Se afișează postările cu eticheta via sandu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta via sandu. Afișați toate postările

vineri, 28 iunie 2013

Ziua Cramei Avincis, patru degustări în 24 de ore


De la o vreme, am început să mă simt ca acasă la Drăgăşani. Maşina ştie singură drumul, toate curbele, toate radarele, Dunărea, Banatul, Strehaiele de dus-întors, Şimianul şi Ada-Kalehul, Oltenia cu furnale şi miros de fân cosit.
De Rusalii, am recidivat, bifând încă o ieşire la kilometrul zero al Drăgăşanilor. De fapt, aşa se numeşte şi hotelul cu iz de pâine proaspătă la care tragem mereu, în care avem rezervate aceleaşi camere, aceleaşi lipii, aceeaşi maşină care ne suie în podgorie. Şi toate se desfăşoară după tipic, urmează ziua unei crame, iar seara suntem invitaţi la un chef de tabără la Via Sandu.
Acum, a doua zi de Rusalii, a fost Ziua Cramei Avincis. Duminică seara însă, ne-am regăsit la Via Sandu, cu gazdele noastre generoase, cu micul Sandu, cu Oliver şi Raluca, cu prietenii de la Cluj şi de la Bucureşti. Am construit şi desenat avioane, am jucat mâţa şi twister în iarbă, am devorat bunătăţile aduse ori pregătite la grătar, am fotografiat furtuna de dincolo de Olt, apusul violet, luminiţele şi fulgerul din spatele unui chip de copil. Câinele Isă, guvernatorul canin al împrejurimilor, era la locul lui, aşteptând o bucată de somon, un colţ de pită, ceva. Negrii de Drăgăşani, care erau puiandri acum nu ştiu câte anotimpuri, au crescut mari, s-au adunat şi ei la festin.
Apoi s-a făcut dimineaţă şi am luat-o mai întâi către Crama Ştirbey, pentru un spumant pe terasă şi o şedinţă foto cu câinii, bondarii şi fluturii casei, iar apoi ne-am mutat pe Dealul Dobruşa, la sărbătoarea cramei soţilor Valeriu şi Cristiana Stoica. A fost, ca de obicei, un eveniment de ţinută, într-un spaţiu arhitectural impecabil. N-am numărat paharele băute, poate că e mai bine nici să nu o fac retroactiv, însă cum era să ratez Crâmpoşia, Feteasca Regală, Rosé-ul ori Cuvée-ul Amélie? Gazdele noastre au avut grijă să nu ne lipsească nimic, transpunându-ne într-un modern eveniment boieresc de veac 21. Am avut parte şi de îmbrăţişările Angelei şi ale lui Ghislain, am reîntâlnit prieteni de la Vinul.ro şi Crama Oprişor, celebrităţi consacrate, bloggeri de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. Ne-am bucurat de compania şi ajutorul lui Mihai Oprea şi al soţiei sale, împreună cu care am fotografiat tot ce mişca în jur: invitaţii, căluşarii aduşi din împrejurimi pentru un spectacol plin de ritm pe gazonul cramei, zmeul care plana
deasupra noastră, chipurile gazdelor.



Când totul stătea să ia sfârşit, Oliver a venit cu o invitaţie incitantă: ce-ar fi să ne adunăm din nou seara la Via Sandu, pentru o degustare gen Cellar Tales? Cum să refuzi aşa ceva? Ba mai mult, ne-a pus să alegem: vinuri internaţionale ori locale. Am zis să fie Prince Ştirbey şi nu am nici un regret acum, fiindcă degustarea finală de la Via Sandu, a patra în numai 24 de ore, a fost senzaţională. Oliver a adus vreo patru Feteşti Regale, pentru o verticală care a decurs în ordinea 2005, 2009, 2006, 2003. Oenologul Casei Ştirbey a dovedit astfel că acest soi alb are un bun potenţial de învechire, vinul din 2003 fiind încă în viaţă, încă expresiv, un deliciu pentru degustătorul pasional de vin. După regalul cu Regale au urmat două Feteşti Negre, din 2008 şi 2006, ultimul fiind unul dintre cele mai bune vinuri româneşti pe care le-am băut vreodată, unul pe care l-aş nota cu 90 şi ceva de puncte şi pentru care aş fi gata să intru prin efracţie în vinoteca lui Oliver. Mai ştiu că am făcut o cam aprinsă polemică pe teme istorice şi politice, că Dan, celălalt vestic prezent, a admirat inelele lui Saturn prin telescopul gigantic al casei, că am jucat cu micul Sandu tenis cu piciorul pe un teren improvizat din ancorele viei.
Poate părea o nebunie, dar toate aceste întâmplări au încăput în orele care s-au scurs de duminică seara până luni seara. Mi-amintesc spusele unei prietene dragi, smulsă din rutina slujbei pentru o vacanţă de două zile la Drăgaşani. Venită întâia oară acolo şi cazată la Crama Avincis, după mai multe plimbări pe Dealurile Dobruşa şi Olt şi după un şir de degustări cu vinurile lui Ghislain şi Oliver, a exclamat: Să ştii că aş putea să mă obişnuiesc cu modul ăsta de viaţă! Ei bine, privind la anii din urmă, eu îmi dau seama că am făcut-o deja...


Galerie foto: Via Sandu, Ştirbey, Ziua Avincis

miercuri, 18 iulie 2012

Cellar Tales cu mari Barolo şi negri mititei de Drăgăşani

2009, 2006, 2005, 2004, 2003, 2002, 2000, 1999, 1998, 1996, 1995, 1992, 1988, 1975, 1964. Aceste cifre reprezintă nişte ani pe care unii dintre noi, destul de mulţi, chiar i-au trăit. Şi în acelaşi timp exprimă vinuri pe care foarte puţini dintre noi le-au degustat. Eu am avut privilegiul s-o fac în cadrul Cellar Tales, International WineRoundTable Edition XI, 13-15.o7.2012, Via Sandu, Drăgăşani.
Acuma, ştiu că sună foarte pompos şi foarte english denumirile astea pe care Raluca şi Oliver Bauer le-au trecut pe mapa degustării. Trebuie să ştiţi însă, pe scurt, că a fost vorba de un extraordinar eveniment oenologic organizat de acest cuplu de aur de la Prince Ştirbey. Povestirile, poveştile pivniţei din acest episod, iniţiate de cei doi şi găzduite de Via Sandu, au fost spuse prin intermediul unor vinuri cu care foarte puţini au norocul să se întâlnească într-o viaţă şi care provin dintr-o colecţie strânsă de-a lungul multor ani de oenologul de la Ştirbey. Din pricina lor, a tentaţiei irezistibile la care am fost supus printr-un mail bine ţintit, am luat din nou drumul Drăgăşaniului, a treia oară în acest an. Şi nu am avut ce regreta, ba chiar pot spune că aceasta a fost una dintre cele mai frumoase întâmplări oenologice din viaţa mea.
Ca să ajung la ea, mi-am băut cafelele dimineţii, am sărit în Yaris-ul meu mic şi scump şi am luat-o pe autostradă către Timişoara, cu scopul precis de a-mi trezi din somn nepotul IT-ist, am transbordat geanta frigorifică şi emoţia călătoriei în Loganul său mult încercat pe drumurile patriei şi am pornit-o către festin. Era vineri şi era caniculă şi munţii Banatului treceau în viteză pe lângă noi, dezvăluind din loc în loc turle de biserici şi oameni mult mai serioşi, mai într-ale lor decât noi. Şi-apoi s-a ivit Dunărea, oh, Dunărea, şi am zărit insula Şimian pe care cândva am căutat în zadar şerpi şi amintirile Ada-Kaleh-ului. Când fluviul a părăsit drumul, luând-o în voia lui, am fost nevoiţi să traversăm Oltenia, să trecem prin Strehaia, să facem slalom pe lângă Craiova şi Slatina şi să găsim Dragăşaniul cu al său Kilometru Zero la locul lui. Da, e vorba de hotelul cu miros de covrigi, azimă şi pâine caldă şi cu tulburel de Fetească Albă ieftin şi bun pe care obişnuim să-l cumpărăm pentru omul nostru din Panama, adică de la ţară, şi chiar pentru noi înşine. Pe urmă s-a făcut seară şi ne-am intrat în rol, respectând scenariul primei zile de festin.

Poate nu ştiţi, poate nu aţi avut norocul să aflaţi: casa Viei Sandu este locul de chef perfect. Are nişte proprietari haioşi şi toată recuzita necesară unor zbenguieli pentru oamenii mari, cum ar fi lemnele pentru foc de tabără, grătarele rapide, multimedia cu proiector şi accesoriile pentru orice fel de flashtasting cu vinurile caselor din preajmă. Ba chiar şi telescop pentru constelaţiile nopţilor olteneşti. Şi un peisaj aproape toscan, cu Olt şi cătune şi drumuri de praf, de bitum ori de fier străbătute din când în când în când de câte-o maşină ori de vreun tren nimerit pe-acolo.
În vârful dealului, ni se pare de fiecare dată că ne-am plasat deasupra lumii şi în afara timpului, ca nişte boieri rătăciţi în bermude, cu ochelari de soare şi rânjet de connaisseurs. Raluca şi Oliver sunt amfitrioni impecabili când vine vorba de cellar tales-urile astea. Fiindcă sunt organizaţi, echilibraţi şi atenţi la toate şi purtători de grijă tuturor. Am admirat felul în care a fost structurată mapa aşa-zisei mese rotunde şi acurateţea cu care le-au realizat pe toate, ajutaţi de gazde, prieteni şi comeseni. Nu a lipsit nici un vin, nu am avut parte de nici un incident, bunătăţile au fost servite întocmai iar numărul de participanţi, treisprezece, s-a dovedit cu noroc: o singură sticlă din totalul de 28 a avut un mic defect din pricina unui dop imperfect.
Să nu credeţi cumva că a fost vorba de cine ştie ce atmosferă sobră şi snoabă. Nu. A fost un festin între prieteni, între oameni care au multe valori în comun. Cu un dozaj inspirat de vinuri şi preparate alese, o adevărată lecţie de stil susţinută de Oliver, Raluca şi Compania.
Despre vinurile servite aş putea povesti o veşnicie, dar cum nu mă încape blogul, mă voi mulţumi să public propriile note de degustare - mai mult un reportaj al simţurilor decât o înşirare de mirodenii descoperite în vin - pe site-ul cdvin.ro.
Aşadar e prima seară, într-un lighean cu apă şi gheaţă stau scufundate nişte sticle de Ştirbey, în iarbă dorm căţeii negri şi costelivi, negri de Drăgăşani, aciuaţi prin preajmă. Oliver, Raluca şi prietenii pregătesc diverse feluri de somon (tartar cu capere, marinat, prăjit în unt), la care s-au gândit să asorteze ceea ce au numit vinuri albe neobişnuite (Rotgipfler 2000, J. Staddlmann; Grüner Veltliner 2004, Birgit Eichinger; Vitovska 2009, Eddie Kante; Ribollla "Amfora" 2005, Gravner; Côtes du Jura 2003, Berthet-Bondet; Vouvray "Le Mont", Huet; Gewürztraminer Grand Cru "Sonnenglanz" 1988, Bott-Geyl) şi caractere puternice din lumea vinurilor roşii (Terrano 2005, Eddie Kante; Cuvée Prestige 1998, Chateau Montus; "The Fifth Wave" Grenache 1999, Langmeil; Amarone della Valpolicella classico 1998, Tedeschi). L-am fotografiat pe Tudor, micul Sandu, pe bicicletă, m-am jucat cu el încercând să construiesc un tanc, am surprins prin inima unui scaun making off-ul şedinţei foto cu farfurii şi sticle şi Olt la apus, în vreme ce Raluca şi Oliver au avut grijă să toarne în pahare vinuri contrariante, despre care am polemizat frumos ori aprins. La lumina felinarelor (Cornel Sandu este un maestru al atmosferei cu pricina), vinurile au devenit fotomodele, vedete absolute ale serii. Eu am reţinut lecţia despre aciditate şi rolul ei în învechire oferită de Oliver şi am ajuns apoi la hotel, cuprins de o euforie specială, cu gust de Grüner Veltliner, Grenache şi Gewürztraminer.

A doua zi, am făcut politică la micul dejun, apoi am dat iar fuga în vârful dealului. Micul Sandu poza lumea cu un ditamai Canon, Oliver&Co pregăteau nişte creveţi irezistibili pe marginea unor pahare, în frapiere îngheţa un Rosé de Ştirbey, eu pozam fluturi în iarbă şi păpădii pe fundalul viilor. Festinul era gata să reînceapă. Am fost alintaţi cu caviar, icre de somon şi ştiucă, asociate cu spumante intens comentate (Blanc de Blancs Grand Cru brut 2004, Hervé Dubois; Rosé "Terres Rouge" brut 2004, Jacquesson; Grand Cru "Cuvee 1670" brut 2002; brut nature 2000, Turo d'en Mota). Oliver s-a apucat să prăjească dorade pe grătar, având de gând să le asorteze cu orez sălbatic cu coajă de lămâie, ca să deschidă apoi nişte Chardonnay-uri absolut diferite şi absolut superbe (Chardonnay "unwooded" 2006, Cape Vale; Chardonnay "Reserve" 2006, Vergelegen; Clos du Cromin 2000, Moillard; Puligny-Montrachet 1er Cru 1992, Louis Latour) de pe trei continente: Australia, Africa şi... Franţa. Nu mă îndoiesc că veţi fi de acord cu mine că Franţa reprezintă un adevărat continent al vinului, în genere, şi al Chardonnay-ului, în speţă. În iarbă, avea loc festinul paralel cu rămăşite de dorade al câinilor casei. Între atâtea vinuri mari ni se mai pregătise ceva extrem de apetisant: muşchi de vită cu piure de cartofi cu rozmarin, în sos de vin roşu cu ciocolată neagră. Apoi a trebuit să degustăm câte ceva din Franţa anului 1995 cu ajutorul a patru vinuri vechi şi totuşi atât de adolescente (Beaune, Maillard; 5ième cru classé, Lynch-Moussas; Châteauneuf-du-Pape, Paul Jaboulet Ainé; Hermitage "La Sizeranne).

Duduile degustării au avut grijă să fotografieze din toate unghiurile posibile sticlele nobile, negrii mititei şi canini de Drăgăşani dormeau la umbră în jurul lui Isă, câinele cramei bancare vecine. Eu m-am mulţumit să plagiez aranjamentul foto cu vin şi trandafir galben al unei colege de masă şi de breaslă. Când a venit în sfârşit rândul celor patru Barolo pregătite de Oliver (Barolo Bricat "La Gramolere" 1996, Manzone; Barolo "Ciabot Mentin Ginestra" 1988, Domenico Clerico; Barolo Riserva 1975, Borgogno; Barolo 1964, Robba), mi-am găsit cu greu cuvintele pe foaia de degustare. Şi asta fiindcă erau minunat de proaspete, chiar dacă se născuseră în patru decade din mileniul trecut. Un foie gras cu jeleu de gutui şi reducţie de suc de struguri cu mentă a încheiat ospăţul, alături de un dulce şi nemţesc Riesling din '92 (Riesling Beerenauslese, Hans Lang), ambrozia finală. Ne-am jucat iar la lumina lămpaşelor, cu sticle de Barolo, am pozat umbre de ulcioare, scoici şi pahare, iar la sfârşit, în mod bizar, după o zi întreagă de răsfăţ culinar şi oenologic, am simţit că o pot lua pe loc de la capăt!
A treia zi, ca tacâmul să fie complet, am fost invitaţi la masă la Crama Ştirbey. Gazdele iar s-au întrecut pe sine, vinul a curs din belşug, am avut şi piept de raţă cu o salată incredibilă şi o tartă irezistibilă cu afine, iar Oliver a avut grijă să ne delecteze cu muzică de Vivaldi. Mi-am dat seama că întâmplările celor trei zile au avut ele însele ceva muzical, simfonic, iar dirijorul a avut grijă să păstreze măsura şi ritmul, interpretând pentru publicul care am fost o capodoperă scrisă pentru papile, oenolog şi orchestră. Apoi am părăsit locul cu baxuri în portbagaj, am tăiat iar Oltenia în două, nevoiţi să revedem Strehaia şi armata de poliţişti cu radare înşiraţi inutil din doi în doi kilometri, răsuflând uşuraţi când am dat în sfârşit de Dunăre. O cină cu şalău şi vin alb la Taverna Sârbului a încheiat aventura oeno-gastronomică din ultimul weekend. Pe următoarea o aşteptăm cu toţii cu sufletul la gură şi cu un vag gust de Barolo din '64 pe papilele amintirii.

Galerie foto: Bunătăţi, Cluuuuj, Making of, Micul Sandu, Negri de Drăgăşani, Oliver&Raluca, Ştirbey, Taverna Sârbului, Vario

luni, 7 mai 2012

Un chef adevărat, la Via Sandu, în aşteptarea Zilei Bunicii

Cum poţi să povesteşti un chef? Şi de ce ai face asta? Şi mai mult decât atât, dacă eşti ardelean ori bănăţean, de ce ai străbate vreo 900 de kilometri dus-întors pentru a participa la un party undeva pe nişte dealuri la graniţa dintre Oltenia şi Valahia, pe care să-l mai şi transpui în imagini şi cuvinte?
Mă gândesc să-mi răspund în primul rând mie însumi la aceste întrebări şi-abia apoi să-i dau ceea ce i se cuvine logicii acestei noi poveşti. Cred că am făcut toate acestea, şi sunt gata să le fac din nou, călătoria vreau să spun, cheful şi postarea, din cauză că am învăţat, în ultimii ani, că viaţa poate fi mult mai relaxată şi mai adevărată decât în clişeul căruia românii i-au fost prizonieri vreo 50 de ani, adică atât cât a ţinut comunismul. Că putem sărbători Ziua Muncii nu neapărat sau nu numai cu mici, bere şi manele, conform unei cutume idioate şi voit proletare cu care am fost învăţaţi mediatic chiar şi în anii din urmă. Că 1 Mai poate fi, dacă vrem, dacă e necesar să fie asta, Ziua Bunicii sau Ziua Celor Dragi sau Ziua Eliberării de Clişeul Comunist.
De fapt, şi de data aceasta, ca şi în 2011, am plecat la Drăgăşani la invitaţia Casei Ştirbey şi aproape că au ajuns să mi se pară familiare peisajele olteneşti pe care le tot traversez hurducăit pe drumuri de tancuri ca să găsesc în final cadrul select, aproape toscan, al cramei princiare. Până să se întâmple asta, Ziua Bunicii Maria Ştirbey vreau să spun, am tras la Hotelul Max din centrul oraşului, despre care o prietenă spunea în glumă că este un fel de mall de Drăgăşani. Cu scări, cu supermarket, cu recepţioneri, cu tot tacâmul.
Ciudăţenia e că deşi GPS-ul te duce fără greş, pe drumuri mai mult sau mai puţin jalnice, la hotelul oraşului, dacă ar fi să respecţi legea, n-ai avea pe unde să intri cu maşina în parcare. Şi asta fiindcă toate căile sunt închise, restricţionate, blocate şi singurul posibil acces e păzit de o maşină a poliţiei. Pe care evident am fost nevoiţi s-o ignorăm ca să ajungem în sfârşit la Max trei stele. Fiindcă se făcuse seară, urma să ne odihnim până a doua zi, în aşteptarea evenimentului de la Ştirbey, însă Raluca Bauer s-a gândit să ne facă o surpriză, invitându-ne la un chef la Via Sandu. Şi cum am fi putut să o refuzăm? Mai ales că ni s-a trimis şi o maşină, în care am călătorit cu o plăcere de-a dreptul nostalgică până la locul faptei. Deocamdată eram patru vestici, ajunşi la faţa locului de la Arad. Alţi doi erau pe drum, plecaţi de la Cluj, iar a doua zi urmau să sosească şi ultimii doi. Dintre aceştia din urmă, unul venea tocmai din Mexic, după o călătorie de 48 de ore, cu aterizare la miezul nopţii la Timişoara, de unde trebuia să sară imediat în maşină , să-şi ia companionul şi să gonească spre Drăgăşani pentru a nu rata Ziua Bunicii.
Cam la toate acestea mă gândeam în vreme ce suiam către Via Sandu într-o Dacie adorabilă care mi-a stârnit pe loc, în înghesuiala plăcută de altădată, vii amintiri şi nevoia stringentă de a mai sufla măcar o dată în jigler.
Poate că sediul din vie nu e chiar reşedinţa la care s-ar aştepta, ca dimensiuni şi proporţii, nişte oaspeţi atât de îndepărtaţi , de pe altă paralelă, aşa cum suntem noi. Însă gazdele, alde Sandu, sunt de milioane iar casa e de fapt o adevărată cutie muzicală, plină de surprize multimedia. Locul e cu belvedere şi te întâmpină cu peisaje superbe, cu turle de biserici între vii, cu un Olt lăţit cât Dunărea din cauza salbei de baraje şi cu vedeta absolută a serii, câinele Isă, dormitând în iarba grasă a întregii întâmplări.
Am regăsit acolo prieteni mai noi sau mai vechi, veniţi dintr-un Bucureşti mult mai apropiat, dar şi pe Raluca şi Oliver, maeştrii de ceremonii de la Ştirbey. A fost un chef autentic, binevenit după oboseala drumului, cu foc de tabără, vinuri Prince Ştirbey, cârnaţi Pleşcoi şi lipii grandioase, cu concert la proiector şi glob de lumini, cu telescop aţintit către Venus şi bloggeri euforici dansând la lumina scânteilor efemere. Un party aproape studenţesc, de parcă toată lumea ar avea mereu douăzeci de ani şi singurele accesorii necesare pentru a crea o astfel de stare sunt o moşie cu vie, o casă şui, nişte grătare fumegând şi un mic imbold adunător de oameni.
În lumina stinsă a înserării, am apucat să pozez fluturi în iarbă şi maşina selenară, cu telecomandă, a Micului Sandu, urcând o pantă de 60 de grade până la picioarele mele de fotograf haihui, amplasat strategic într-un locşor mai înalt. Cârnaţii sfârâiau pe grătar, Oliver bea bere la doză, vinurile se răcoreau în ligheanul cu gheaţă şi toată lumea intra frumos în joc în canicula cuminte a ultimei zile de aprilie. În cele din urmă au sosit şi cei doi vestici porniţi de la Cluj, puţin obosiţi şi puţin îndrăgostiţi, încercând să prindă în colimatorul telescopului o anume stea mai luminoasă decât altele.
La un moment dat, câinele Isă al viei vecine Isărescu, despre care gurile rele zic că s-ar chema Franks, a cedat pasiunilor olfactive, înfruptându-se direct din farfuriile nesupravegheate, pline de bunătăţi picante. Dar cui să-i mai pese, doar trăim într-o ţară liberă! Dacă dorim, putem chiar să dansăm la lumina focului de tabără, punând în evidenţă contururile trupului anonim. Şi putem chiar să ne îmbrăţişăm ca nişte cireşari întârziaţi în timpul din urmă, undeva deasupra licăririlor electrice ale lumii.
Când se făcuse deja noapte şi deja 1 Mai, mi-am dat seama că îmi joacă feste cineva, eu însumi ori creatorul aparatului foto, fiindcă vedeam două Alexandre.Vinul.ro lângă un pahar cu vinul în flăcări ori două dudui fără nume fotografiind întregul spectacol. Şi tot cineva s-a văzut nevoit să alunge farmecul nopţii, suindu-ne în jeep şi ducându-ne în viteză, printre viile ascunse în întuneric, la Max trei stele. Ne pregăteam de-acum să facem faţă, peste câteva ore, plăcerilor oferite, la Crama Ştirbey, de Ziua Bunicii.


Galerie foto