din curtea unui stăpân primitiv și violent.


În acest loc am ales să-mi invit rudele și prietenii la inaugurare, în singura zi din anul 2017 în care Dumnezeu programase trei furtuni, cu grindină și vânt din direcții diferite, marcând cumva sfârșitul unei etape și începutul alteia. De fapt, 12 august a mai însemnat și finalul unor zile caniculare și al unei săptămâni întregi de pregătiri. Am făcut vreo șase drumuri Arad-Ferendia, cărând tot felul de lucruri, inclusiv pe Mona, menajera noastră de club, pentru a bibili spațiul petrecerii inaugurale. Mona a curățat petele de lac cu ajutorul unei doze de coca-cola, a spălat și dereticat totul, făcând paturile pentru cele 14 suflete care au petrecut noaptea de 12/13 august acolo. Adică la numărul 242, numărul casei în care am copilărit și care pentru mine înseamnă acasă. E un loc, o zonă săracă, de unde poți privi înălțimile sârbești ale Vărșețului și dealul vulcanic al Șumigului, 202 metri înălțime peste o câmpie altminteri cuminte, bănățeană. 

În 12 august, 35 de oameni, rude, membri de club, prieteni și meșteri s-au aflat sub șoprul lui Moș Ion pentru inaugurare. Chiar dacă meșterii Pătru și Cosmin Lupu au lipsit motivat, l-am avut printre noi, alături de soție, inclusiv pe meșterul Mihai, cel care a renovat casa noastră arădeană și spațiul în care funcționează astăzi CDViN. Și tot meșterul Mihai a fost cel care a realizat, în curtea casei de la Ferendia, aducția de apă din fântână pe vremea când încă mai trăia Tatabun, cum îi spuneau nepoții Mircea și Mihai tatălui meu. Mircea, nepotul mutat la Aachen, alături de soția sa Didi, Diana, și de scumpa nepoțică Fifi, Sofia, ne-au lipsit enorm, dar ne-am resemnat la gândul că nu toate bucuriile sunt posibile atunci când cei dragi sunt plecați departe. Au venit, din Ferendia, Nașul al bătrân, uica Tranda Ceocheai, cel care ne duce oricând cu căruța la Goale, și ceacea Ion Traia, redactor șef de Vatra Satului, revista comunității. Dar și uica Trăian a dat pe la noi pe la prânz, ca și părintele din sat, pentru sfințire, așa cum au făcut-o și Nuți și Nicu, verișoara mea și soțul său tâmplar, cel care a realizat mobilierul clubului. Și au mai venit de la Reșița rudele mele apropiate, vărul Marius și soția Mirela, ca și uichițul Aurică, ultimul meu unchi, alături de tușa Ana. Iar de la Novaci a venit Mariana, verișoara soției, însoțită de ai săi și ai noștri Dorin și Andreea, după cum de la Timișoara i-am avut ca oaspeți și ajutoare dragi pe nașii Alex și Sorina, primul fiind chef-ul care a gătit tocănița de mistreț în sala cazanelor, cum îi spunem încăperii unde în mod obișnuit se face țuica și se distilează coniacul.
 
Iar din club, mulți prieteni dragi s-au ostenit, în zi cu furtună, să ia drumul Ferendiei. Ca de exemplu Dan, prietenul de-o viață, plus Zoli&Raluca, membri de bază ai CDViN, dar și Titi și Traiana, ca și Claudiu, Adriana, plus Miha și prietenul ei, plus Cif, amic și ajutor întru toate. Mihai și Axi și micul lor Tudor au fost bineînțeles prezenți, alături de fratele meu Marcel și de cumnata Niculina, plus o prietenă venită de departe, de foarte departe. Ne-a plouat pe la patru, pe la șase și pe la zece, cu grindină și vânt orizontal, cu apă în șopru, cu prelată bătută în cuie. Asta nu ne-a împiedicat să dăm muzica la maximum, DJ-ul fiind mezinul Dani, să gustăm șunca fiartă în pâine procurată de Zoli, brânza de Novaci a Marianei, tocănița de mistreț a lui Alex, prăjitura Pivnicerei și vinurile clubului. Oh, ce-am mai savurat vinurile din frapiere, dar și răchia de vișine și prune de la Goale, ca și vinarsul de Mustoasă de Măderat!
Vasile a completat cu roșiile bio ale grădinii acest meniul frugal, cucuruzul vecinului Duga a fost doborât la pământ, trei-patru pomi ai grădinii au plătit prețul suprem în furtună, vreo doi caiși și niște piersici, forfecați de la rădăcină, dar și un cais imens al mamei Domnița, vecina noastră dintotdeauna, pom care a fost retezat de vânt și doborât peste gardul grădinii. Am băut vinuri de la Carastelec și Balla Géza, de la Gîrboiu și Gramma, de la Viile Metamorfosis, Casa de Vinuri Cotnari și Vinarte, dar și cupajul roșu al casei, vin de garaj numit Cuvée Ferendia, obținut după reteța Egri Bikavér, din Merlot, Pinot Noir și Cadarcă de Măderat. În plus, am savurat vinurile de Purcari și de Oprișor, cadouri minunate de la Claudiu.

Am stat până către ziuă. La urmă, am închinat pahare cu mascota de pe roll up a CDViN, cu Lucky Motanul nostru emblematic. Unsprezece mașini și un microbuz au ocupat spațiul din fața casei de la numărul 242. În final, semnul STOP, The Party is Here! a fost doborât de vânt la baza stâlpului de curent din fața casei.
A doua zi, Mihai și Axi plus Tudor au plecat în turneu la mare, cu întoarcere prin Moldova și Maramureș, Titi și Traiana au pornit spre Belgrad, iar ceilați plecaseră decuseară ori au pornit a doua zi spre Reșița, Arad sau Timișoara. A fost Ruga noastră de Sântămărie ținută cu trei zile înainte de 15 august, ziua de naștere a mamei mele, și cu o zi după cea a tatălui meu. Mi casa es su casa, după cum scrie pe un dar adus de Mihai tocmai din Mexic, le vom spune și le vom dovedi de-acum încolo tuturor rudelor, prietenilor și apropiaților care vor călca pragurile caselor de la numărul 242. Căci o casă fără oameni nu e, la urma urmei, o casă și tot efortul nostru a fost făcut pentru a împărtăși cu ceilalți bucuria unei familii care a supraviețuit comunismului și care încearcă să transmită valorile tradiționale care îi fac pe oameni, oameni, valori între care se numără demnitatea, caracterul, respectul cuvântului dat, credința și dorul. Dorul de Ferendia. 


Galerie foto:  Making of, Cooking, Sub șopru, Party

 

luni, 14 august 2017

Reportaj la pahar în Mitteleuropa (III). Brixen sau Bressanone, cum vă place


Când am ales Tirolul de Sud ca destinație de vacanță, festivalul de vin de patru ore de la Brixen a fost atracția principală. Ni s-a părut contrariant de fain să organizezi un festival pentru câteva ceasuri, pe o stradă a unui orășel medieval dintr-o foarte activă zonă viticolă situată într-o bucățică de Austrie italiană. Și cum ne doream să participăm, întregul traseu a fost organizat în funcție de asta. Cine a vizitat zona, poate înțelege cât de inspirat este motto-ul Vom Berg ins Glas/ Dalla montagna al calice (De pe munte în sticlă) sub care se desfășoară, de vreo 12 ani, acest festival. Și mai poate aprecia altfel fiecare licoare servită, mai ales dacă vine din zone mai însorite și mai darnice ca terroir cu via, cum ar fi România, de pildă. Căci vinurile südtiroleze, ca de altfel cele austriece și nemțești și elvețiene, vinurile germanice, dacă putem folosi acest cuvânt, sunt de obicei foarte acide și bune de învechit, fără să aibă totuși complexitatea celor latine ori de Lume Nouă. La maturare însă pot oferi cele mai frumoase surprize, căci sunt făcute de meseriași dedicați, din vie și până în cramă, de pe munte până la crearea licorii din sticlă. Și cine scoate vinuri mari în Südtirol nu poate să vinifice altfel decât sublim și în țări mai însorite, acolo unde Dumnezeu a fost mai darnic cu viile și cu pământul, complotând alături de oenolog și făcându-i mai ușoară munca. 

 
Așadar Brixen, ceasurile după-amiezii, orășel medieval cu 20.000 de locuitori, pod peste ape repezi, munți în zare, clădiri străvechi și străzi strâmte, turle cu orologii și ceasuri solare care funcționează neîntrerupt de multe sute de ani, o mare piață cu dom și mitre pontificale, madone pe clădiri, firme multiseculare, cu un arbore de vie centenară în fața unei clădiri din colțul pieței, nu departe de palatul episcopal numit Hofburg. E foarte cald, avem la dispoziție câteva ceasuri pentru prânz, ședințele foto, plimbare, răcorire, pierdere de vreme. Pe la șase și un pic, începe agitația pe strada cu arcade, cu portici din centrul istoric, acolo unde cei 17 producători de vin locali încep să mute butoaie, să desfacă baxuri, să pună sticlele la gheață, să pregătească frapiere. Alături de ei, alți producători de brânzeturi, mezeluri și alte bunătăți din zonă și din întreaga Italie ocupă standurile puse la dispoziție de primărie. Municipalitatea este organizatoarea evenimentului iar fondurile rezultate (numai pentru vin, participarea costă 15 euro, garanția pentru paharul marca Schott-Zwiesel fiind de 5 euro) sunt folosite pentru nevoi comunitare. Un ochi atent a putut aprecia la câteva mii de persoane participarea la festival. Între producătorii prezenți pe pliantul dedicat evenimentului am regăsit: Stiftkellerei Neustift, Kofererhof, Strasserhof, Pacherhof, Manni Nossing, Villscheiderhof, Kuenhof, Taschlerhof, Garlider, Gumphof, Bessererhof, Rienlingerhof, Weingut Ebner, Wassererhof, Rockhof, Spitalerhof și Eisacktaler Kellerei.
 
Ne pierdem în mulțime, lăsându-ne în voia plăcerilor bine știute: degustăm zeci de vinuri, intrăm în vorbă cu zeci de oameni, găsim valori comune, povestim de Transilvania... Majoritatea vorbesc engleza, foarte puțini italiana și doar la cerere, câțiva sunt cam reci când își dau seama că au de-a face cu niște turiști, de parcă nu s-ar aștepta, cu ai lor e mai plăcut totul. Cei mai mulți însă te îmbie cu vin și fac față cu brio valului de solicitanți care tot crește spre seară. Claudiu are grijă să ne aprovizioneze cu platouri pline de bunătăți: speck-uri de top, brânzeturi care se topesc în gură, prosciutto cu gust sublim. Ai senzația că tot orașul se înghesuie pe strada arcadelor pentru a savura vinurile proaspete ajunse de pe munte direct în sticlele bine răcite din frapiere. E  plăcut totul, găsim vinuri din soiuri locale ori des cultivate în zonă cum ar fi Kerner, Sylvaner, Grüner Veltliner, St. Magdalener, Lagrein, Gewürztraminer, Zweigelt. La lăsarea întunericului, sunetul chitarelor dintr-un capăt de stradă încheie o seară minunată. Nu am uitat să ne pozăm pentru albumul de familie al clubului cu prietenii noștri de-acum de la Stiftkellerei Neustift, pe nume Celestino Lucin, Urban von Klebelsberg  și Elias Holzer, dar și cu un angajat al primăriei, în uniforma sa inconfundabilă. În două mașini, ne întoarcem târziu către Hotelul Zur Linde, hanul nostru pentru două nopți.
 
A doua zi se face de plecare, avem de traversat Tirolul de Sud și pe cel de est, dar și Styria pentru a ajunge din nou la Bad Blumau, unde ne așteaptă alți doi prieteni din club veniți de la Viena. Pe drum, peisaje de vis, gps-ul ne ocolește pe sus, departe de aglomerația șoselei principale, priveliștile montane sunt o încântare. Oprim la Graz, la un restaurant de top, pentru prânz și altă degustare, cu vinuri selecționate din vinoteca proprie a localului. Am avut grijă să servim un imens Wiener Schnitzel, adică un șnițel de vițel, dar și un Sauvignon Blanc în deschidere și un Blaufränkisch asortat mâncării, vinuri provenite de la cunoscuți producători austrieci. Altă poză de grup, mai avem de condus trei sferturi de oră până la pensiunea Teichhof Samwald și vreo două ceasuri până să ne bălăcim iar în apele termale ale băilor lui Hundertwasser, ușor euforici după câte un pahar de Grüner Veltliner servit pe terasa restaurantului. 
În ultima zi, duminică, am pornit către casă, pe la Szombathely, pe autostrada parcă construită pentru noi, pe lângă Budapesta către Szeged, unde am oprit pentru a ne potoli foamea la Fehértói Halászcsárda, o cunoscută pensiune cu restaurant foarte frecventată de românii care se întorc în țară. Seara, ajunși la Arad și Timișoara în mijlocul unei canicule de sfârșit de iulie, am putut bifa în jurnalul afectiv al clubului una dintre cele frumoase ieșiri făcute vreodată. Cuvintele se sfârșesc aici, restul poveștii îl vor spune sutele de fotografii din cele șapte albume foto ale acestei minivacanțe mitteleuropene.
 

marți, 8 august 2017

Reportaj la pahar în Mitteleuropa (II). A opta minune a lumii: Abbazia di Novacella


Südtirolul este astăzi o regiune autonomă, una dintre cele mai bogate zone ale Italiei. Locul înflorește grație seriozității oamenilor și a unui turism trepidant. Dar totul pare mai mult nemțesc decât italian și acest spirit este vizibil pretutindeni. De fapt, orice inscripție e bilingvă și în această parte de lume comunici mai ușor și mai eficient în germană decât în italiană. E firesc de vreme ce peste 60% din jumătatea de milion de locuitori ai provinciei sunt vorbitori de germană, în timp ce puțin peste 20% vorbesc italiana. Această lume pașnică și prosperă a avut parte însă de o istorie zbuciumată, câștigându-și autonomia abia în anii ’70, după un arbitraj internațional. Tirolul de Sud fusese prilej de mândrie pentru Mussolini, al cărui mult mai mare aliat Hitler nu a revendicat niciodată micul teritoriu numărând pe atunci 150.000 de locuitori vorbitori de limbă germană, anexându-l pentru câțiva ani abia când dictatorul italian a căzut. Localnicii au avut de ales dacă să rămână ori să fie relocați în... Crimeea, pe fondul unei utopii de război care a luat sfârșit în 1945. Urmașii lor, împreună cu italienii locului și cu cei care au fost colonizați în Alto Adige (numele italian al acestei provincii care cuprinde și zone cu populație preponderent italiană), au creat aici după război și după o perioadă de tensiuni care au culminat cu acte teroriste soldate cu pierderi de vieți omenești, un model de conlocuire pașnică și o bunăstare economică la care pot râvni multe regiuni ale lumii.


Numele localităților în variantele italiană și germană diferă adesea foarte mult. Astfel, Rio di Pusteria, comuna unde ne-am cazat, se numește Mühlbach pentru vorbitorii de germană. După vorbă, după port, după arhitectură și spirit, localitatea e mai mult nemțească, mă rog, austriacă. Coincidență: un Mühlbach am avut și noi cândva pe actualul teritoriu românesc, doar că acest oraș se numește Sebeș în zilele noastre. Hotelul Zur Linde e plasat strategic pentru ochiul care admiră, îți oferă o minunată panoramă montană printre florile îngrijite ale balconului. Pe holuri, prin încăperi, totul e scris în germană. Alegem să ieșim la restaurant, în piața cu biserică și câteva restaurante și drum care urcă printre clădiri străvechi, ce și-au păstrat porțile multicentenare, ferestrele cu șolocaturi, amintirile unei îndelungate epoci habsburgice. Gustăm Grüner Veltliner-uri și Riesling-uri și câte un Lagrein ori Müller-Thurgau, vinuri din soiuri cultivate în zonă, cu bună aciditate, însă nu atât de expresive în toate ale lor. Seara, la un mic monument de lângă biserică, aflăm amănuntul esențial că fostul papă Ratzi, Benedict al XVI-lea, are legături südtiroleze, familia maternă avându-și originile în Rio de Pusteria/Mühlbach (Pârâul Morii, dacă ar fi să traducem în română numele german al localității). 

În a treia zi, vineri, avem un program încărcat: vizită la abația augustiniană Novacella/Neustift, lăcaș fabulos al provinciei, „a opta minune a lumii”, după cum se prezintă singură pe frescele cu minuni ale unei fântâni, dar și participarea la festivalul de seară din Brixen Incontro Vino”, programat între orele 19 și 23. Și dacă tot ne-am reunit cu Il Padrino Alex și cu nașa Sorina, am plecat în opt cu două mașini către abbazia, pentru a-i vizita biblioteca, biserica, sala de degustare, magazinul și viile pe care le deține în vecinătate, dar și pentru a-l cunoaște pe Celestino Lucin, prestigios enolog italian care este și consultant la crama transilvană Villa Vinèa. Ajungem în zece minute la fața locului, un peisaj de stampă ne întâmpină, viile sunt lucrate impecabil, vechile clădiri cu turn și cu turle  ale lăcașului se ivesc dintr-o mare de verde, un monument modern tronează la intrare iar un faun alb dintr-o curte învecinată ne privește aproape uman cu ochii săi de sticlă. Până să ne vedem cu Elias Holzer, student și PR ad-hoc al instituției monahale, pătrundem în magazinul vast de la intrare, care oferă vinuri din soiuri specifice zonei, cum ar fi Sylvaner, Lagrein, Grüner Veltliner, Pinot Grigio, Müller-Thurgau, St. Magdalener, dar și tot felul de produse locale, suvenire perfecte pentru cei dragi. Elias apare și ne duce prin vii, explicând, povestind, arătând. Lăcașul fondat pe la 1140 este înconjurat de vii, unele proprii, cu soiuri albe, toate irigate prin picurare, unele cocoțate pe terase îngrijite, având pe fundal munți maiestuoși. Amfitrionul nostru are grijă să ne poftească apoi în sala de degustare a abației, unde ne toarnă pe rând șapte dintre cele 25 de vinuri îmbuteliate în cadrul celor trei colecții ale cramei Abbazia di Novacella/Stiftskellerei Neustift: Classic, Praepositus și Dessert. Savurăm astfel Sylvaner 2016 Classic, Sylvaner 2016 Praepositus, Kerner 2016 Classic, Kerner 2016 Praepositus, Lagrein 2016 Classic, Lagrein Riserva 2013 Praepositus și Moscato Rosa 2015 Praepositus. Am ales pentru noi, vesticii, excepționalul Sylvaner Praepositus, Lagrein Riserva din aceeași gamă și vinul de desert, deși toate produsele au calitate și oferă plăcere degustătorului împătimit. 
Se face apoi ceas de vizită în biblioteca abației, în biserică și în muzeu. 96.000 de volume se găsesc la un loc în vastele încăperi ale unei biblioteci care, chiar dacă barocă, amintește, prin structură și atmosferă, de scena romanului Numele trandafirului al lui Umberto Eco. Ghidul nostru e o doamnă foarte fermă, care are grijă mereu să se încadreze în program. Așa că nu apucăm să căscăm ochii prea mult la vechile cazanii augustiniene, la imensele tomuri cu compoziții muzicale. Intrăm apoi în biserică, un monument baroc extraordinar de bine îngrijit, care arată ca nou după șirul de renovări suferite. Cu un picior ieșind, la propriu, afară din mit, un personaj al unei fresce murale este detaliul care face diferența și toată lumea îi pozează condurul fizic care transformă planul în spațiu, grație unui capriciu artistic. Muzeul ne întâmpină cu alte comori, arcade străvechi strășuiesc calea, grupul numeros de turiști lasă să scape câte o exclamație admirativă. Un atlas terezian al Südtirolului ne amintește fără putință de tăgadă cui a aparținut nordul Italiei înainte și după 1700. Mai vedem multe și vechi instrumente de măsurare a lumii fizice, iar atlasele și cărțile de știință în aceeași limbă germană ne oferă o imagine plină de acuratețe asupra lumii de altădată care a clădit lumea de azi. 
 

La ieșire, facem cunoștință cu Dott. Urban von Klebelsberg, administratorul abației, și cu Celestino Lucin, enologul cramei și totodată enologul anului 2009 în Italia, cel care deține și funcția de consultant al cramei mureșene Villa Vinèa. Celestino ne găsește la masă, în curtea abației, la un pahar de Sylvaner. Și ne înțelegem în italiană, atât cât poate fiecare. Cât despre întâlnirea cu Urban von Klebelsberg, putem spune că a fost vorba totuși de o revedere, căci ne mai intersectasem, fără să știm, la party-ul inaugural al cramei Villa Vinèa, în 2012, când domnia sa făcea parte dintr-un grup mai mare de südtirolezi invitați de patronul Heiner Oberrauch. După un desert reușit și o cafea ristretto, onorăm cu plăcere invitația lui Celestino de a vizita noua cramă a abației, o investiție în curs de finalizare, de mai multe milioane de euro, derulată cu ajutorul fondurilor europene. 
Noua vinărie, care completează o mai veche clădire, e vastă și va avea parte de toate avantajele tehnologiei moderne: zeci de cisterne de inox, baricuri și toneaux-uri, budane locale recondiționate, laborator nou-nouț, linii de îmbuteliere performante etc. etc. Citim bucurie pe fața oenologului profesionist care elaborează vinuri de vreo trei decenii și pe cele ale cramei, de două. Ne explică și ne arată tot-tot-tot, muncitorii umblă cu scări și fac retușuri, planurile sunt la vedere, totul se apropie de finalizare. Am fost întâmpinați aici cu aceeași căldură, dar și cu respectul de care am avut parte în vizitele la alte crame importante din Italia, cum ar fi crama Antinori de la Bargino, din Austria – Domäne Wachau, din Bulgaria – Bessa Valley, dar și la crame din România, dacă ar fi să enumerăm doar o parte dintre acestea: Viile Metamorfosis, Avincis, Casa de Vinuri Cotnari, Prince Știrbey, Crama Bauer, Cramele Recaș, Villa Vinèa, Balla Géza, Elite, LacertA, Gramma, SERVE, Nachbil, Oprișor, Clos des Colombes, Petro Vaselo, Domeniul Vlădoi ș.a.
Un selfie și o fotografie de grup completează întâlnirea noastră, un italian și opt români zâmbind din rama unui viitor autograf care va fi plasat pe pereții clubului o dată cu prima degustare de Villa Vinèa organizată la Arad în prezența lui Celestino Lucin. Și ziua nu numai că nu s-a terminat astfel, dar nici nu a început, de vreme ce ne aștepta un prânz în Mühlbach și un festival de vin la Brixen sau Bressanone, cum vă place.

 

Galerie foto: Abbazia di Novacella, Austria și Südtirol pe drum, Bad Blumau iar, Brixen, Crama abației, Mühlbach