Se afișează postările cu eticheta party. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta party. Afișați toate postările

sâmbătă, 19 august 2017

Ferendia, nr. 242. The Party is Here!



Dacă ai locul tău special departe de lumea înlănțuită a orașului, dacă ai refugiul tău la țară, poți organiza acolo orice, inclusiv un party. Și cum Fere, adică satul Ferendia, cu casa părinților și cu cea a străbunicilor, e un loc special pentru mine, m-am gândit că e potrivit, după patru ani de renovări și mult umblet pe drumul care duce încolo, să pun în scenă o întâlnire cu rude și prieteni, de casă aproape nouă. Nu am făcut-o singur, fiindcă asta nici nu ar fi cu putință, ci doar ajutat de Pivniceră, de Dani, de omul nostru din Panama, Vasile Boncu, și de membrii entuziaști ai clubului de vin.


Povestea acestei nebunii renovatoare începe în toamna anului 2013, când împreună cu nepotul Mihai, cândva mezin al clubului, acum cap de familie și deja un clasic printre vestici, am hotărât să investim timp și bani și zbateri pentru a da o nouă viață celor două case construite de părinții și străbunicii noștri. Până atunci acumulasem multă frustrare tot privind la casa bătrână, cu acoperișul său coșcovit, ca de balenă răpusă de harponul timpului. Căci nu e vorba de o casă oarecare, ci chiar de cea construită de Moș Ion Zestrean, străbunicul meu cu picior de lemn, veteran din primul război mondial, căruia comuniștii au încercat să-i ia totul. I-au luat pensia, pământurile și casa și l-au aruncat pe un câmp din Bărăgan, poate fiindcă avea mai multă avuție decât alții, dar și mâinile mai muncite decât alții. Și mai avea un fiu dat dispărut pe front în Caucaz și o nepoată orfană de ambii părinții și care a fost mama mea, căreia comuniștii i-au luat de asemenea singurul venit și dreptul la fericire.


În patru ani, cu ajutorul unui meșter din Clopodia, sat învecinat, am reușit să refacem complet cele două case ale familiei. Grajdul a devenit camera noastră, baia casei bătrâne, de jos, a fost renovată, bucătăria e șic. Casa mai nou construită, după deportare, în anii ‘60, a fost dotată și ea cu baie, cu două dormitoare moderne, pe măsura mobilierului furnizat de prietenul Zoli. Odaia mai mică, de sus, pe care înainte o numeam bucătărie și în care mama gătea pentru mine toate bunătățile din lume, pe o sobă cu lemne ale cărei flăcări dansau pe pereți în noapte, are și ea o nouă identitate. Iar cămăruța Mumei (mama adoptivă a mamei mele), cea mai mică odaie a casei de sus, a devenit birou și mă cheamă de fiecare dată să petrec ceva timp în ea, să scriu acolo, să visez ceva, să meșteresc un pic. Pe geamurile create de meșterul Pătru Lupu din Clopodia se văd gâștele străzii de pe Gealul Țiganilor, buruienile caselor fără stăpân, tristețile și bucuriile acestei margini de lume pe care eu o numesc acasă. Peste toate tronează masculul alfa, câinele nostru Bombonel, salvat cândva de Vasile din curtea unui stăpân primitiv și violent.


În acest loc am ales să-mi invit rudele și prietenii la inaugurare, în singura zi din anul 2017 în care Dumnezeu programase trei furtuni, cu grindină și vânt din direcții diferite, marcând cumva sfârșitul unei etape și începutul alteia. De fapt, 12 august a mai însemnat și finalul unor zile caniculare și al unei săptămâni întregi de pregătiri. Am făcut vreo șase drumuri Arad-Ferendia, cărând tot felul de lucruri, inclusiv pe Mona, menajera noastră de club, pentru a bibili spațiul petrecerii inaugurale. Mona a curățat petele de lac cu ajutorul unei doze de coca-cola, a spălat și dereticat totul, făcând paturile pentru cele 14 suflete care au petrecut noaptea de 12/13 august acolo. Adică la numărul 242, numărul casei în care am copilărit și care pentru mine înseamnă acasă. E un loc, o zonă săracă, de unde poți privi înălțimile sârbești ale Vărșețului și dealul vulcanic al Șumigului, 202 metri înălțime peste o câmpie altminteri cuminte, bănățeană. 

În 12 august, 35 de oameni, rude, membri de club, prieteni și meșteri s-au aflat sub șoprul lui Moș Ion pentru inaugurare. Chiar dacă meșterii Pătru și Cosmin Lupu au lipsit motivat, l-am avut printre noi, alături de soție, inclusiv pe meșterul Mihai, cel care a renovat casa noastră arădeană și spațiul în care funcționează astăzi CDViN. Și tot meșterul Mihai a fost cel care a realizat, în curtea casei de la Ferendia, aducția de apă din fântână pe vremea când încă mai trăia Tatabun, cum îi spuneau nepoții Mircea și Mihai tatălui meu. Mircea, nepotul mutat la Aachen, alături de soția sa Didi, Diana, și de scumpa nepoțică Fifi, Sofia, ne-au lipsit enorm, dar ne-am resemnat la gândul că nu toate bucuriile sunt posibile atunci când cei dragi sunt plecați departe. Au venit, din Ferendia, Nașul al bătrân, uica Tranda Ceocheai, cel care ne duce oricând cu căruța la Goale, și ceacea Ion Traia, redactor șef de Vatra Satului, revista comunității. Dar și uica Trăian a dat pe la noi pe la prânz, ca și părintele din sat, pentru sfințire, așa cum au făcut-o și Nuți și Nicu, verișoara mea și soțul său tâmplar, cel care a realizat mobilierul clubului. Și au mai venit de la Reșița rudele mele apropiate, vărul Marius și soția Mirela, ca și uichițul Aurică, ultimul meu unchi, alături de tușa Ana. Iar de la Novaci a venit Mariana, verișoara soției, însoțită de ai săi și ai noștri Dorin și Andreea, după cum de la Timișoara i-am avut ca oaspeți și ajutoare dragi pe nașii Alex și Sorina, primul fiind chef-ul care a gătit tocănița de mistreț în sala cazanelor, cum îi spunem încăperii unde în mod obișnuit se face țuica și se distilează coniacul.
 
Iar din club, mulți prieteni dragi s-au ostenit, în zi cu furtună, să ia drumul Ferendiei. Ca de exemplu Dan, prietenul de-o viață, plus Zoli&Raluca, membri de bază ai CDViN, dar și Titi și Traiana, ca și Claudiu, Adriana, plus Miha și prietenul ei, plus Cif, amic și ajutor întru toate. Mihai și Axi și micul lor Tudor au fost bineînțeles prezenți, alături de fratele meu Marcel și de cumnata Niculina, plus o prietenă venită de departe, de foarte departe. Ne-a plouat pe la patru, pe la șase și pe la zece, cu grindină și vânt orizontal, cu apă în șopru, cu prelată bătută în cuie. Asta nu ne-a împiedicat să dăm muzica la maximum, DJ-ul fiind mezinul Dani, să gustăm șunca fiartă în pâine procurată de Zoli, brânza de Novaci a Marianei, tocănița de mistreț a lui Alex, prăjitura Pivnicerei și vinurile clubului. Oh, ce-am mai savurat vinurile din frapiere, dar și răchia de vișine și prune de la Goale, ca și vinarsul de Mustoasă de Măderat!
Vasile a completat cu roșiile bio ale grădinii acest meniul frugal, cucuruzul vecinului Duga a fost doborât la pământ, trei-patru pomi ai grădinii au plătit prețul suprem în furtună, vreo doi caiși și niște piersici, forfecați de la rădăcină, dar și un cais imens al mamei Domnița, vecina noastră dintotdeauna, pom care a fost retezat de vânt și doborât peste gardul grădinii. Am băut vinuri de la Carastelec și Balla Géza, de la Gîrboiu și Gramma, de la Viile Metamorfosis, Casa de Vinuri Cotnari și Vinarte, dar și cupajul roșu al casei, vin de garaj numit Cuvée Ferendia, obținut după reteța Egri Bikavér, din Merlot, Pinot Noir și Cadarcă de Măderat. În plus, am savurat vinurile de Purcari și de Oprișor, cadouri minunate de la Claudiu.

Am stat până către ziuă. La urmă, am închinat pahare cu mascota de pe roll up a CDViN, cu Lucky Motanul nostru emblematic. Unsprezece mașini și un microbuz au ocupat spațiul din fața casei de la numărul 242. În final, semnul STOP, The Party is Here! a fost doborât de vânt la baza stâlpului de curent din fața casei.
A doua zi, Mihai și Axi plus Tudor au plecat în turneu la mare, cu întoarcere prin Moldova și Maramureș, Titi și Traiana au pornit spre Belgrad, iar ceilați plecaseră decuseară ori au pornit a doua zi spre Reșița, Arad sau Timișoara. A fost Ruga noastră de Sântămărie ținută cu trei zile înainte de 15 august, ziua de naștere a mamei mele, și cu o zi după cea a tatălui meu. Mi casa es su casa, după cum scrie pe un dar adus de Mihai tocmai din Mexic, le vom spune și le vom dovedi de-acum încolo tuturor rudelor, prietenilor și apropiaților care vor călca pragurile caselor de la numărul 242. Căci o casă fără oameni nu e, la urma urmei, o casă și tot efortul nostru a fost făcut pentru a împărtăși cu ceilalți bucuria unei familii care a supraviețuit comunismului și care încearcă să transmită valorile tradiționale care îi fac pe oameni, oameni, valori între care se numără demnitatea, caracterul, respectul cuvântului dat, credința și dorul. Dorul de Ferendia. 


Galerie foto:  Making of, Cooking, Sub șopru, Party

 

luni, 7 mai 2012

Un chef adevărat, la Via Sandu, în aşteptarea Zilei Bunicii

Cum poţi să povesteşti un chef? Şi de ce ai face asta? Şi mai mult decât atât, dacă eşti ardelean ori bănăţean, de ce ai străbate vreo 900 de kilometri dus-întors pentru a participa la un party undeva pe nişte dealuri la graniţa dintre Oltenia şi Valahia, pe care să-l mai şi transpui în imagini şi cuvinte?
Mă gândesc să-mi răspund în primul rând mie însumi la aceste întrebări şi-abia apoi să-i dau ceea ce i se cuvine logicii acestei noi poveşti. Cred că am făcut toate acestea, şi sunt gata să le fac din nou, călătoria vreau să spun, cheful şi postarea, din cauză că am învăţat, în ultimii ani, că viaţa poate fi mult mai relaxată şi mai adevărată decât în clişeul căruia românii i-au fost prizonieri vreo 50 de ani, adică atât cât a ţinut comunismul. Că putem sărbători Ziua Muncii nu neapărat sau nu numai cu mici, bere şi manele, conform unei cutume idioate şi voit proletare cu care am fost învăţaţi mediatic chiar şi în anii din urmă. Că 1 Mai poate fi, dacă vrem, dacă e necesar să fie asta, Ziua Bunicii sau Ziua Celor Dragi sau Ziua Eliberării de Clişeul Comunist.
De fapt, şi de data aceasta, ca şi în 2011, am plecat la Drăgăşani la invitaţia Casei Ştirbey şi aproape că au ajuns să mi se pară familiare peisajele olteneşti pe care le tot traversez hurducăit pe drumuri de tancuri ca să găsesc în final cadrul select, aproape toscan, al cramei princiare. Până să se întâmple asta, Ziua Bunicii Maria Ştirbey vreau să spun, am tras la Hotelul Max din centrul oraşului, despre care o prietenă spunea în glumă că este un fel de mall de Drăgăşani. Cu scări, cu supermarket, cu recepţioneri, cu tot tacâmul.
Ciudăţenia e că deşi GPS-ul te duce fără greş, pe drumuri mai mult sau mai puţin jalnice, la hotelul oraşului, dacă ar fi să respecţi legea, n-ai avea pe unde să intri cu maşina în parcare. Şi asta fiindcă toate căile sunt închise, restricţionate, blocate şi singurul posibil acces e păzit de o maşină a poliţiei. Pe care evident am fost nevoiţi s-o ignorăm ca să ajungem în sfârşit la Max trei stele. Fiindcă se făcuse seară, urma să ne odihnim până a doua zi, în aşteptarea evenimentului de la Ştirbey, însă Raluca Bauer s-a gândit să ne facă o surpriză, invitându-ne la un chef la Via Sandu. Şi cum am fi putut să o refuzăm? Mai ales că ni s-a trimis şi o maşină, în care am călătorit cu o plăcere de-a dreptul nostalgică până la locul faptei. Deocamdată eram patru vestici, ajunşi la faţa locului de la Arad. Alţi doi erau pe drum, plecaţi de la Cluj, iar a doua zi urmau să sosească şi ultimii doi. Dintre aceştia din urmă, unul venea tocmai din Mexic, după o călătorie de 48 de ore, cu aterizare la miezul nopţii la Timişoara, de unde trebuia să sară imediat în maşină , să-şi ia companionul şi să gonească spre Drăgăşani pentru a nu rata Ziua Bunicii.
Cam la toate acestea mă gândeam în vreme ce suiam către Via Sandu într-o Dacie adorabilă care mi-a stârnit pe loc, în înghesuiala plăcută de altădată, vii amintiri şi nevoia stringentă de a mai sufla măcar o dată în jigler.
Poate că sediul din vie nu e chiar reşedinţa la care s-ar aştepta, ca dimensiuni şi proporţii, nişte oaspeţi atât de îndepărtaţi , de pe altă paralelă, aşa cum suntem noi. Însă gazdele, alde Sandu, sunt de milioane iar casa e de fapt o adevărată cutie muzicală, plină de surprize multimedia. Locul e cu belvedere şi te întâmpină cu peisaje superbe, cu turle de biserici între vii, cu un Olt lăţit cât Dunărea din cauza salbei de baraje şi cu vedeta absolută a serii, câinele Isă, dormitând în iarba grasă a întregii întâmplări.
Am regăsit acolo prieteni mai noi sau mai vechi, veniţi dintr-un Bucureşti mult mai apropiat, dar şi pe Raluca şi Oliver, maeştrii de ceremonii de la Ştirbey. A fost un chef autentic, binevenit după oboseala drumului, cu foc de tabără, vinuri Prince Ştirbey, cârnaţi Pleşcoi şi lipii grandioase, cu concert la proiector şi glob de lumini, cu telescop aţintit către Venus şi bloggeri euforici dansând la lumina scânteilor efemere. Un party aproape studenţesc, de parcă toată lumea ar avea mereu douăzeci de ani şi singurele accesorii necesare pentru a crea o astfel de stare sunt o moşie cu vie, o casă şui, nişte grătare fumegând şi un mic imbold adunător de oameni.
În lumina stinsă a înserării, am apucat să pozez fluturi în iarbă şi maşina selenară, cu telecomandă, a Micului Sandu, urcând o pantă de 60 de grade până la picioarele mele de fotograf haihui, amplasat strategic într-un locşor mai înalt. Cârnaţii sfârâiau pe grătar, Oliver bea bere la doză, vinurile se răcoreau în ligheanul cu gheaţă şi toată lumea intra frumos în joc în canicula cuminte a ultimei zile de aprilie. În cele din urmă au sosit şi cei doi vestici porniţi de la Cluj, puţin obosiţi şi puţin îndrăgostiţi, încercând să prindă în colimatorul telescopului o anume stea mai luminoasă decât altele.
La un moment dat, câinele Isă al viei vecine Isărescu, despre care gurile rele zic că s-ar chema Franks, a cedat pasiunilor olfactive, înfruptându-se direct din farfuriile nesupravegheate, pline de bunătăţi picante. Dar cui să-i mai pese, doar trăim într-o ţară liberă! Dacă dorim, putem chiar să dansăm la lumina focului de tabără, punând în evidenţă contururile trupului anonim. Şi putem chiar să ne îmbrăţişăm ca nişte cireşari întârziaţi în timpul din urmă, undeva deasupra licăririlor electrice ale lumii.
Când se făcuse deja noapte şi deja 1 Mai, mi-am dat seama că îmi joacă feste cineva, eu însumi ori creatorul aparatului foto, fiindcă vedeam două Alexandre.Vinul.ro lângă un pahar cu vinul în flăcări ori două dudui fără nume fotografiind întregul spectacol. Şi tot cineva s-a văzut nevoit să alunge farmecul nopţii, suindu-ne în jeep şi ducându-ne în viteză, printre viile ascunse în întuneric, la Max trei stele. Ne pregăteam de-acum să facem faţă, peste câteva ore, plăcerilor oferite, la Crama Ştirbey, de Ziua Bunicii.


Galerie foto